Cercurile olimpiadei put a roşu

În 1966, Marele Cârmaci, Mao Tzedun, lansa Marea Revoluţie Culturală Proletară. Cuvântul „cultură” înseamnă „război civil” împotriva propriului popor. Moarte, linşaj, crimă. „Ideologul” acestei mişcări a fost o tânără asistentă în filosofie, Nie Yuanzi, iniţiatoarea unui dazibao (afiş cu caractere mari, adică o proclamaţie) împotriva revizioniştilor. De fapt era o instigare la crime colective. Uneltele Marii Revoluţii Culturale s-au numit Gărzile Roşii. Ele — adică peste 5 milioane de tineri fanatici ori fanatizaţi, rebeli cu voie de la stăpânire — au ucis milioane de „contrarevoluţionari”, de duşmani, de „şobolani”. În timpul Marii Revoluţii Culturale, unii dintre aceşti pretinşi duşmani au fost mâncaţi, la cantine, de către Gărzile Roşii. 137 de directori de colegiu din Guangxi au fost mâncaţi cu pilaf de către membrii ai Gărzilor Roşii şi de cadre de conducere ai Partidului!În timpul Marii Foamete, ei, intelectualii deviaţionişti, au fost obligaţi să transforme terenurile de baschet în grădini de zarzavaturi. Tot atunci, datorită lipsei de carne, balcoanele blocurilor din Beijing au fost transformate în coteţe: 2 milioane de găini.

Intelectualii de seamă ai Chinei se sinucideau rând pe rând. Dacă nu, erau ucişi. La universităţi era obiceiul ca profesorii să se arunce pe fereastră. Mao nu mai avea nevoie de profesori. Universitatea trebuia să formeze oameni „roşii”, nu se mai organizau examene, perioadele de studii s-au scurtat.

Jiang Qing, soţia lui Mao, a dat ordin să fie arse decorurile şi costumele Operei din Beijing. O parte din Marele Zid a fost distrusă pentru a se construi cocini de porci. Marea actrită de operă Yan Fengying se sinucide în 1968, în urma unor inculpări absurde. I se face autopsia pentru a se găsi un aparat de emisie-recepţie presupus a fi fost ascuns în trup. Cei trei mari campioni mondiali de ping-pong s-au sinucis şi ei în acelaşi an. (Cartea negară a comunismului, cea mai sinceră carte de bucate!)

Etica şi murala în artă

(Text apărut în volumul lui Ion Barbu dedicat poeziei la zid. Al Petrilei)
Deocamdată nu prea ştiu cum s-a născut literatura murală. Ca român, pot presupune că un erou civilizator cu un carpatin simţ al precauţiei a scris ceva important pe un zid şi nu pe materiale uşoare pentru a nu se fura textul acasă. Şi mai presupun că tentativa sa antifurt i-a fost dejucată fix în momentul în care zidul cu pricina a fost completat în formă de casă chiar de hoţ. Asta ca origini domestic-mitologice care, firesc, se pierd în negura de smoală a timpurilor.

Ca spaţiu geografic, literatura murală trebuie că s-a născut în Ţara Tenişilor Chinezeşti (China, pentru amatorii de rebus pe hârtie!), deoarece realitatea arată negru pe galben că cel mai înalt şi mai lung susceptibil maculator pentru o asemenea artă se află acolo. Şi, după câte îmi dau seama din alte experienţe, probabil China are şi cele mai ieftine Mari Ziduri din lume. Nu însă, neapărat, şi cele mai fascinante. La capitolul „ziduri fascinante”, Germania a bătut totul, ca să ne exprimăm aşa, după al Doilea Război Mondial. Zidul Berlinului a fost, concomitent, cea mai păzită şi cea mai cimentată formă de literatură realist-socialistă murală până în 1989. Iar imaginile muroclaste[1] din 9 noiembrie 1989 au revelat o nedreptate strigătoare la CC-ruri: Zidul era scris numai spre RFG, partea RDG-istă fiind neatinsă de spray, cărbune sau vopsea creatoare. De parcă est-germanii ar fi fost cu toţii nevăzători şi ar fi scris, în Braille, cu găuri. În Alfabetul Kalasnikov, la a cărui lectură au murit majoritatea cititorilor care au dorit să evadeze — cum se spune în comentariile de bac — în „ficţionala” RFG. Din această pricină, atitudinea germană contemporană cu privire la scrisul pe ziduri este atât de culpabilizată încât nu ar fi mirare ca vreun neamţ corect politic să inventeze o maşină de scris pe ziduri poeme cu litere gotice…

Asta face şi diferenţa fundamentală dintre noi şi Marea Germanie! Noi, românii, nu am avut ziduri simbolice, de rasă, drept pentru care jandarmul, poliţistul, paznicul, sepepistul fetişizează Zidul în Sine. Zidul care Închide. Sau, cel mult, vede în zid un etalon arhitectonic al „iubirii de moşie” în faţa alogenului Baiazid cu care, de altfel, şi rimează. În plus, trebuie spus cu fermitate că, în cultura română, nu a existat — până la experimentul Domnului Ion Barbu — decât proză de zid şi advertising de zid. Iar din efemerul suportului literar, istoria literară relativ recentă ar putea reţine cel mult câteva poeme scurte ale lui Nichita scrise cu ruj, de Dora, pe oglinda din dormitorul lor tip Caraiman. Sau unele texte intrate în eternitatea tramvaielor-autobuzelor-firobuzelor pe geam aburit. Fiindcă, spre deosebire de literatura murală indoor, literatura română murală outdoor tocmai îşi face fundaţia la Petrila. Acolo unde orice zid o ia la Vale.




[1] Adaptare specială pentru acest articol a cuvântului iconoclast care, etimologic, înseamnă „cel care sparge icoanele”.

Pseudonimul musculiţei de oţet

Vă rog sa luaţi o foaie de hârtie şi să notaţi: Tiesto, Vibe, Maxx, Optik, Ziggy, Shadow, Manzotti, LCZ, Odamix, Priz-Q4, Project, Xileman, 8k! Dacă sunteţi convinşi că am rostit numele unor noi stele din galaxii îndepărtate, aţi trecut de 50 de ani! Daca aveţi impresia că am enumerat programe, softuri de computere, aţi implinit cel putin de 30 de ani. Dacă ştiţi că am rostit numele unor celebri Disc Jockey, vă situaţi între 14 ani şi vârsta lui Irinel Columbeanu! Nu mai ştiu să repet numele deja pronunţate, însa v-aţi dat seama deja că orice DJ, care se respectă are un pseudonim. Ca si orice MC (Master of Ceremony) ori VJ (Video Jockey). Toţi au un pseudonim sau, mai bine spus, un nume de scenă. Fiindca pseudonim înseamna nume fals, pseudo. Procedeul nu e nou. Prince, faimosul muzician american, a ales să se numească — în urmă cu mai multzi ani — un semn. Pe care nimeni nu îl poate pronunţa, asa ca el nu mai există decât în tăcere.

Aşadar, sunt la modă pseudonimele, stimati bloggeri! Pseudonime cu litere fără sens, pseudonime cu cifre, liniuţe sau misterioase grafii. Dar nu doar pe scenă, în show-biz, cum se spune. Pe net e o adevarată olimpiadă a identităţilor inventate, fiindca adresele de mail îţi cer fie să adaugi cifre la banalul tău nume, fie să îţi găseşti un pseudonim de unică folosinţă. Si uite cum Getuţa e în contact cu lumea întreaga sub protectia pseudonimului Ge69, de pildă.

Revin pseudonimele în moda, stimati cititori trecuţi de 35 de ani, după ce Securitatea a încurajat folosirea lor în scopuri “patriotice”. Am pus ghilimele de rigoare. Inainte de 89, în România, pseudonimele erau folosite pentru turnătorie, delaţiune. Turnătorii dintre anii 1948-1989 au fost diskjockeii ce au mixat adevăruri cu minciuni în melodia trădării aproapelui. Sub pseudonim, au fost trimisi mii de oameni în Baragan, în puşcărie, în cimitire.

Insa pseudonimul e mult mai vechi decât comunismul. Pseudonimul poate fi înţeles ca o forma degradată a vechilor practici magice sau iniţieri. Atunci când un copil sau un tânăr se îmbolnăvea foarte grav şi nu mai era aproape nici o speranţă, i se schimba numele. Fiindcă se presupunea ca zeul ce urma să îi taie firul vieţii îl stie duăa numele mic. Drept pentru care, schimbându-i cuiva numele, era mult mai greu de găsit.

Pentru omul societăţilor arhaice, adevarătul nume era cel dobândit dupa iniţiere şi nu cel natural. Numele de iniţiere exprima o noua condiţie, sacră, adevărată. Era un nume sfânt, hieronim. Numele Ieronim este un pseudonim sacru prin excelenţă.

Cât priveşte numele celebre ale literaturii române şi universale, cine mai stie că Moliere, Ion Vinea, Apollinaire, Ion Barbu, Ana Blandiana sau Stefan Augustin Doinaş, de exemplu, au avut alte nume? In cazul lor, mai important e re-numele.

Masoneria şi Revoluţia Franceză

Ziua naţională a Franţei, 14 iulie, ne prilejuieşte o trecere succintă în revistă a principalelor momente ale Masoneriei în jurul anului 1789. Mai întâi, să spunem că Franţa este una dintre ţările cu cei mai mulţi masoni, cu cele mai multe loje din lume. Şi mai trebuie spus că principalele momente din istoria sa au fost marcate de prezenţa Ordinului, ceea ce înseamnă că şi momentul căderii Bastiliei sau al declanşării Revoluţiei de la 1789 intră într-un asemenea “scenariu”. Am mai abordat tema teoriilor conspiraţioniste şi am arătat atunci care au fost poziţiile unui Barruel sau Lefranc în legătură cu o conspiraţiei a lojelor ascunse împotriva creştinismului şi monarhiei. Nu am intrat atunci în ceva mai multe detalii, aşa că voi încerca acum să scriu ceva mai mult despre Revoluţia franceză şi despre implicarea masoneriei în istoria Franţei.

Primul lucru care trebuie spus în legătură cu Revoluţia de la 1789 este că majoritatea istoricilor serioşi nu iau în considerare teoria implicării decisive a Masoneriei în pregătirea şi declanşarea lui 14 iulie. Există o mulţime de alţi factori, dintre care filosofia luminilor a fost unul decisiv. E adevărat, în ajunul Revoluţiei Marele Orient număra peste 50 000 de membri, ceea ce arată că, practic, toate persoanele importante ale epocii, la Paris sau în provincie, aveau legături cu Masoneria. Sigur însă din toate aceste speculaţii este faptul că Ordinul a fost unul dintre canalele de propagare a ideilor revoluţionare, dar că el nu a dirijat şi nici nu a declanşat scânteia Revoluţiei nu se poate spune. În primul rând fiindcă Masoneria nu au avut o poziţie comună faţă de rege. Mai întâi, în 14 iulie 1789, când regele se deplasează la Primărie, fraţii prezenţi acolo îi acordă cea mai mare cinste şi formează, cu săbiile de ceremonie, ceea ce se numeşte “bolta de oţel”. Doi ani mai târziu, una dintre cele mai influente loje, “Contractul social”, adresa o circulară chemând la respectul Suveranului. Apoi, în acelaşi an, lojele “intră în adormire”, adică îşi încetează activitatea, au datorii mari, lucru greu de crezut că s-ar fi putut întâmpla dacă ele ar fi condus represaliile. Nici vorbă de o concertare masonică de vreme ce fraţii se împart în două tabere: loialiştii sau legitimiştii, care vor intra în rândurile antirevoluţionarilor, şi revoluţionarii, la rândul lor divizaţi în diverse partide duşmane de moarte. Singurele momente care ar putea să semene cu o concertare sunt ale anului 1790, când nobili masoni de cel mai mare rang în aristocraţia vremii propun desfiinţarea titlurilor de nobleţe iar un altul, şi celebru scriitor, Bernardin de Saint-Pierre, a supus la vot desfiinţarea sclaviei. Ca o ironie a sorţii, Teroarea dezlănţuită între 1794 şi 1794 va acţiona în principal cu ajutorul ghilotinei, un instrument de execuţie conceput de Guillotin, un frate mason care va cădea victimă propriei sale invenţii.

În 1795 lojele vor ieşi din adormire şi, sub Napoleon, vor cunoaşte din nou o perioadă de glorie după ani grei, de restrişte.

Ceea ce arată, dacă mai era nevoie, că este destul de greu de crezut în teoriile cu privire la declanşarea Revoluţiei de către masoni.

De ce laptele de iapă mongoleză nu-i apă chioară!

Vă înnebunesc ăştia cu cocktailurile prin baruri? Luaţi de mai jos:

Prin 1977-78, un cunoscut bucureştean a făcut o cerere la Uniunea Scriitorilor, al cărei membru era, pentru a fi trimis într-un “schimb de experienţă” în străinătate. În bătaie de joc, i s-a oferit “şansa” de a cunoaşte nemijlocit cultura mongolă.

Zis şi făcut. A îndeplinit formalităţile, a primit viza pentru Rusia şi a ajuns cu avionul undeva prin Asia îndepărtată. Acolo, într-un oraş aşezat destul de aproape de graniţa cu Mongolia, a pornit la bordul unui Gaz bine echipat şi condus de şofer moldovean după tată şi mongol, aţi ghicit, după mamă. Un mongolean, carevasăzică.

Mongolia îi aştepta cu sute de kilometri de deşert sau întinderi fără viaţă în care singurele aşezări erau iurtele, adică nişte corturi ce se mutau o dată cu turmele. Într-o asemenea iurtărie — cum ar veni — i s-au oferit rafinamente unice. În primul rând, toată comunitatea s-a adunat în jurul oaspetelui. A fost atins şi mozolit bine. Apoi, în semn de rară preţuire, a fost anunţat că i-au pregătit o mare surpriză : femeile au început să mestece nişte rădăcini tari ca piatra pe care le treceau din gură în gură spre a fi mai uşor frăgezite. Era o rădăcină a „arborelui vieţii”, extrem de rară, din care, o dată pe an, gusta doar şeful comunităţii. Rădăcina avea, între multe alte virtuţi, şi proprietăţi afrodiziace, fiindcă urma un alt gest de înaltă ospitalitate, şi anume să o „onoreze” pe nevasta liderului local. Cum tocmai aflase că pe acolo ploua cam de 3-4 ori pe an, Bărbatul şi-a închipuit de îndată nivelul de igienă al doamnei cu pricina ce trecea uşor de suta de kilograme. Dar nu numai din asemenea considerente. Disperat, i-a cerut ajutorul şoferului. Calm, acesta l-a îndemnat să bea straşnic din cumâsul tradiţional mongol, o băutură de fermentaţie ce se obţine din lapte de iapă. O băutură care îi doboară uşor pe români!