Moartea Domnului Beligan

Resimt un disconfort accentuat acum, când, la plecarea lui Radu Beligan, i se reproșează o serie de slăbiciuni ale vieții: a fost membru al CC al PCR, a fost iliescian, l-a susținut pe Ponta.
Așa e. Am scris și eu, scârbit, atunci când, în spațiul public, au apărut diverse mesaje de susținere a lui Ponta.
De aici însă până a-l face un propagandist comunist, fesenist sau, de pildă, a-l compara cu Adrian Păunescu e cale foarte lungă. Păunescu i-a inventat pe Ceaușescu o biografie publică mai eficientă decât toată propaganda. Vă reamintesc că o asemenea alăturare e irelevantă și stupidă fiindcă Păunescu a reușit – fiindcă a fost un talent rar (asta e!) – să ne vândă rahatul de atunci pe post de parfum. Domnul Beligan nu a făcut asta. Nu a fost printre marii recitatori, cum au fost Albulescu, Ilinca Tomoroveanu, Adela Mărculescu (mai ales) sau Florina Cercel. A recitat la ceasuri ideologice fiindcă, sper eu, ăsta era prețul. Poate că a fost mai slab. Poate că o să-mi spuneți că unii au reușit să stea deoparte. Nu știu ce să spun.
Mă tem că, acum, când îi reproșăm aceste lucruri, ne pierdem nuanțele. Nu neapărat atunci când vorbim despre cei care au mâncat rahat în vremea comunismului. Ci, mai ales, când vorbim despre marii actori români. Iertată-mi fie comparația, dar televiziunile au reușit operații estetice de un tembelism desăvârșit la dispariția unor actorași de mâna a treia, cel mult, care au avut „privilegiul” de a ieși de pe scena vieții fie într-un decor de manea, fie, pur și simplu, din cauze spectaculos naturale. Nu voi cita niciun nume fiindcă aș fi impiu și ridicol, la rându-mi.
Cum a fost, cum nu a reușit să fie, Radu Beligan rămâne unul dintre cei mai mari actori ai României din toate timpurile. Fie că ne-a plăcut, fie că nu. Stereotipurile cultivate tv ni-l înfățișează mereu în ipostaza lui Rică Venturiano, de junețe.
Eu îl păstrez în memorie ca Romulus cel Mare, un spectacol extraordinar în regia Sandei Manu, văzut la Timișoara prin 1988, cred. Unde, zău, nu era deloc ceaușist.
Dumnezeu să-l odihnească în pace! Și să îl ierte!

Când Udrea nu poate vorbi pe șleau cu Băsescu, se folosește de presă

În linii mari, comentariile cu privire la afirmațiile Elenei Udrea se pot împărți în două categorii: prostii fără acoperire sau/sau înfruntare între servicii sau tabere.

Mie mi se pare că, de fapt, ținta ieșirii în public a Elenei Udrea cu acuzații extrem de dure la adresa generalului Coldea a fost calea cea mai sigură de a-l face complice și atenționa pe Băsescu. Dar și cel mai inteligent mod prin care Udrea putea să îi transmită un prim avertisment lui Traian Băsescu.

De ce public? Fiindcă, la telefon ar fi fost imposibil, dumneaei fiind acum ascultată cu acte în regulă.

Vă închipuiți ce urla presa dacă spovedania lui Udrea de la Hotnews i-ar fi spus-o personal lui Băsescu!

De ce pentru a-l face complice? Fiindcă e singură, a fost singură, dar Băsescu, de acum înainte, face parte din echipă unde va fi golgeterul cel mai eficient.

De ce și un prim avertisment adresat lui Băsescu?

Fiindcă reacția Elenei Udrea îmi seamănă cu reacția unei femei trădate. A pierdut președinția PDL, a pierdut președinția României, Băsescu nu a venit în PMP, Băsescu nici nu a divorțat (cum zvonereau „amicii” lui Traian Băsescu) și, culmea, ea, Elena Undrea, a fost pusă sub acuzare de DNA.

Așadar, în loc să îl sune pe Băsescu și să îi spună că trebile se împut, dar, dacă pățește ceva, va fi nevoită să spună mai multe, Udrea a ieșit în public și a vorbit, simultan, nu numai cu Băsescu, ci și cu toți cei care fac parte din această ikebană, ca să fie atenți ce fac mai departe.

 

Venețienii din România au mai pățit-o fiindcă nu au votat comuniștii

Nu știu câți români știu că în județul Brașov există o localitate numită Veneția de Jos.

Probabil că locuitorii ei se numesc venețieni, dar dincolo de potrivirea ciudată, vă semnalez câteva informații ce au legătură cu votul de astăzi, găsite pe pagina de Wikipedia în limba română:

„Veneția de Jos a fost centru de comună până în 1947, dar, întrucât în timpul alegerilor din 1946, a avut loc o mare revoltă a sătenilor, deoarece oamenii nu erau multumiți de felul în care se vota, drept pedeapsă, după multe arestări ordonate de către comuniști, s-a dispus mutarea Primăriei în satul Părău, unde este și astăzi.”

Oare câte Veneții ale anului 2014 stau în laguna „unificatorului” Ponta?

 

Cele șase/opt Românii ce votează

Prima dintre Românii este cea de acasă: contradictorie, eterogenă, pulverizată de toate pasiunile politice cu putință.

A doua dintre Românii este România de dinafară: conștientă că votul contează, înstrăinată de țară, exigentă, bănuitoare, dezamăgită de țară.

A treia Românie este cea a bătrânilor: majoritar pesedizată, speriată că nu vor mai primi medicamentele compensate, mulțumită cu puțin, vag xenofobă, apostol al concordiei și păcii în societate, în paradigma Ion Iliescu.

A patra Românie este cea a tinerilor: antisistem, apolitică, dezabuzată, nevrozată, lipsită de orice speranță, stângistă prin ricoșeu, dar acum antipontistă prin definiție.

A cincea Românie este cea urbană: jumătate din România cea de acasă.

A șasea Românie este cea rurală: dependentă de puterea locală, oricare ar fi aceea.

Dar, înainte de toate aceste Românii, votează România celor care aleg cu mintea și România celor care votează pentru a evita pușcăria.