Cât de mult suntem, cu adevărat, Charlie

Corectitudinea politică și gândirea prin ricoșeu (care sunt surori după mamă!) fac ravagii.

Cum secretezi o bobiță de scepticism cu privire la neprihănirea celor de la Charlie Hebdo, cum ești rapidissim aruncat în medievalitatea barbară.

Eu nu mi-am lipit pe Facebook „Je suis Charlie” nu fiindcă aș putea gândi, măcar o fracțiune de secundă, că reacția criminalilor ar fi măcar explicabilă, ci pentru că nici nu am râs, nici nu am simpatizat, deci, cu destule caricaturi.

Care — în opinia mea — sunt ofensatoare, inutile, cretine și neavenite. Atât în ceea ce privește islamul, cât și în ceea ce privește creștinismul sau iudaismul. Și asta, atenție, nu fiindcă aș fi pudibond și, vezi Doamne, aș fi unul dintre veghetorii sensibili ai celor trei religii revelate! Ci doar fiindcă desenele cu pricina sunt ofensatoare și, așadar, nu au pic de umor, deci nu au grație. Am râs cu hohote la filmele Monty Python despre creștinism fiindcă ele nu batjocoresc, ci demitizează cu… har. Dar nu am râs și nici nu vreau să revăd diverse alte desene despre intimitatea religioasă a mea sau a Celuilalt.

În plus, oamenii politici francezi suferă de o ipocrizie jenantă. Nimeni nu mai spune acum că, la moartea lui de Gaulle, în 1970, Republica Franceză a interzis revista ce atunci se numea „Harakiri Hebdo” fiindcă aceasta titra așa:  „Bal tragic la Colombay: un mort” (Cu câteva zile înainte de moartea lui de Gaulle în localitatea Colombay a avut loc un tragic incendiu în care au murit 180 de persoane). Și nimeni din gaulliștii de azi nu a spus nimic despre faptul că numele Charlie, cum a devenit gazeta după ce a fost INTERZISĂ, vine nu de la Charlie Chaplin, ci de la Charles… de Gaulle.

În schimb, dacă pentru toate astea nu sunt Charlie, sunt Charlie, devin Charlie în clipa în care ORICINE e ucis pentru că și-a exprimat o opinie!

Da, o opinie! De orice acuitate, agresivitate, violență, nesimțire. Fiindcă ea tot asta rămâne: o Opinie.

Nu o dogmă în numele căreia merită poți declanșa nesfârșite scandaluri. Ci un lucru ce face parte din modernitatea noastră fundamentală.

Fiindcă, dați-mi voie să fiu ușor prețios, „sfera publică”, adică sfârșitul Monopolului Bisericii asupra Adevărului, ia naștere exact în clipa în care apar Adevăruri, adică cineva începe propoziția sau fraza despre orice cu aceste două cuvinte mântuitoare: „eu cred”.

Iar eu sunt „Eu cred că…”, fiindcă sunt diferit și de tine, cel care, tocmai acum, vrei să spui că nu e chiar așa.

Dar, sper, nu vrei să mă omori pentru asta.


Acest articol a fost publicat în Bocet tardiv. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *