Ușor cu Klausi pe scări!

Așa cum era de așteptat, președintele ales nu doar suscită, ci, mai ales, emană așteptări disperate.

Nu de natură politică, ci de ORICE natură.

Din această perspectivă, ORICE constatare nouă cu privire la cotrocenizarea Președintelui nu e doar legitimă, ci și obligatorie.

Drept pentru care cred că observațiile purtătorului de cuvânt al lui Klaus J.  sunt legitime pentru noua paradigmă a lui K.J., chiar dacă ele pot părea, cumva, secundare.

Ambientul — oricât ar dori să nu creadă asta finii comunicatori — are darul, energia de a transmite, de a provoca mesaje și atitudini mult mai profunde decât ne convine să credem.

Și am să dau un exemplu din experiența mea ca director al nou-înființatului Muzeu de Artă.

Atunci când am ajuns să mă familiarizez cu acel spațiu, am observat că angajații instituției nu aveau cuier în birouri. Că mobilierul din birourile cu pricina erau niște improvizații ce creau, la rândul lor, senzația de provizorat ontologic. În sensul unei prezențe efective, și nu formale.

Așadar, deocamdată, eu cred că Președintele se află sub zodia bună a unui purtător de cuvânt senzitiv ce simte că acolo, la Cotroceni, umbrele ar trebui nu doar spălate odată cu perdelele, ci chiar înlocuite abrupt.

Asta intră într-o logică pe care chiar și eu votat-o, chiar dacă, acum, vag, mă irită.

De ce o să rămân băsist și după 21 decembrie

Traian Băsescu a fost și rămâne nu doar un important protagonist al vieții politice românești, ci, mai ales, unul VITAL.

În calitatea sa de om politic, Băsescu nu a avut nicio umbră de ezitare, în vreme ce, în calitatea sa de de persoană fizică privată, a fost — spun adversarii săi — o antologie de prăpăstii mai mult sau mai puțin digerabile: golănaș, curvar, șmecher, cinic răzbunător.

Le accept pe toate. Doar că observ următorul contraexemplu: Emil Constantinescu se pare că a fost un personaj mult  mai aproape de ștacheta pe care intelectualii antibăsiști o adulmecă atunci când, antiseptic, se apleacă în ogorul ideatic al anilor 1996-2000. Numai că Dl Constantinescu s-a dovedit a fi doar un universitar onorabil ieșit lamentabil pe ușa din dos a istoriei NOASTRE. În vreme ce, în politică, tre să ai următoarele organe în dotarea fiziologică: scuipați, coaie, sulă și bombeu.

Cât despre contramodelele la care salivau aceiași fini democrați, am constatat cu stupoare și demisia năucitoare a lui Crin Antonescu din fruntea PNL.

L-am văzut și pe acest amoebus viridis al liberalismului, Călin Popescu Tăriceanu, în ce inconsistență morală se scaldă.

Nu-i așa că l-ați înjurat pe Băse atunci când l-a atacat pe aristocratul Călin? Ei bine, și eu l-am înjurat pe Băse atunci. L-am înjurat și când l-a jignit pe Rege. L-am înjurat și când a promovat-o pe fiică-sa la europene sau când a susținut-o pe Elena Udrea ca pe o iubită de la 20 de ani.

Dar astea, toate astea au legătură nu cu Președintele Băsescu, ci cu omul, marinarul, tatăl. șoferul, bărbatul Băsescu.

Președintele meu, Băsescu , a fost proamerican agresiv, indubitabil și clar în vremuri în care sirenele useliste cântau (Bei)Jingle Bell cu peruci de păr al ursului putinian în paharul de vodcă și mângâiau pechinezul.

Președintele meu, Băsescu, a fost bărbat atunci când guvernul lui Boc a trebuit să taie salariile și a luat asta asupra sa.

(Ca să înțelegem despre ce este vorba, ar trebui reamintit mereu că PSD-ul de după Ion Iliescu a decăzut, dintr-un partid de bărbați, într-un partid (partidă) de gineri!)

Președintele meu, Băsescu, a ținut piept tuturor toxinelor politice carcerale, de la  Sorin Ovidiu Vântu, Dinu Patriciu, Dan Voiculescu până la marii liberali ce, acum, ornează zăbrelele cu lâna lui Gigi Becali.

Singurul lucru care mă îngrijorează cu adevărat este că, în toți acești ani, nu am găsit niciun român care să mă des-băsizeze.

Chiar îmi doresc să reușească asta neamțul Iohannis.

 

Ce-ţi doresc eu ţie, de dulce, Românie?

Ca în fiecare an, de 1 Decembrie mă simt stingher şi culpabil.

Pur şi simplu, nu sunt în stare să frisonez la gândul că, în fond, e şi Ziua Mea Naţională. Simt un soi de inhibiţie pe care cred că aş traversa-o şi dacă ar fi să mă trezesc brusc în compania discretă a cine ştie cărei vedete. Româneşti, evident, fiindcă e ziua românilor.

Mă inhibă televizorul, mă inhibă parada militară transmisă chiar şi la radio, mă inhibă feţele conaţionalilor în faţa fasolei din recolta 2014, mă inhibă definitiv bovarismul ardelenilor mei din Alba Iulia care trăiesc doar o dată pe an, asemenea unei superbe insecte deshibernate pentru 24 de ore dintre credenţiale.

Mă simt nefiresc pentru că, în timp ce necuviincios de mulţi popi ortodocşi apar pe ecrane, mult prea mulţi popi uniţi au fost conduşi în ficţiunea eternă. Mi-e cam rușine și de faptul că nici astăzi românii nu au aflat că românul care a citit proclamația de la Alba Iulia a fost Iuliu Hossu, preot greco-catolic, ajuns, după 1948, în închisoare și, apoi, în domiciliu obligatoriu.

Mă tem că nu înţeleg cum poţi întreba, în gura, ecranul mare aşa: „Ce-ţi doresc eu, ţie, dulce Românie?” în postul Crăciunului. Adică pot crede că e mult prea bruscă trecerea de la Te Deum la mâncare de dulce în farfurii medii, din plastic fragil.

După cum mă pot şi întreba şi cum or sărbători maghiarii ori sârbii Ziua Naţională a României. Fiindcă, istoriceşte vorbind, nu ar avea nici măcar o umbră de motiv pentru a o face. Ceea ce înseamnă că, în realitate, avem o Zi Naţională fragmentară. Parţial color, în registrul vizual al bucuriei la nivelul tuturor regiunilor. I-am adăugat pe sârbi fiindcă trupele sârbeşti au creat mari probleme mai ales în Banat imediat după 1918 şi a fost nevoie de gesturi cu adevărat eroice ale românilor bănăţeni pentru a se ajunge la respectarea tratatelor internaţionale.

Şi-atunci, ce mai pot face cu mine însumi în faţa unui patriotism  pe care îl ratez perpetuu?

Să mă resemnez oare cu gândul că, de îndată ce trec graniţa spre vest, devin patriot? Tot așa cum simt că sunt român de fiece dată când vprbesc cu studenții mei din Basarabia?

Să îmi trăiesc românitatea profundă numai atunci când observ că şi ungurii, şi austriecii, şi nemţii, şi francezii ăncă se uită la mine ca la o supă în care s-a rătăcit o şuviţă de păr?

Să ascult colindele lui Grigore Leşe cu alte urechi imediat ce trec de Cenad?

Să mă hruscizez de îndată ce scade temperatura sub 0 grade şi se dă dezlegarea la colinde?

Să intonez imnul naţional cu figura lui Piţurcă în faţa ochiului minţii?

Sau, ca timișorean, să mă bucur că a treia colonizare romană a legiunii Italica se duce, deocamdată, în bătălii prin paturi de hoteluri, cu mândrele noastre decebaliste?

De fapt, să nu mint, astăzi, când l-am văzut pe Iohannis la Alba Iulia, mi-am șoptit în gând, cam așa:

Uite, mă, în ce popor normal la cap totuși trăiesc!