22 aprilie 2016: 30 de ani de la dispariția lui Mircea Eliade

Astăzi, 22 aprilie, cultura română comemorează, într-un impunător anonimat, 30 de ani de la moartea lui Mircea Eliade.
Rândurile de mai jos fac parte din ediția a doua a cărții mele, Eliade, ezotericul, apărută la editura Est. Samuel Tastet editeur, în anul 2012.

Mircea Eliade a fost şi continuă să fie o fascinaţie, o modă şi un model în cultura română. Pe de o parte. Pe de altă parte, Eliade a devenit unul dintre marile nume întâmpinate cu precauţii tocmai din cauza legăturilor sale cu extrema dreaptă.
Citit şi citat într-un soi de semiclandestinitate înainte de 1989, opera sa ştiinţifică şi literară a atins cote impresionante imediat după liberalizarea bursei interesului public. (De fapt, între 1944–1967, chiar a funcţionat o interdicţie absolută asupra operei sale literare şi ştiinţifice, când niciuna dintre cărţile sale nu a fost reeditată ori tradusă![1]) Ediţii după ediţii — mai mult sau mai puţin atente la ţinuta ştiinţifică — au invadat atunci rafturile librăriilor şi spaţiul virtual al referirilor/referinţelor bibliografice cvasiobligatorii pentru orice intelectual ce se respectă.
Eliadomania a fost — continuă să fie — un soi de cult ce are toate datele ritualico-simbolice ca şi cele dedicate unui erou civilizator. Sau îmbină fructele exegezei cu cele ale hagiografiei, aşa cum poate fi citit gestul — admirabil, de altfel — al lui Mircea Handoca de a restitui o biobliografie cavsicompletă [2]. Sigur că, în urma atacurilor, au apărut și poziții ce răspund punctual unor asemenea asalturi la baioneta în cheie biografică sau epistemologică. Dintre ele, sunt de amintit aici cartea lui Francis Ion Dworschak, În apărarea lui Mircea Eliade [3], sau cea a Mihaelei Gligor, Mircea Eliade. Anii tulburi: 1932–1938.[4]
Evident că principala explicaţie a acestei raportări se află în valoarea intrinsecă a operei sale, în vastitatea unui demers ştiinţific ce îl recomandă de la sine ca un, probabil, ultim renascentist. Aş propune de îndată însă şi o citire în cheie alegorică, subliminală a destinului său : alături de Ionesco sau Cioran, marele istoric al religiilor reprezintă revanşa împotriva unui destin potrivnic hărăzit României. Reuşita lui universitară, succesul de librărie pe toate paralelele vieţii cultural-ştiinţifice erau asumate în cheie simbolică, diminuând binişor din frustrările noastre de cultură mică. Ceea ce înseamnă că despre Eliade nu se poate, nu se va putea vorbi prea curând şi prea uşor în termenii unei distanţări pline de precauţii epistemologice câtă vreme el continuă să ilustreze un soi de revanşă împotriva istoriei şi o voce, a noastră, în corul valorilor universale. Cu atât mai mult mi se pare coerentă o asemenea situare dacă ne gândim că cea mai mare parte a materialului său de istoric al religiilor provine din perimetrul culturilor mici, periferice, şi mai puţin din spaţiul marilor religii. Este o altă cheie — alături de altele pe care le voi analiza în cele de urmează — ce trădează un proiect sau un tâlc ce merită o mai atentă analiză decât cea strict factuală.
Dar fenomenul preluării integrale a lui Eliade nu a fost, cum spuneam, atât de previzibil cum ar putea părea la capătul acestor rânduri. Chiar dimpotrivă! După trei-patru ani de editări şi reeditări fastuoase, numele lui a început să fie înconjurat mai întâi de anumite precauţii, iar apoi, tot mai accentuat, de acuze în legătură cu trecutul său legionar. Aproape orice referire la numele lui trezea imediat suspiciunea de a da apă la moară extremei drepte de care episoade ale biografiei sale dovedesc fără putinţă de tăgadă că a fost legat. Au contribuit la o asemenea punere între paranteze în spaţiul culturii române postdecembriste — între altele — mai ales articolul lui Norman Manea apărut în „New Republic”, Felix culpa[5], republicat, şi o cercetare al lui Leon Volovici apărut iniţial în Marea Britanie, Ideologia naţionalistă şi în România anilor ’30[6].
Publicarea Jurnalului lui Mihail Sebastian a pus în evidenţă un Eliade inflamat de febrilitatea extremei drepte, un alt Eliade decât cel cunoscut din Jurnalul sau interviurile sale[7]. Și totuși, complexitatea relației dintre Eliade și Sebastian nu putea să fie atât de ușor de clasat, mai ales că scandaloasa Prefață a lui Nae Ionescu la De 2000 de ani a consemnat, în cazul lui Eliade, unul dintre puținele gesturi polemice față de mentorul său. Dacă nu chiar singurul. Ceea ce, peste ani, cred că l-a determinat pe Moshe Idel să ceară noi deslușiri și să vorbească cu fratele lui Sebastian, la Paris, cu Rabinul Șafran, la Geneva, și cu un fost coleg evreu al lui Eliade, din redacția „Cuvântului”. Benu Sebastian îi povestește despre filosemitismul lui Eliade, dar și despre legionarismul acestuia, după cum rabinul Șafran și colegul lui Eliade definesc legionarismul acestuia ca fiind unul al atmosferei din jurul publicației[8].
„Nu susțin că Eliade a fost un filosemit extraordinar, dar în situația din ’34-’35, când Sebastian a fost atacat de toată lumea, inclusiv de evrei și de sioniști, Eliade a fost singurul care i-a luat apărarea împotriva lui Nae Ionescu. Și nu era așa de simplu. Pentru cine cunoaște ce se întâmpla atunci și acolo, acesta este un gest eroic. În timpul dezbaterii teologice care s-a terminat spre sfârșitul lui ’35, el a vrut să găsească în texte teologice patristice un mod de a le oferi evreilor posibilitatea mânturirii”[9], scrie Moshe Idel.
Observația savantului israelian de origine română mi se pare că poate fi extrapolată la tema acestei cărți, în sensul că anii sus-menționați corespund cu rigoare colaborării lui Eliade la revista evreului Marcel Avramescu, cum vom vedea în continuare. După cum putem specula și faptul că Eliade se înscria încă de pe atunci în paradigma tradiționalistă care vedea cele trei religii abrahamice într-o inerentă convergență spirituală.
Un moment sensibil și, deopotrivă, paradoxal în avatarurile preluării lui Eliade a fost apariția romanului nobelistului Saul Bellow, Ravelstein, unde Eliade e caricat sub datele biografice și de comportament ale episodicului personaj Grielescu. Ce e demascat nu doar în ipostaza de fervent aderent la ideologia Gărzii de Fier, ci și în cea de călău de evrei[10] . Am folosit cuvântul „paradoxal” în acest caz fiindcă Bellow a fost unul dintre cei patru apropiați care, la slujba de înmormântare a lui Eliade, au citit din opera celui dispărut[11].
Cât despre raporturile cu legionarismul, aici abordările sunt încă mai complexe. În treacăt, ar fi de semnalat că, în anul 2001, revista „Vatra” a dedicat un număr savantului român unde a reprodus şi articolele apărute în periodicele legionare ale vremii, o lectură ce vorbeşte de la sine şi nu prea mai lasă loc unor nuanţări[12]. Chiar unii autori dinspre dreapta, cum ar fi Claudio Mutti, îl revendică fără nici o ambiguitate, pledând pentru legături apropiate între Eliade şi Codreanu[13].
În rezumat, diagnosticul lui Andrei Oișteanu cu privire la abordarea postdecembristă a lui Eliade mi se pare că rezumă corect geometria raportărilor la Eliade și companionii mai mult sau mai puțin de drum: minimaliștii, maximaliștii și cei care se folosesc de Eliade pentru a cauționa Garda de Fier, cum ar fi Claudio Mutti, citat supra.
Minimaliștii ar fi dorit să eludeze sau să minimalizeze episoadele legionare, să le prezinte eufemistic, în vreme ce maximaliștii ar fi „exagerat constant episodul legionar al lui Mircea Eliade şi al colegilor săi de generaţie, aruncându-le la coş viaţa şi opera”[14].
„Practic — afirmă Andrei Oișteanu —, ca intelectual român, nu aveai încontro: trebuia, volens-nolens, să faci parte dintr-o tabără sau din alta, să fii de o parte sau alta a baricadei. Au mai existat voci disparate, care s-au trezit prinse între liniile frontului, susţinând, de pildă, că Eliade a crezut în ideologia legionară, dar că acest lucru nu a afectat, decât într-o mică măsură, opera sa ştiinţifică (precum Moshe Idel care sprijină publicarea operei lui Eliade în Israel şi, cu voia dumneavoastră, eu însumi, acuzat că vreau – într-o formulare folclorică – să )”[15].
Anticipând puţin posibilele relaţii dintre o anume „metafizică a dreptei” şi legionarism, aş sublinia subtextul puternic irizat de accente neopăgâne al lui Codreanu atunci când, într-un interviu acordat lui Julius Evola, foloseşte termeni şi concepte de certă extracţie ezoterică — ideea hilozoistă a cosmosului viu, experienţa efectivă, prezenţa reală a morţilor şi caracterul magic, operativ al evocării, ritualitatea, suprasensibilul :
„Ideea ecumenică a unei societas ca unitate de viaţă, ca organism viu, ca un nu doar cu poporul nostru, dar şi cu morţii noştri şi cu Dumnezeu. Actualizarea unei idei asemănătoare sub forma unei experienţe efective este în centrul mişcării noastre; politică, partid, cultură etc. nu sunt pentru noi decât consecinţe şi derivaţii. Noi trebuie să revivifiem această realitate centrală şi să reînnoim, pe această cale, omul român, pentru a acţiona apoi şi a construi Statul. Pentru noi, un punct aparte este faptul că prezenţa morţilor naţiunii ecumenice nu este o abstracţiune, ci o realitate : a morţilor noştri şi, mai ales, a eroilor noştri. Nu putem să ne despărţim de ei; asemenea unor forţe eliberate de condiţia umană, ei pătrund şi suţin viaţa noastră cea mai înaltă. Legionarii se reunesc periodic în mici grupuri numite cuiburi. Aceste reuniuni urmează ritualuri speciale. Ritualul prin care se deschide fiecare reuniune este chemarea tuturor camarazilor noştri căzuţi, chemare la care participanţii răspund . Dar aceasta nu este pentru noi o simplă ceremonie şi alegorie, ci, dimpotrivă, o evocare reală.”[16]
E aici un text ce poate trimite, cu destule suprapuneri, la teme şi motive ale prozei lui Eliade sau chiar la lucrările sale ştiinţifice. Înainte de toate, este vorba despre moartea întemeietoare, cea din Comentarii la legenda Meşterului Manole, sau cea eroică şi violentă, condiţie sine qua non a unei memorii post mortem. Într-o epocă în care Europa lui Hitler, Mussolini, Salazar sau Franco experimenta un fel de metanoia colectivă, „omul nou” — antiteza perfectă a individului aneantizat în malaxorul democraţiei — pentru un intelectual era aproape fatalmente sortit să îşi extragă modelul din abisurile unei imemorialităţi prereligioase, în care magicul, suprasenzorialul erau maidegrabă stări de fapt decât instrumente ale unei rătăciri spirituale. Ceea ce mă îndeamnă să cred că pasiunea lui Eliade pentru pre-creştinism sau de fenomenul parareligios, opţiunea sa pentru ceea ce el a numit „creştinism cosmic” nu e doar una de natură epistemologică, ci, mai ales, una în raport cu secularizarea lumii, pe de o parte, şi cu banalizarea, prin exces, a religiosului, pe de altă parte. Nu cred însă — așa cum o face Daniel Dubuisson extrapolând faptele — că acest „creștinism cosmic”[17] ar fi cheia de boltă a întregii opere a lui Eliade, dar mi se pare evident faptul că un asemenea melanj neopăgân a funcționat ca un adevărat Zeitgeist al epocii[18]. Cred, de asemenea, că există un continuu efort al lui Eliade de a pune în tensiune relația dintre ascuns și vizibil, dintre literal și secret, dintre ceea ce aș numi vernacular și simbolic, așa cum Dubuisson le identifică cu justețe ca făcând parte din primul instrumentar al strategilor ezoterice ale lui Eliade, însă translatarea unor asemenea strategii ale discursului în câmpul stilitic al propagandei fasciste mi se pare un silogism greu digerabil.
Poate că unele abordări eseistice din anii tinereţii şi nenumărate sensuri cu „cheie” din romanele sale târzii descriu aceeaşi ritualizare a cotidianului într-un constant, continuu efort de a spune un lucru fundamental : omul modern nu poate înţelege nimic din ceea ce face, iar faptele sale nu conduc la nimic câtă vreme actele sale nu sunt expresia unei realităţi primordiale, originare, deci ritualice. Ca şi în cazul lui Guénon, premisele unei asemenea ipoteze ordonează întreg ansamblul şi nu mai pot conferi accidentalului, excepţiei niciun fel de şansă. Cu alte cuvinte, şi omul, şi societatea, şi statul, şi libertatea, şi existenţa postumă nu pot fi decât consecinţe ale unei asemenea relaţionări. Existenţa adevărată e metafizică nu de la sine, ci doar prin participarea la un exerciţiu de imitatio. E un exerciţiu de de-banalizare a lumii pe care întreaga operă a lui Eliade o exprimă prin ceea ce Sorin Alexandrescu numea — paradigmatic la demersul eliadian — „încrederea în sens”[19]. Aşa de pildă, într-un articol republicat în Fragmentarium, Eliade face o analogie în cheie politică între războinic şi preot: amândoi întreprind un ritual sacrificatoriu. Eseul porneşte de la o scrisoare a lui Alexandru Hasdeu către fiul său Tadeu (Bogdan) în care junele e sfătuit să plece la război cast, aşa cum ar merge la primirea Sfintelor Taine. Eliade extrapolează castitatea şi puritatea războinicului în care vede un valori magice, iniţiatice ale unei condiţii supraumane, asemuind eroul unui sfânt, unui ascet sau înţelept hindus care se plasează dincolo de „fructul pasiunilor sale”[20]. Parabola e străve(r)zie și nu trebuie o acuitate aparte pentru a înțelege trimiterea la o mitologie a sacrificiului eroic ce rimează apăsat cu mitologia legionară. Se regăsesc, în acest mănunchi de sensuri, și Meșterul Manole, și Zalmoxis, acesta din urmă regăsit într-un nume împrumutat cu tâlc publicației de istoria religiilor din care aveau să apară trei volume[21].
Ceea ce însă cred că trebuie subliniat de îndată este faptul că, afectiv, Eliade mi se pare a fi mai degrabă în vecinătatea lui Evola decât în cea a lui René Guénon. Observațiile lui Florin Țurcanu conform cărora tânărul Eliade a fost sedus de ideile evoliene ale Eu-lui „definit în termeni de libertate, acțiune și voință”, de setea „aproape maladivă de puteri supraomenești”, de primatul magicului sau de delimitările pe care Evola avea grijă să le sublinieze față de creștinism atunci când teoretiza absența oricărei condiționări morale a religiei cred că pot fi extinse dincolo de mtoivația pe care autorul o vede în decizia lui Eliade de a merge în India[22]. Să nu uităm, în chiar primul articol pe care i-l dedică lui Evola, în 1927, Eliade oferă un diagnostic ce i se potrivea perfect lui însuși: „În esență ocultismul se reduce la un radicalism experimental”[23]. Ele descriu extrem de fidel și profilul unui intelectual care, asemenea lui Evola, a frecventat literatura prin parcticarea avangardei, tantrismul, metafizica politică și ezoterismul. Cam în aceeași confuzie, dar și naivitate a rolurilor.
“Ceea ce mă caracterizează: dorința de a împăca philosophia perennis cu celui mai luxuriant individualism”, se confesează Eliade în surprinzătorul său Jurnal portughez[24] parcă în continuarea celor de mai sus.
Iată de ce socotesc că demersul cărţii de faţă se alătură întru totul unei observaţii a lui Sorin Alexandrescu conform căreia, în cazul lui Eliade, Cioran, Nae Ionescu, Blaga, „confuzia politicului cu mitul a funcţionat ca o axiomă”, ceea ce a condus la o „de-realizare a realităţii”, la „cecitate politică” . De fapt, tocmai din cauza acestei intime relaţii între mit, gândire simbolică, pe de o parte, şi atitudine ideologică, pe de altă parte, am socotit necesare sumarele consideraţii de mai sus.

Note
1. Pentru cronologia atitudinii anti-Eliade, vezi Cuvântul înainte de Mircea Handoca la „Dosarele” Eliade, I, (1926–1938), Editura Curtea Veche, Bucureşti, 1998.
2. Vezi, în acest sens, Mircea Handoca, Mircea Eliade. Contribuţii biobliografice, Societatea literară „Relief românesc”, Bucureşti, 1980, iar apoi, de acelaşi autor, Mircea Eliade — Biobibliografie, vol. 1, 1997, vol. 2, 1998, editura „Jurnalul literar”, precum şi editarea enormei corespondenţe eliadiene. Utilă mi se pare şi cartea aceluiaşi autor, Mircea Eliade. Un uriaş peste timp, Editura Orizonturi, 2008, în a cărei Prefaţă sunt enumerate etapele relaţiei cu opera lui Eliade. O succintă explicare a relației lui Mircea Handoca cu posteritatea lui Eliade, în Cornel Ungureanu, Istoria secretă a literaturii române, București, Editura Aula, 2007, pp. 228-229. De notat, de asemenea, relaţia tensionată dintre Mircea Handoca şi Sorin Alexandrescu, Gabriel Liiceanu sau Mihaela Timuş în chestiuni legate de valorificarea intempestivă a unor texte/scrisori ale lui sau trimise lui Eliade. Vezi Sorin Alexandrescu, Editarea lui Mircea Eliade, < în> “România literară” nr. 23, (16 iunie), 2004.
3. Criterion Publishing, 2003. Volumul, o culegere de articole, e prefațat de Mac Linskott Ricketts și se ocupă, în principal, de Russell T.McCutcheon, Daniel Dubuisson, Alexandra Laignel-Lavastine și Marta Petreu.
4. Bucureşti, Editura EuroPress Group, 2007. Autoarea a colaborat cu Mac Linskott Ricketts la volumul Întâlniri cu Mircea Eliade. Lucrarea a cunoscut două ediţii. În prima, apărută la Editura Dacia, 2005, figurau, cu contribuţii teoretice, Liviu Bordaş, Eugen Ciurtin şi Mihaela Timuş. În mod neaşteptat (sic!), ediţia de la Humanitas a privilegiat contribuţiile „de mărturie” şi i-a adăugat pe Sorin Alexandrescu, Mihai Şora, Virgil Nemoianu şi Florin Ţurcanu, renunţând la excelentele contribuţii ale tinerilor cercetători.
5. Publicarea articolului, în august 1991, după câteva luni de gestaţie, nu a avut ecoul scontat. Saul Below şi Juliana Pilon, pentru a nu ne referi decât la două dintre numele importante, au trimis redacţiei scrisori în care considerau că atitudinea lui Mircea Eliade, mai ales din perioada americană, a fost una impecabilă. Pentru istoricul problemei, vezi şi Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Bucureşti, Editura Univers, 1998.
6. E simptomatic, între altele, gestul lui Gabriel Liiceanu de a scrie în debutul Notei editorului ce deschide studiul lui Volovici : „Şi aşa cum au existat cititori care au hotărât că a publica volumele lui Eliade, Cioran, Noica sau Nae Ionescu este semnul inconfundabil al angajării , vor apărea acum alţii, convinşi că publicarea volumului de faţă ne plasează iremediabil în logica tradiţionalului şi, în orice caz, într-o vinovată eclipsă a sentimentului naţional”. (p. 5)
7.Cf. interviurile pe această temă din Eliadiana, ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă, Iaşi, Editura Polirom, 1997.
8. Sorin Antohi în dialog cu Moshe Idel, Ceea ce ne unește. Istorii, biografii, idei, București, Polirom, 2006, pp. 131-132.
9. p. 140.
10. Traducere de Antoaneta Ralian, Polirom, ediția din 2008. Prefața semnată de Sorin Antohi e un util vademecum printre diversele chei alegorice și ideatice ale relației lui Bellow cu Allan Bloom și diverse alte mari personalități ale timpului. Marcello De Martino expediază gestul lui Bellow într-o notă consistentă a lucrării sale Mircea Eliade Esoterico. Ioan Petru Culianu e i “non detti”, Edizioni Sigillo, 2008, pp. 58-59.
11 Ioan Petru Culianu, Ultimele clipe ale lui Mircea Eliade, Mahaparinirvana, [în] “Limite”, nr. 48-49, p. 3. Articolul e reluat în Mircea Eliade, ediţie revăzută şi augmentată, traducere de Florin Chiriţescu şi Dan Petrescu, Bucureşti, Editura Nemira, 1995
12. Despre acest episode, Sorin Alexandrescu, în Editarea lui Mircea Eliade: “La sfîrşitul anului 2000, am stabilit, cu ajutorul prietenului Florin Ţurcanu, aflat atunci în faza de pregătire a unei monografii Mircea Eliade, o listă de articole scrise de Eliade în anii de apropiere de mişcarea legionară. Lista cuprindea şi articole pe teme înrudite, de preocupare mai generală despre destinul românilor, sau despre personalităţi româneşti, inclusiv a unor savanţi evrei din România. Ideea era să public aceste articole în româneşte şi în traducere engleză în revista International Journal of Romanian Studies, publicată iniţial la Amsterdam şi continuată, în acei ani, la Fundaţia Culturală Română din Bucureşti, pentru a pune la dispoziţie celor interesaţi, şi în primul rând a unor comentatori străini care nu cunoşteau româna, textele integrale ale lui Eliade; scopul era deci de a se putea evalua mai exact opiniile lui Eliade exprimate în texte adesea intruvabile. Acestea au şi fost traduse atunci în engleză.
Din scrupul editorial şi cum eu trebuia să plec la Amsterdam, am rugat pe Florin Ţurcanu să-l consulte pe Mircea Handoca cu privire la listă, pentru a evita eventuala lipsă a unor articole semnificative. El a avut o discuţie cu Handoca în cursul căreia acesta din urmă a protestat viguros împotriva noii încercări de a lui Eliade, dar a păstrat lista de articole spre a .
Rezultatul reflecţiilor a fost publicarea tuturor articolelor cu pricina, de către el însuşi, în Vatra şi apoi în formă de volum la Editura Dacia. Aceste publicaţii au fost făcute fără acordul şi chiar fără ştirea mea, deşi Handoca era absolut la curent cu originea proiectului şi cu faptul că eu, în calitate de moştenitor al lui Mircea Eliade, trebuia să-mi dau acordul de publicare a articolelor.”
13. Claudio Mutti, Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier, Bucureşti, Editura Anastasia, 1997, pp. 57-81 passim.
14. Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, Polirom, 2007, p. 78.
15. Ibidem, p. 78.
16. Legionarism ascetic — întâlnire cu şefii “Gărzii de fier” de Julius Evola, “Il Regime Fascista”, 22 martie1938, traducere franceză în “Totalité”, nr. 2, 1977.
17. „Una din caracteristicile creștinismului țărănesc al românilor și al Europei Orientale este prezența a numeroase elemente religioase

, arhaice, câteodată abia creștinizate. Este vorba de o nouă creație religioasă, proprie sud-estului european, pe care noi am numit-o pentru că, pe de o parte, neglijează elementele istorice ale creștinismului, insistând, dimpotrivă, asupra dimensiunii liturgice a existenței omului în lume.” (De la Zalmoxis la Genghis-Han, Studii comparative despre religiile și folclorul Daciei și Europei Orientale, traducere de Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu, București, Humanitas, 1995, p. 259.)
18. Daniel Dubuisson, Mitologii ale secolului XX. Dumézil, Lévi Strauss, Eliade, ediție augmentată, traducere din limba franceză de Lucian Dinescu, București, Polirom, 2003, p. 283. Autorul crede că Eliade trage un „profit” din conceptul de „religie cosmică” plasând trăirea religioasă sub patronajul naturii și al comnităților agrare arhaice, fiindcă. În acest fel, sunt eliminate principiile de bază ale iudeo-creștinismului cum ar fi credința, mila, legea morală, dragostea creștină față de aproape. În loc de omul obișnuit al creștinismului, crede Dubuisson, Eliade ar exalta individul excepțional, eroul. De aici o concluzie care lasă în afara analizei destule fațele ale operei lui Eliade: „Elitism și esoterism, definiție ultra-autoritară a puterii politice, conservatorism, anti-iudaism și anticreștinism, naturalism și ruralism mistic, concepție organică a națiunii; este de ajuns să enumerăm temele majore în jurul cărora s-a dezvoltat opera lui Eliade…” (pp. 284-285)
19. O exclamaţie, în Întâlniri cu Mircea Eliade, p. 20.
20. Bucureşti, Editura Humanitas, ediţia 2008, pp. 70–73.
21. Vezi, în acest sens, capitolul De la Zalmoxis la Mircea Eliade din studiul lui Radu Cernătescu, Literatura luciferică, București, Editura Cartea Românească, 2010, pp. 315-323.
22. Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, București, Editura Humanitas, 2003, pp. 131-132.
23. Ocultismul în cultura contemporană, „Cuvântul”, an III, nr. 943, 1 decembrie 1927, pp. 1-2, reluat în culegerea postumă Itinerariu spiritual. Scrieri de tinerețe, 1927, îngrijirea ediției și note de Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 2003, pp. 371-374
24. București, Humanitas, 2006, vol. 1, p. 135. Cu o continuare la fel de interesantă pentru termenii uzitați: „De aici pasiunea mea bizară pentru simbol, metafizică tradiționalistă…”
25. Op. cit, p. 241.


Acest articol a fost publicat în citite. Salvează legătura permanentă.

Un răspuns la 22 aprilie 2016: 30 de ani de la dispariția lui Mircea Eliade

  1. luc.andrei spune:

    Bun gasit .Tocmai am citit ( pe un site oarecare ) un eseu al lui M. Valsan despre misiunea lui R. Guenon in Occident , in care se enumera doua ,ipoteze, ( ale lui Guenon ) , relativ la rectificarea Occidentului ,cu ajutorul, Orientului .Prima ipoteza , optimista , este eliminata ca improbabila , ramine o a doua , o inglobare a Occidentului ,prin forta, ( literalmente) , cu sensul transparent de islamizare , prin intermediul unei elite ( un fel de coloana a cincea ?) . Data fiind situatia , problema este foarte actuala . In plus , oricine poate remarca faptul ca multi traditionalisti contemporani sint la extrema dreapta , adepti ai unui conspirationism antisemit , militanti anti-sistem , in traditia ocultismului (meta)politic . Aveti vreo explicatie ? Va multumesc .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *