Nicolae Breban sub zodia uluirii de sine, o cronică de Vasile Popovici

În Viața mea, Nicolae Breban vorbește din nou – după Sensul vieții (2003-2007), memorii în patru volume – despre subiectul său preferat, el însuși.
Nicolae Breban e o sursă inepuizabilă de încântare pentru Nicolae Breban. Se admiră cu nesaț, își aruncă peste timp priviri galeșe, se adoră din unghiuri imperiale, se apreciază suprem prin comparație cu contemporanii, niște aborigeni, nu se încurcă niciodată în considerente morale. E un supraom, întruchiparea visurilor lui Nietzsche, un zeu pe pământ.
Să nu se aștepte nimeni ca Viața mea să urmeze cursul vieții Lui. Asta ar fi ceva la îndemâna oricui. Cartea despre viața lui Nicolae Breban nu este chiar despre viața lui Nicolae Breban, ci despre gândurile sale de moment, vreau să spun despre ce-i trece lui Nicolae Breban prin minte în momentul când se apucă să scrie. Niciodată nu poți ști dinainte încotro o va lua fraza pe care a început-o. O secreție anume, o vocabulă ivită cine știe cum în verbiajul incontinent ce se revarsă peste pagină, o licărire de sens iscată din delirul lingvistic pot împinge muntele de vorbe să se prăvale într-un sens sau în altul. La capitolul despre femeile din viața sa, de pildă, el uită subiectul și-i trage o peltea anticomunistă, revine, eventual, la temă sau nu, dă o raită prin fișele de lectură, se răfuiește cu morții și cu viii, repetă fără complexe, în exact aceeași termeni, ce spusese cu câteva zeci de pagini mai-nainte, își aruncă sieși un buchet de flori, se aplaudă frenetic, înjură Securitatea și pe Monica Lovinescu, își recunoaște marile merite și e pregătit, cu același antren, să treacă la alte subiecte. Aceasta e Viața lui Nicolae Breban, un spectacol continuu, mereu același, mereu descusut și repetitiv, mereu mirobolant, fără reproș, superb.
Nu există nici un complex în această harababură. Cum ar fi ? Tot ce produce Nicolae Breban poartă marca geniului. Singurul criteriu e cantitatea. Cu cât rezultă mai multă maculatură, cu atât mai bine. Cantitatea brebaniană îi smulge lui Breban strigăte barbare de autosatisfacție. Cantitatea e, pentru el, semnul că se află pe drumul cel bun. Ceea ce el crede că e drumul cel bun e chiar Drumul la zid, momentul fatal din biografia sa de scriitor când a început completa deraiere, flecăreala continuă, un haos ce l-a copleșit cu totul și din care s-au ivit și aceste sute de pagini de moloz lingvistic adunate complet întâmplător sub numele iluzoriu de Viața mea.
Romane ? Memorii ? Eseuri ? Ce sunt aceste mii și mii de pagini scrise de Nicolae Breban începând cu Drumul la zid și până azi ? – Nimic altceva decât expresia unei patologii literare în care deruta biografică și deruta literară și-au accelerat reciproc prăbușirea sfârșind cu acest dezolant spectacol pe care-l oferă Nicolae Breban în indiferența generală. Nimic mai deprimant, mai înspăimântător decât această indiferență, această tăcere ce s-a lăsat peste opera și numele lui Nicolae Breban. De decenii el evoluează pe o scenă supra-iluminată, în fața unui săli goale, în care singurul public rămas la aplauze e el însuși. El continuând să se bucure, să pară că se bucură, ca și când nimic esențial nu s-a schimbat.
Iată-l pe Breban într-una din pozele sale favorite, pe reduta vieții, în plină criză de megalomanie: „ – Câtă creație atâta existență! afirmam eu cu aplomb, și o fac și azi. E drept că orgoliul său [al lui NB adică, fiindcă autorului i se întâmplă să vorbească despre sine la persoana a III-a regală] de atunci nu accepta decât creația majoră, iar tinerelul care nu mai încetam să fiu a respins rând pe rând ocazii de a se afirma în câteva domenii, muzică, politică, deoarece intuia că nu ar fi prestat în acele domenii servicii, contribuții de prim rang.” Din nebăgare de seamă îi scapă aici una din rarele confesiuni veritabile înecată într-o mare de nesincerități: în visele sale de mărire, tinerelul se gândise și la cariera politică. N-a ajuns, ce-i drept, decât membru supleant în CC al PCR. Deși se disculpă mereu pentru acest enorm compromis, el fiul de preot greco-catolic, el anticomunistul, el disidentul, el opozantul, el omul demn, ireproșabilul, sub pretextul că a fost împins spre această avansare de D. Popescu-Dumnezeu, ideologul și scribul lui Ceaușescu, nimerind în Comitetul Central ca din întâmplare, printr-o scamatorie a destinului, cumva împotriva propriei sale voințe și dorințe, iată-l mărturisind că se vedea totuși sus politic și că propteaua lui Dumitru Popescu venise în întâmpinarea unei așteptări arzătoare. Nu e vorba de altă politică, căci cum ar fi fost posibil atunci altă politică, ci desigur de politica noastră din anii aceia, în plin comunism. Nu e nevoie de nu știu ce perspicacitate să înțelegi zig-zagurile din viața lui Breban. După succesul primelor romane, Breban a avut sentimentul ca orice e posibil, că destinul său e irezistibil, dacă a ajuns așa de ușor pe culmile momentului în literatura română. A văzut că inclusiv politic și social totul se poate pentru el. Și de ce s-ar fi oprit o așa de mare personalitate la limitele naționale ? Dacă a fost așa de simplu în România, de ce nu ar fi posibil la fel de simplu și în Franța sau în Germania, în Europa, pe tot mapamondul ? În fond, își va fi șoptit el însuși sieși, pentru sine nu există limite. Ca să reușească în Franța, Breban a trebuit să ia distanță față de Tezele din iulie 1971. Cu voie de la Pleșiță, fără voie, nu știm. Însă virajul n-a impresionat pe nimeni în străinătate și „miracolul” literar n-a operat acolo.
Parada de vorbe este la Breban și o paradă de cultură, à la Vadim (curios cum falseturile lui Vadim răzbat limpede din cacofoniile lui Breban!). Nu știți cine e Heine? Aflați din aceste memorii: „un scriitor romantic de mare faimă” și „unul dintre marii poeți romantici europeni”. Claie peste grămadă, citate, barbarisme, inoportune trimiteri, praf în ochi. Zice Breban într-o paranteza fanfaroană: « Acel „le moi c’est un autre” al unui cunoscut francez. », desfigurând rimbaldianul „je est un autre”. Sub pana unui academician, găsim curiozități precum „sceleratețe”, „ziduri mișcătoare și scârțâinde”, „inerția racontării”, succesul romanelor sale a fost „fudroaiant”, eforturile pe care le face au fost „demesurate”; numele și până și adjectivele „român”, „francez”, „european”, „ceh”, „german” sunt scrise ad libitum, când cu majusculă, cel mai adesea, când cu minusculă.
Fiindcă geniul său a izbucnit târziu, lui Breban îi sunt insuportabile talentele timpurii. Detestă în aceeași măsură operele laconice, deoarece i se pare că-l pun pe el însuși sub semnul întrebării. Vorbind despre lipsa sa de consistență în anii adolescenței și ai tinereții, continuă astfel, cu o naivitate și o sinceritate înduioșătoare: „Am avut și am încă în tot lungul carierei mele literare, nu dispreț, dar oricum neîncredere față de ceea ce numim precocitate în literatură, în creația literară. (…) Francezii, se știe, fac mare caz de extraordinarul adolescent ce a fost rebelul Rimbaud, trecându-i într-o nemeritată umbră sau semiumbră pe autori care au produs o operă amplă și care au marcat un secol, dacă nu secole naționale și universale, precum Balzac, Zola sau Victor Hugo.” Se înțelege că puțin importă „Balzac, Zola sau Victor Hugo”, Breban la sine se duce cu gândul.
Modest, memorialistul amintește cum a dedicat el unei iubite „una din capodoperele mele, o carte pentru care am suferit și luptat până la limitele existenței mele naționale”. Ce s-ar mai putea adăuga la atâta inocență auctorială? Iar inocența și impudoarea sunt cu adevărat fără limite. Antologică este bucuria infantilă a scriitorului publicat ce crede a vedea pe fețele tuturor confraților, a activiștilor (!) și a oamenilor de pe stradă (!!) «cum mă priveau cu un fel de „uimire oarbă”, așa cum contempli un fenomen în care „nu crezi”, ceva în totală discordanță cu toate normele și legile în vigoare.» Din experiența acestei magnificențe de sine Nicolae Breban n-a mai ieșit întreg. Animale bolnave ? – Un „succes absolut, național.” După atâta succes, o miraculoasă prefacere de sine are loc sub ochii uluiți ai lui Nicolae Breban, cel mai uluit dintre toți de propria sa metanoia. Se vede dându-se peste cap, „precum Till Buhoglindă”, și devine, „tam-nesam, maître à penser, deasupra și în ciuda atâtor inși cuminți și rezonabili.” În 1972, coborât cu hârzobul din cerul german pentru a participa la congresul Uniunii Scriitorilor, unde spera să fie reales în birou, e șocat de primirea pe care colegii și prietenii i-o rezervă Lui („eu, totuși, înnoitorul artei romanului”, ca să vezi !). La ora bilanțului, de pe înălțimile de unde se contemplă, Nicolae Breban își adresează aceste auguste panseuri: „Privind în urmă, abia acum mi se dă darul de a-mi înțelege nu atât întregul volum al construcției mele epice, ci, mai ales, mai distinct, o anume, riguroasă periodizare a spiritului meu creator, dacă mi se îngăduie expresia !” Se înțelege că se îngăduie expresia, dar nimeni nu întinde un pumn de pastile. Grobei din Bunavestire : „am izbutit un personaj care se pare că va rezista, unul din realele și puținele miracole ale marii proze.” Copleșit de sine, Nicolae Breban se bănuiește de o „miraculoasă vocație”, de o „uriașă prolificitate”, e de acord cu „un critic inteligent” care l-„a numit public un geniu surd.” E un zeu exilat în mijlocul unei populații de umanoizi, un titan printre pitici literari: „cu o anume îndrăzneală față de ample construcții epice – încă o dată, în afara și contra modei, a curentului din jur ! și cu o unică radicalitate în a ataca motive încă necunoscute pe plaiurile colorate și naive ale spațiului literar românesc.” Nimic nu mai e de adăugat.
Să râzi? Să ți se facă milă? Lași deoparte multele episoade din biografia lui Nicolae Breban, evocate o dată, de două ori, de nesfârșite ori, și totuși expediate, cosmetizate, pentru a rămâne la delicioase efecte de stil: „între primele mele trei romane care mi-au adus un anume prestigiu, Animale bolnave, chiar o imensă popularitate, și ciclul care începe cu Bunavestire, Don Juan și apoi masivul Drumul la zid, se cască spectaculos în creația mea epică o remarcabilă fisură.” Își auto-observă cu enormă satisfacție « un anume „demonism”, cum o spunea, odată, parcă, un critic! » Nu e mișcător ? Mai cu seamă emfaza, ritmul liric al frazei, incertitudinea molatecă a memoriei, „cum spunea, odată, un critic!” Cu semnul exclamării la final, așa de cochet!
În aceeași linie, în stilul său înflorit și megaloman, cu care se întâlnește de altfel cu unii confrați de generație, Breban intră astfel în capitolul doi al amintirilor: „atacând cea de-a doua viață a mea, cea de creator lucid și autentic”, spune el impudic, dar și imprudent, fiindcă viețile sale de mai apoi se arată a fi tocmai dimpotrivă.
Dacă istoria literară are dubii de situare, Breban îi dă o mână de ajutor. Romancierul Breban se află, să fie clar, „într-o filiație mai mult decât onorabilă, Hortensia Papadat-Bengescu, Liviu Rebreanu, ba chiar și Dostoievski.” Desigur, s-ar fi putut și mai bine, dar și așa e „mai mult decât onorabil”. Rog cititorul să nu treacă neglijent peste această formulă ce are doar aparența modestiei. Dacă plonjam cu mintea în formula „mai mult decât onorabil”, avem toată măsura delirului grandorii.
Întors fără succes din Franța într-o Românie unde breasla scriitorilor i-a refuzat solidaritatea (lui, care a fost membru CC al PCR la pachet cu multe alte onoruri), Breban spune modest că „a ales din nou cârja apostolică a creatorului” și a revenit la „libertatea esențială a individului, pe care unii o numesc geniu”. Romanul Îngerul de gips ? „Nimeni nu l-a înțeles”. Cum să înțeleagă biata noastră critică această „amplă metaforă a auto-destrucției și a renașterii unui personaj puternic” ? Această „istorie abisală” ! („Amplu”, „masiv”, „abisal”, „puternic”, acestea sunt coordonatele între care evoluează romancierul Breban, supra-omul, creatorul de supra-oameni.) Prin comparație cu el, Marin Preda nu e, dacă nu s-a știut, decât „un om și un scriitor de marcă, interesant, care a urcat până în vârful elitei bucureștene culturale venit dintr-un sat cam prăpădit din sudul țarii și dintr-o familie aculturală.” Breban despre sine față cu confrații scriitori: „cineva [adică el însuși, NB] care-i domina prin inteligență, cultură și mai ales printr-o clară probitate a persoanei”.
În stilul semi-cult al lui Vadim, Breban face paradă de instrucție fină, tot atâtea prilejuri de inconsistență: « tânărul și sagacele june al Parisului, André Gide, a pățit-o de altfel pe pielea lui, atunci, în anii douăzeci ai secolului trecut, când editurile Grasset și Gallimard i-au dat spre referat aceste prime două volume în manuscris din A la recherche… de care vorbesc și el le-a aruncat disprețuitor cu verdictul „ennuyeux et prolix” ». Totul e fals în această lecție de cultură prost asimilată. La data publicării primului volum din În căutarea timpului pierdut, Gide nu mai era demult un „tânăr și sagace june al Parisului” (ah, unde ești, Caragiale ?), fiindcă avea deja 44 de primăveri. Simpatică de tot e apoi imaginea cu manuscrisul proustian „dat spre referat” lui Gide, spiritus rector la NRF, revistă a casei Gallimard care decidea suveran asupra întregului program al editurii în materie de literatură la zi. Dar ce avea Gide de-a face cu editura concurentă Grasset ? Desigur, absolut nimic. De altfel, chiar editura Grasset a publicat Du côté de chez Swann – fără, desigur, „referatul” lui Gide, cu atât mai mult cu cât publicarea s-a făcut pe spezele autorului. Romanul lui Proust n-a apărut „în anii 20” ai secolului trecut din motivul simplu că a apărut în 1913 (anii 20 ai secolului XX încep la 1 ianuarie 1920 și se încheie la 31 decembrie 1929). Gide n-a spus niciodată despre În căutarea timpului pierdut că ar fi o operă „plictisitoare și prolixă” (iar, în franceză, „prolixe” se scrie invariabil cu „e” final, dacă tot o dăm pe franceză, spre epatarea aborigenului). Dimpotrivă, Gide a căutat să repare greșeala lui Jean Schlumberger, cel ce a refuzat publicarea primului volum al romanului În căutarea timpului pierdut la Gallimard. În fine, Gide (împreună cu Jacques Rivière și Gaston Gallimard) decide în numele editurii să răscumpere în același an de la Grasset drepturile de autor pentru primul volum al romanului, despre al cărei refuz Gide recunoaște că „va rămâne cea mai gravă eroare a NRF”. În fine, „primele două volume” despre care vorbește Breban e de fapt unul singur, Du côté de chez Swann (chiar dacă în biblioteca domnului Breban el apare în două volume editoriale). Ce mai rămâne, așadar, din bula de săpun a memorialistului nostru?
Ce s-a întâmplat cu viața lui Breban în toți anii aceia nu vom ști probabil niciodată, fiindcă paginile sale fals memorialistice nu ne spun cu adevărat nimic. Dar nici nu mai contează de fapt.

(Text publicat în numărul din luna iunie al revistei „Orizont”)

———————————–
Cronică la volumul lui Nicolae Breban, Viața mea, Editura Polirom, 2017, publicată în revista Orizont, nr. 6 (iunie) din 2017.

Publicat în citite | Etichete , | Lasă un comentariu

Statul Mafiot intră în luna de miere

Ceea ce se întâmplă acum în România indică direcția în care am fi mers cuminte deja de 13 ani dacă nu ar fi câștigat Băsescu alegerile. Așa tembel, lipsit de eleganța (sic!) unui Tăriceanu, de pildă, așa cu Eba și Elena Udrea legate de gât, cu frate-su la pușcărie.
Și mai arată că toată haita USL-istă asta voia: să devină, la vedere, o Mafie cu voie de la Justiție. De fapt, în cârdășie cu Justiția.
Nu știu dacă povestea cu Binomul există. Constat doar că DNA-ul este diabolizat cu o energie pe care o au doar cei ce sunt pe punctul de a se îneca.
Constat acum că Frăția Hoților pune mâna pe toate puterile din stat după ce au furat, ca putorile, totul din stat!
Cei care au strigat „Vreau o țară ca afară” își vor îndeplini profețiile în curând.
Suntem o țară în afară de orice.

Publicat în Fără categorie | 2 comentarii

Iubesc tot mai mult PSD-ul. Pe bune, nu mă mai bănuiți de ironii ieftine!

Da, nu e o glumă, nu e nicio ironie, nicio metaforă. E adevărul limpede ca o vodcă rusească: iubesc PSD-ul fiindcă mi-a redat încrederea în poporul meu, în inteligența românilor, în sistemul lor nervos, în capacitatea lor de a nu se lăsa idiotizați, manipulați, șterși pe creier. În Rușinea lor ce părea să fi fost definitiv ștearsă de comunism și de capitalismul de cumetrie.
De fapt, iubesc PSD-ul fiindcă numai și numai această agregare mafiotă și iresponsabilă ar fi putut produce un asemenea contra-miracol: după ce ai câștigat totul, să pierzi totul în doar câteva săptămâni. Pentru asta îți trebuie nu doar talent, ci un ceva în plus. O sfruntare fără de margini a unui pușcăriaș de viitor (călare pe un partid umilit și inert – Liviu Dragnea) altoită cu o frică fără de margini: aceea de a înfunda închisoarea.
Îi mulțumesc PSD-ului că i-a făcut respirație gură la gură unui cadavru politic numit PNL. Că le-a băgat în cur baterii noi vechilor „reacționari” ce s-au retras de mult în liniștea indiferenței televizorului. Că le-a futut o smetă peste ochi studenților care cred, ca proștii, că politica este o formă de manifestare puturoasă a unui colon iritabil.
Ei bime, exact în clipa în care credeam că totul este pierdut, a apărut, ca din spuma mării, Marele Strateg Dragnea împreună cu Florin Iordache. Un duo „cristic” ce a sculat din morți ceea ce părea definitiv intrat în putrefacția indiferenței.
Mulțumesc mult, Liviu Dragnea!

Publicat în Politice, PSD | 2 comentarii

Trumpic îngrijorat. Chiar mai mult.

Nu mă pricep la politică în general, darămite la politica americană. Dacă mă pricepeam, eram de mult în PSD. Așa, am rămas un fraier pe care continui să îl admir. Dar nu despre mine va fi vorba aici, ci despre ceea ce se vede în discursul de astăzi al Dlui Trump. (Observați că nu prea e domnit ipochimenul.)
Așadar, în ciuda faptului că l-am preferat fiindcă este republican, astă-seară am constatat că Președintele Trump a vorbit nu de la înălțimea Statelor Unite, ci asemenea unui președinte de 90-60-90 cm al Sloveniei. O țară superbă și care, iată, dă o Primă Doamnă imediat observabilă.
De ce cred eu că Trump a vorbit asemenea unui președinte al Sloveniei? Fiindcă mesajul său a fost unul adresat americanului de Colorado, Idaho, New Mexico, ce ignoră lumea. Deci și pe noi.
Putin și iubitorii Păcii Mondiale vor dansa ce știu mai bine: step by step peste noi.
Sper două-trei lucruri: SUA să rămână „Jandarmul Lumii”, și nu Găina cu ochii la pungă.
Sper asta fiindcă, fără SUA, Drepturile Omului – oriunde în lume – ar fi rămas o glumă pe placul tuturor celor care visează să îi bage la bulău pe disidenți, homosexuali, transexuali, stângaci, minoritari de orice rit.
Detest corectitudinea politică, dar mă simt foarte bine într-o asemenea companie cu care pot glumi doar. Nu contesta.
Fiindcă, fără ei, lumea ar fi mai mâloasă.

Publicat în Bocet tardiv | Etichete , , | Lasă un comentariu

Fulgi de Tarkovski, în „Oglinda”

Cred că, ultima oară, am văzut „Oglinda” acum 10 ani. Mi-am adus aminte de film după ciudata, totuși! „citare” a lui Inarritu din „The Revenant”. Cea în care corpul cuiva plutește în levitație, adică o trimitere la acea Marussia din filmul lui Tarkovski.
L-am revăzut așa cam cum te-ai uita la vreo câteva sute, poate mii de tablouri.
Aproape insuportabil de lent (aici e vechea școală de cameramani ce te hipnotizează centrifug), aproape insuportabil de căutat, cu alternanțe de imagini color, alb-negru, sepia, cu un ritm chinuitor al trecerilor dinspre realitate la vis și-napoi.
Da, sunt unele imagini ce par căutate, artificiale, baroce în sensuri, cum ar fi cele câteva secunde din final când bolnavul ia în mână o pasăre ce pare moartă. Iar pasărea învie și își ia zborul.
Și totuși, filmul trăiește într-o altfel de logică a visului. După cum poate fi și — criticii au observat — un documentar despre… sine: sunt poeme ale tatălui său, în film apare și mama lui.
Am alergat repede să citesc ceva despre filmul Tarkovski în Alex Leo Șerban, dar nu am găsit. Nu știu de ce mă așteptam să găsesc fiindcă știam că, dintre toate filmele lui Tarkovski, ALȘ socotește doar „Nostalgia” ca meritând să figureze între filmele unui deceniu. (Nu era un reproș!)
Și, ușor dezamăgit, mi-am adus aminte că am cumpărat o carte despre Tarkovski, semnată de Mihai Văcaru: „Îndrăgostit de Tarkovski”. Citesc din ea acum.
Dar m-am reuitat la Tarkovski fiindcă, atunci când s-a prăbușit avionul rusesc cu membrii Corului Armatei Roșii, am avut, am o mare strângere de inimă. Fiindcă, oricum s-ar numi corul cu pricina, face parte din marea cultură a Rusiei ce nu are nimic de-a face cu regimul criminal lui Putin!
Cred eu.
Așa cum nu a avut de-a face nici marea cultură sovietică cu Stalin sau ceea ce a urmat.
Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Publicat în Artă | Etichete , , | Lasă un comentariu

Marele Gatsby de la Muzeul de Artă

Presa timișoreană de vineri, 26 august a.c., prelua o postare de pe pagina Facebook cu numele „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în care era vorba despre un party organizat în Sala Barocă a Muzeului de Artă. Semnalarea a devenit știre și a ajuns în presa națională scrisă, dar și la televiziuni.
Din start, aș vrea să spun, mai întâi, că nu este nimic ilegal în așa ceva și, în al doilea rând, că sărbătoritul nu are nicio vină în povestea asta. A venit lume bună, nici vorbă de ceva care să se asemene cu vreo reuniune de prost-gust. Faină ideea de a face un party tematic după Marele Gatsby (filmul).
Înțeleg că, din decembrie anul trecut, CJT permite închirierea Sălii Baroce și persoanelor private.
Ei bine, de aici încep nuanțele. A organiza evenimente pentru persoanele fizice în Sala Barocă nu înseamnă transformarea Sălii Baroce în discotecă sau club sau, doamne ferește, în club de fițe. Pentru asta există locuri mult mai potrivite, cum ar fi Venue sau Fratelli, de pildă. Unde se poate dansa, se poate asculta muzică la maximum sau la minimum, după educație, după buget.
A găzdui însă un asemenea eveniment la Palatul Baroc pur și simplu nu se face.
A demonstrat acest lucru și reacția emotivă a presei, dar, mai ales, reacțiile oamenilor obișnuiți.
Nu vreau să spun neapărat că ar trebui căutat un vinovat în această poveste. Mă miră doar lipsa de precauție a Domnului Neumann, managerul muzeului, în contextul în care, de mai multe săptămâni au fost semnalate tot soiul de lucruri ciudate, la limita legalității sau chiar ilegale in instituția pe care o conduce. În asemenea situații ești mult mai atent la imaginea instituției și, în niciun caz, nu găzduiești asemenea party-uri.
Mă miră, evident, inocența Domnișoarei Alina Ion, juristul instituției, care a participat cu fermecător aplomb la mica zvăpăială din sală. Da, îndrăznesc acest mic diez și scriu „zvăpăială”, fiindcă a fost un chef în toată puterea cuvântului, cu dans, cu mâncare, cu șampanie, cu lumini, cu muzică live.
Într-un alt mediu, într-o altă clădire nimeni nu ar avea ce să spună. dar toate aceste lucruri se petreceau într-o sală în care se află expuse tablouri, adică era un spațiu EXPOZIȚIONAL. E o lipsă de respect elementar – îmi iau din nou îngăduința să observ – și față de o clădire de patrimonoiu, și față de ideea de expoziție, și față de artist. La petrecere apar, în film, năluciri cu picturile lui Fikl. Întreb: dacă ar fi fost Ștefan Câlția pe pereți, ar mai fi fost permisă o asemenea petrecere?
Dacă nu, înseamnă că Fikl nu există ca artist. Iar dacă nu există ca artist, ci e un tapet fără valoare, de ce a mai fost invitat?
Și eu, în mandatul meu, am aprobat serate ale unor instituții, dar niciodată nu am organizat partyuri, aniversări, chefulețe pentru persoane fizice. În mod expres, nimic nu îmi interzicea asta, desigur dacă evenimentul ar fi fost făcut cu discreție, fără mâncare adusă în Sala Barocă, fără atmosferă de crâsmă. Nu am făcut-o dintr-un motiv extrem de simplu: aș fi creat un precedent și cine nu ar fi vrut să își sărbătorească ziua de naștere într-un asemenea loc?! De la Cârpaci, la toți cei care își permit să își aniverseze în Palatul Baroc și prima sosire a Zânei Măseluță. De la party-uri gen Gatsby, doamne ferește, s-ar putea lesne ajunge la party-uri gen „Frații Jderi”, „Ciocoii vechi și noi” sau cine știe ce romane mai ușurele sau, măcar ecranizate, să știe și invitații câteva fârâmituri de cum devine povestea.
Așadar, Domnule Neumann, după ce ați transformat Muzeul de Artă în școala Dv. doctorală, după ce ați transformat Muzeul de Artă în muzeu de istorie conceptuală, vă rog, evitați să transformați Muzeul de Artă și în club de fițe.

P.S. Schimbați odată prostia aia cu „Sala Baroc” de pe pagina muzeului. E ca și cum ai spune „Sala frumos”.

Publicat în Artă | Etichete , , , , | 1 comentariu

Nu subestimați inteligența lui Victor Ponta. Acum, el joacă pentru Iohannis împotriva lui Dragnea

Recentele declarații ale lui Victor Ponta despre cozile de la votul din diaspora au declanșat o maree de reacții agresiv-batjocoritoare la adresa sa.
De câte ori înfrunți un adversar dificil e mult mai ușor să constați că e un prostănac decât să spui: uite, am un adevrsar de valoare.
Așa s-a întâmplat și acum. Aproape toată presa a constatat, a fost bucuroasă să constate că Ponta e noul prostănac al PSD-ului.
Numai că nu e deloc așa. Poți să spui despre Victor Ponta că e lacom, ticălos, reptilian, dar numai că e prost nu poți spune.
De fapt, ceea ce Victor Ponta a spus azi și va mai spune în continaure îl va îngropa definitiv pe Dragnea.
Fiindcă Dragnea nu îl va pune pe liste, fiindcă Dragnea vrea să scape definitiv de el, așa cum a anunțat ca un prost, Ponta a jucat o carte magistrală. Cartea prin care îl va împiedica pe Dragnea să aibă un scor bun. Cum? Prin reînvierea unei reacții emoționale extreme față de PSD. Așa cum s-a întâmplat în 2014.
Fiindcă Iohannis nu poate să joace o asemenea carte, Ponta a înțeles foarte repede că numai el poate reconstrui ura față de PSD.
Și a făcut-o.
Nu cred că nu a făcut-o sigur. Și sunt foarte sigur că a cerut un preț pentru asta.
Ce preț? Vom afla în decembrie.

Publicat în Politice | Etichete | Lasă un comentariu

Reptilieni, epureeni, neumanieni: câteva răspunsuri la un articol anonim și stupid. Și 15 semnalări concrete despre nereguli flagrante la Muzeul de Artă Timișoara (II)

Revin la textul din Ziua de Vest (http://www.ziuadevest.ro/actualitate/63701-sarpele-cu-clopotei-marcel-tolcea) și citez din nou, cu toate greșelile de culegere. Ceea ce, remarc în treacăt, arată că este un material venit din afara redacției:
„Marcel Tolcea este cel care, ca director al MArT A CENZUTAZ ŞI A INZERZIS O EXPOZIŢIE despre moartea lăcaşurilor de cult al sârbilor din Kosovo, din slabu-i caracter de lingăreţ al oficialilor şi crezând că i se vor ridica piedestaluri pentru prozelitimul tembel anti-sârbesc şi pro-american. Ruşine! Un om care pretinde că slujeşte cultura, A INTERZIS CULTURA în MArT.”
Chiar dacă nu ar trebui să mă expic fiindcă, acum, în atenția opiniei publice nu este mandatul meu, ci al stupid să mai explic două lucruri clare: nu despre mandatul meu, ci al Dlui Neumann, o fac încă o dată fiindcă am numeroși prieteni sârbi care, poate, nu au idee dspre ce a fost atunci. Chiar din textul anonimului autor, e limpede că nu despre o expoziție de artă era vorba, ci despre conflictul sârbo-kosovar. Dacă îmi amintesc eu bine, România a fost și este încă membră NATO. Deci, dacă acceptam o expoziție politică, îmi băteam joc de țara mea. Eu am acceptat, peste program, o expoziție de artă, despre mănăstirile sârbești din Kosovo, nu o expoziție despre război și l-am rugat pe curatorul expoziției să renunțe la 6 fotografii cu vehicule de război și soldați al căror mesaj depășea cu mult subiectul. Nu a fost de acord și a preferat să rnunțe la expoziție. Asta ca să fie clar.
Citez din nou:
„Am primit şi noi la redacţie sesizări în perioada în care Marcel Tolcea era director al MArT. În vacanţa de vară de prin 2010-2011 se iniţiase un proiect pentru elevii care rămâneau în oraş, joia, când micuţii erau invitaţi în Sala Barocă pentru activităţi artistice, un fel de ateliere de creaţie: să picteze şi să cânte la pian. Dacă la colorat mai era ce era, două doamne venerabile ca vârstă erau acre ca lămâile stricate şi de fapt nu-i lăsau pe copii să se atingă de pian, ci clienţi pentru ore particulare de pian. Erau prietenele domnului Marcel Tolcea.”
Prima observație este că o femeie distinsă și admirată în lumea selectă a cluburilor de elită ale Timișoarei (Rotary) — cum se presupune că ar fi Dna Epure — ar fi trebuit să elimine din start asemenea referiri jignitoare la niște femei. Dacă asta este deontologia îmbrățișată de Dna Epure, sunt total depășit de înțelegere. Este evident că nu poți să găzduiești, în publicația pe care o conduci, asemenea măgării la adresa unor femei vârstnice și, concomitent, să ai pretenția că faci parte din elita Timișoarei, să participi la acte de caritate, să vorbești despre moralitate și dragoste creștină.
Cât privește mandatul meu atât de dezastruos, revin, din nou, la fapte și întreb: dacă Dna Epure a primit asemenea sesizări la redacție, de ce exact aceeași Dnă Epure mi-a acordat „Diploma pentru management și creativitate” din partea fundației pe care o conducea?
Penultimul citat:
„Avem declaraţii inclusiv de la oameni care în mandatul lui Tolcea susţineau că atmosfera din MArT este una imposibilă, că cine nu la Tolcea nu are zile bune, iar ca un mare om de cultură ce se pretinde, domnul Tolcea nici nu saluta personalul. Cât despre plecări, şi pe vremea sa au plecat specialişti din muzeu, în judeţ, pe la Recaş, tocmai din cauza aceasta.”
E simplu de aflat dacă a fost așa: cel puțin 15 foști angajați nu mai lucrează, așa că pot depune mărturie. Și, din nou, ca să fim exacți, la Recaș a plecat doamna I.C. în timpul mandatului actualului manager. Cât despre recordul plecărilor din mandatul lui Neumann, am un exemplu ce poate fi ușor verificat. Marius Baloș, doctorand al Prof. dr. Neumann — o lună șef de secție interimar, demisie în mai 2016.
Dar eu apreciez la maximum atmosfera „idilică” instituită în timpul mandatului Neumann fiindcă, altfel, opinia publică nu ar fi aflat nimic despre „Paradisul” de la Muzeul de Artă. De la cine să afle? Evident, de la cei extrem de „mulțumiți” care au preferat să rămână fără serviciu decât să mai fie umiliți, în continuare, de V.N.
Unii dintre cei care lucrat în mandatul Dlui Neumann spun ce știu, cei care lucrează acolo încă tac. E firesc să fie așa. În clipa în care scaunul (cel simbolic) al lui Neumann se va clătina puțin, ei vor spune încă mult mai mult. Nu vreau să vă impun o concluzie, dar numai întrebările acuzatoare de mai sus ar fi de ajuns pentru a înțelege că, acum, la Muzeul de Artă, asistăm la o harababură administrativă, la un ridicol și comic cult al personalității, la o schimbare a misiunii instituției și la abuzuri în exercitarea actului de conducere.
Pentru mine, felul în care înțelege să administreze ceva Dl Neumann nu mai constituie de mult nicio surpriză. Prin 1994-1995, Victor Neumann a mai fost încă o dată în fruntea unei instituții. A fost directorul Institutului Intercultural Timișoara, un ONG sub înaltul patronaj al Consiliului Europei. În calitatea mea de secretar al Consiliului de Administrație a IIT, alături de încă 3-4 colegi din Consiliul de Administrație, l-am sprijinit pe Dl Neumann să devină director, în pofida opoziției vehemete a lui Romulus Dabu, președintele Comisiei de Învățământ al Camerei Deputaților. După ce s-a văzut instalat, Dl Victor Neumann s-a comportat, și atunci, ca și cum regulile, legea ar fi fost facultative. A cheltuit, numai pe convorbirile telefonice în interes personal, o avere. Și-a închis biroul și a dispărut în concediu fără să îi pese că telefonul era tăiat și că cei de la Consiliul Europei nu înțelegeau ce se petrece. Dar, finalmente, a fost forțat să plece cam rușinos. Ca să nu zic mai mult.
Așa cum Dl Victor Neumann a transformat Muzeul de Artă într-un Muzeu Victor Neumann, așa a făcut și atunci cu Institutul Intercultural. Mă tem (vorba vine) că vremurile s-au schimbat mult față de anii 94-95 și că precauția celor de atunci de a nu face scandal (pentru ca acest gest să nu se repercuteze asupra instituției) nu va mai funcționa și acum.
Aș regreta un asemenea moment (mai complicat decât pare la prima vedere) fiindcă mă simt și eu nițel părtaș la frumoasa carieră universitară a Profesorului Neumann. Sper că nu a uitat cum, în 1994, a primit primele ore la plata cu ora la Universitatea de Vest de la mine. Dna Benea, secretara Facultății de Litere, nu voia cu niciun preț să îl accepte la Catedra de Istorie (din rațiuni extraprofesionale!) așa că, tacit, orele de istorie predate de Radu Ardelean, la specializarea Jurnalistică, le-am trecut pe numele Victor Neumann. Am făcut asta fiindcă eram șef de Catedră. Dar, cu siguranță, am făcut asta, iritându-i pe mulți, fiindcă eu credeam că noi doi eram, mai ales, prieteni.

P.S. Nu am făcut comentarii despre numeroasele greșeli flagrante de gramtică, de ortografie sau de editare din text, dar, pentru ca Dna Lia Lucia Epure să beneficieze și dumneaei de un folos pozitiv, citez ultima propoziție a articolului: „Incredibil cât de jos aşează unii … scaunul …. culturii.” Citez pentru a semnala că forma corectă a verbului „a (se) așeza”, la modul indicativ, timpul prezent, persoana a treia singular și plural este „așază”, nu „așează”

Publicat în Artă | Etichete , , | Lasă un comentariu

Reptilieni, epureeni, neumanieni: câteva răspunsuri la un articol anonim și stupid. Și 15 semnalări concrete despre nereguli flagrante la Muzeul de Artă Timișoara (I)

„Ziua de Vest” îmi face „cinstea”, în ultima lună și jumătate, să mă gratuleze cu două articole anonime. Celui dintâi (http://www.ziuadevest.ro/actualitate/62864-muzeul-de-arta-timoara-intre-conceptualitate-si-reptilieni-care-cenzureaza) nu i-am răspuns fiindcă erau acuze ridicole. Dar textul apărut vineri, 12 august, în „Ziua de Vest”, cu titlul „Șarpele cu clopoței: Marcel Tolcea” (http://www.ziuadevest.ro/actualitate/63701-sarpele-cu-clopotei-marcel-tolcea), deși, aparent, are treabă tot cu mine, în realitatea țintește altceva. Articolul apărut acum este o diversiune ce speră mă pună în conflict cu președintele Consiliului Județean Timiș, Sorin Grindeanu. Nu am niciun conflict cu Dl Grindeanu dintr-un motiv extrem de simplu: nu ne-am intersectat cu niciun prilej, nu mi-a făcut nimic. Dacă intenția mea ar fi fost să îi atrag în acest presupus război pe liderii CJT, evident nu i-aș fi adresat exact același Memoriu și Doamnei Roxana Iliescu, vicepreședinte al Consiliului Județean Timiș. Persoana despre care, în 7 iulie, anonimul scria așa: „Nu ştim cine este interesat de fotoliul de director al MArT: feţe noi, feţe vechi… Marcel Tolcea a rămas cu un os de peşte în gât după demiterea din funcţie; domnia sa era cunoscut ca un apropiat al băsiştilor, iar acum, dacă domnişoara vice al CJT este de la PMP-ul lui Băsescu, poate învie şi cadavrele reptiliene.”
Ceva, de fapt, nimic nu se potrivește în tentativa de a-l introduce în joc pe Sorin Grindeanu. Așa cum a și spus președintele CJT, nu Grindeanu a orchestrat debarcarea mea, nu Grindeanu a acceptat să se înscrie numai și numai Neumann la concursul de manager al MArT. Dar, mai ales, nu Dl Grindeanu a făcut tot șirul de numiri, concursuri în afara legii la Muzeul de Artă. Despre acestea din urmă, a întrebat și Dna Brândușa Armanca la conferința de presă. Ideea de a o fi instigat pe Dna Armanca e ridicolă, dar și neacoperită de fapte. Ca dovadă, Dna Armanca nu știa nici de Memoriul depus la CJT, nici de răspunsul aberant pe care șefa Serviciului de Resurse umane mi l-a trimis, conform căruia, „CJT nu are competența legală de a verifica, cenzura sau anula un concurs de recrutare organizat de o instituție din subordinea sa care are personalitate juridică”.
De fapt, eu speram din toată inima să primesc un asemenea răspuns din partea Doamnei Lăcrămioara Petrișor, șefa de la Resurse Umane a CJT, fiindcă numai așa puteam merge mai departe: la DNA, Curtea de Conturi și Ministerul Culturii
Nu în ultimul rând aș sublinia paradoxul logic al celor două articole în care sunt acuzat că aș râvni la scaunul lui Victor Neumann. Cu PSD-ul în fruntea CJT și cu un președinte despre care „Ziua de Vest” insinuează că eu l-aș șicana, cum aș putea spera să am cea mai mică șansă la conducerea MArT?
Așadar, nu am nicio adversitate cu Dl Grindeanu și, evident, nu doresc să concurez pentru postul de manager al Muzeului de Artă în eventualitatea că Victor Neumann va demisiona sau va fi silit să plece. Nu sunt interesat de fotoliul de manager, ci sunt foarte îngrijorat că, în acești ultimi trei ani, a fost compromisă o instituție pe care nu eu am creat-o, ci a fost rodul pasiunii și competenței unor specialiști minunați. Majoritatea nu mai sunt acolo. Mă gândesc aici la Doamnele Rodica Vârtaciu, Marcela Oprescu, Sabina Pârvulescu, Elena Miklosik, Ileana Pintilie, Maria Albani, Irina Coman, la Domnii Dan Palade și Alin Stoenescu ș.a.
Dar să nu uit de textul de acum, așa că mă voi referi la unele pasajele în care sunt incriminat. Și încep cu… începutul:
„Nu de mult am mai vorbit despre faptul că domnului Marcel Tolcea îi plac scaunele. În cazul de faţă, îi place scaunul lui Neumann. Scaunul de director de la Muzeului de Artă Timişoara (MArT).”
Un mai nefericit început de articol nici că se putea! De îndată ce vorbești în MArT despre „scaunul lui Neumann” lumea pufnește într-un râs isteric. Bineînțeles, pe ascuns, să nu fie turnați. De ce? Acum doi ani, pe adresa managerului MArT a sosit un colet de la București în care se odihnea, bine împachetat, un consistent excrement uman. (http://oradearad.oradestiri.ro/colet-suspect-la-muzeul-de-arta-din-timisoara#.V642LYCUOwI)
Umorul involuntar este dublat și de un absurd involuntar:
„Pentru că-i lipseşte bărbăţia de a se arăta direct şi să lupte pe faţă, cerând deschis , după modelul politic băsist , chiar dacă nimeni nu te vrea, Marcel Tolcea bagă băţul prin găurile gardurilor unora dintre persoanele de aceeaşi natură şi factură, pe care le aruncă-n faţă, pe post de buzdugane. Şi dă-i şi critică-l pe directorul MArT Victor Neumann, că nu se înţelege lumea din muzeu, că sunt tensiuni, că a dispărut fenomenul artistic, că se face istorie. În tot acest răstimp, reptilianul stă la pândă şi doar prin comentarii conexe pe internet, susţinând cele scrise în sesizările la adresa lui Neumann.”
Trebuie să fii idiot să îi reproșezi cuiva că nu e bărbat fiindcă nu își asumă ceva tocmai într-un articol… anonim. Ca să înțelegeți ce vrea să spună presupusul meu anonimat, în urmă cu mai multe luni, a apărut o pagină de Facebook cu titlul Salvați Muzeul de Artă (https://www.facebook.com/MuzeuldeArtanuealuiVN/) care a pornit la drum cu o reacție a Doamnei Rodica Vârtaciu, fostă șefă a Secției de Artă a Muzeului Banatului. (http://www.pressalert.ro/2016/06/fosta-sefa-a-sectiei-de-arta-a-muzeului-de-arta-din-timisoara-scrisoare-deschisa-despre-soarta-muzeului-cum-il-inteapa-pe-actualul-director/) Doamna Vârtaciu constata că, practic, MArT nu mai este un muzeu de artă, ci unul de istorie conceptuală, iar banii publici cheltuiți cu evenimente de acest fel nu justifică, în niciun fel, statutul de muzeu de artă; că specialiștii sunt recrutați din rândul istoricilor, de fapt al doctoranzilor lui V.N.; că multe concursuri de ocupare a posturilor au o bibliografie aberantă, din cărțile lui Victor Neumann ș.a.m.d.!
Nu m-am ascuns că sunt și eu implicat în redactarea acestei pagini. Încă de la prima postare, am scris „O pagină sintetizată de M.T.” fiindcă, evident, informațiile provin de la actuali sau foști angajați ai instituției. De când am plecat de la MArT, nu am scris niciodată nimic de rău despre managementul lui V.N. Acum câteva luni, am constatat, într-o scrisoare deschisă, că ilustrul nostru istoric a șters de pe pagina web a Muzeului toată activitatea instituției de dinaintea venirii sale. Tocmai el, un distins istoric, promotor neobosit al valorilor europene și al moralității civice! Nu mi-a răspuns nici astăzi.
Atunci când a venit vremea să primim niște răspunsuri oficiale, mi-am asumat acest lucru și am depus un memoriu la CJT, împreună cu o jurnalistă. O petiție în care nu „mă dau cu părerea prin comentarii conexe”, ci am întrebat la CJT dacă, la concursul Dnei Iulia Ban pentru ocuparea postului de contabil-șef, au fost respectate cerințele Legii 112 /2016. Atât. Ce era mare lucru în chestia asta, nu știu.
Nici pe pagina Salvați Muzeul de Artă, nici în petiții nu am abordat lucruri ce țin de comportamentul managerului. Consider că Dl Neumann este un foarte bun specialist în istorie și mi se pare nepoliticos să vorbim în public despre altceva decât despre respectarea legii și despre principii. În acest sens, în plus față de întrebarea cu privire la organizarea concursului pentru postul de contabil-șef din petiția adresată CJT, voi depune la DNA, Curtea de Conturi și Ministerul Culturii sesizări cu privire la lucruri ce țin de fapte și se repercutează direct asupra instituției:
a. angajări repetate în afara profilului muzeului;
b. comisii în care au fost cooptate persoane fără nicio competență în domenii specializate (comisia pentru ocuparea postului de muzeograf I a fost alcătuită din trei profesori universitari cu specialitatea istorie, engleză și latină);
c. stabilirea unei bibliografii din cărțile managerului, ignorând prevederile legale (o reacție, în acest sens, a apărut și în nr.28/2016 al „României literare”, sub semnătura lui Petre Tănăsoaica);
d. nerespectarea condițiilor legale în numirea șefilor de secție;
e. angajarea unor persoane pe o funcție și „folosirea” acestora în cu totul alte compartimente;
f. anularea, fără niciun temei legal, a unui concurs pentru ocuparea postului de cercetător științific;
g. angajarea preferențială a unor persoane din anturajul managerului: doctoranzi, școala doctorală, partenera de viață a unui membru în Consiliul științific;
h. organizarea unor expoziții, cu un buget disproporționat, unor persoane din Consiliul științific;
i. blocarea administrativă a unor acte prin neexercitarea semnăturii pentru unele decizii pe care managerul le-a impus;
j. contracte păguboase pentru muzeu în alocarea veniturilor din vânzarea biletelor;
k. ignorarea flagrantă a regulilor administrative: depunerea raportului de activitate la două săptămâni după expirarea termenului;
l. nedepunerea Declarației de venituri și interese pentru 2014 și 2015;
m. folosirea abuzivă a unor bunuri de patrimoniu muzeal în interes personal de către manager;
n. absența de la locul de muncă a managerului V.N., în interes personal, fără aprobarea CJT, fapt ce prejudiciază bugetul de stat: fiind angajat cu cumul, managerul nu beneficiază de concediu plătit;
o. pontarea unor persoane fără ca acestea să fi fost prezente la serviciu.

(va urma)

Publicat în Artă | Etichete , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Sfânta indignarea națională față de Sky News

Televiziunile de știri au luat foc de azi-dimineață: reportajul televiziunii britanice Sky News ar fi o făcătură. Dar nu o făcătură oarecare, ci una să discrediteze România.
Mă tem că nu înțeleg cum ar putea discredita o țară faptul că 5 guguștiuci au încercat să vândă arme unui terț și, ca atare, ar putea vinde arme până și teroriștilor de la Isis.
Ca de obicei, orice străin care spune lucruri neplăcute despre o fărâmă din România îl atacă pe fiecare român în parte. Drept pentru care jurnaliștii de pe la telvizoaie își întreabă invitații ce e de făcut. Majoritatea mizează pe o poziție forte: protest dur al ambasadorului nostru (vorba vine) de la Londra, proces cu Sky News, vârtoșenie!
Sigur, așa ceva era de imaginat în cazul în care ar fi fost o făcătură în care ar fi fost implicate lideri politici sau instituții ale statului. Așa, e ca și cum noi singuri ne asumăm că actorii-vânători suntem noi, poporul român.
Mai mult, am văzut zâmbete subțiri-ironice despre deontologia postului TV din Marea Britanie.
Întrebarea mea e ce ar zice oare britanicii despre România dacă ar avea ghinionul să vadă juma de oră la Antena 3 sau România TV?
Eu zic că făcătura de la Sky News s-ar dovedi inocente imagini față de piscinele de lături și flegme de la numitele canale (sic!) mediatice. Acolo unde liderii actuali sunt niște oribile antropoide, iar justiția e luată cu șuturi în cur de nu mai știi dacă suntem în Africa sau în fundul Asiei pustii.
La această discreditare abjectă, continuă și condusă de niște infractori, condamnați sau lichele, de ce nu reacționează sfânta noastră indignare națională?

Publicat în Bocet tardiv | 1 comentariu