Arhive categorie: Ciorne

Context prost pentru cuvântul „rege”

Cuvântul „rege” nu se simte prea bine!

De câteva zile, ecranele televizoarelor sunt inundate de sintagma regele Cioabă.

Pot accepta o asemenea formulă doar în cazul în care cuvântul rege se află între ghilimele.

Altfel,  cred eu, e o formulă de batjocură nu numai la adresa Regelui Mihai, ci și la adresa monarhiei în general.

Mă gândesc, jenat, de pildă cum se descurcă unii în anumite situații, cum ar fi adresarea. Cum ar trebui să i se spună Regelui Cioabă? „Domnule Rege”? Dar fiului mai mare, Dorin? Prințe Dorin?

Cred că presa ar fi trebuit ca, după strategica plasare între ghilimele a cuvântul „rege”, să i se scrie/pronunțe cetățeanului Florin Cioabă, în toate ocaziile, prenumele și numele, urmate, la nevoie, de cuvântul „lider”, de pildă.

Academia, prin persoana Academicianului Eugen Simion, a protestat energic atunci când cuvântul „academie” a fost folosit în diverse contexte ridicole. (Nu mă refer la Academia Cațavencu fiindcă, acolo, autoironia e asumată!)

A protestat pe bună dreptate, dar, atunci când Ion Iliescu  — acest Tataia de serviciu și Mamaia de concediu al lui Victor Ponta — a privit cu satisfacție „regizarea” și împărătizarea unor influente personaje din etnia romă, a tăcut chitic.

In fine, principesa Irina a României a fost implicată într-un scandal în care s-a aflat la un pas de a fi arestată.

Am fost mâhnit de toată tărășenia asta cu pariuri, cu lupte de cocoși, nu numai fiindcă Regele Mihai a fost departe, de-a lungul întregii lui vieți, de asemenea episoade.

Ci, mai ales, pentru că o altă principesă, Ileana, care, după ce a devenit Maica Alexandra, a ctitorit o mânăstire acolo, pe continentul nord-american.

Securitatea lui Ceaușescu era ca și Netul: strângea prea multe rahaturi ca să știe ceva cu adevărat important despre noi

Atunci când ai privilegiul să citești un dosar al fostei Securități, în loc să fii cuprins de un rece și invidios sentiment de invidie față de profesionalismul celor care se ocupau cu gestionarea (in)Securității noastre, ești uimit să descoperi, în locul unei esențializări la sânge, un ocean de nimicuri ce acoperă date esențiale, o marmeladă ineptă, un talcioc de date fără nicio relevanță, un fluviu de bârfe și șoapte trădate despre ceva ce nici măcar nu a existat vreodată decât în spațiul acestei ficțiuni atent susținute.

E un preaplin de amănunte de alcov, de tot soiul de vorbe râgâite în vânt, de invenții ale căcănarilor turnători, de cancanuri ce păreau a-l fi transformat pe Big Brother – de fapt, Big Sister Secu – într-un/o coafeză căzută în (diz)dizgrația faptului divers.

O Securitate bulimică, adică lacomă de fapte, tălâmbă, ce își nega însuși certificatul ei de naștere.

În loc să știe, Securitatea afla. În loc să înțeleagă, ea strângea. În loc să meargă la esență, ea maneliza.(În decembrie 89, am primit documente de la bisroul special al Județenei PCR în care primarul Moț era monitorizat câte șperțuri primise și câte din amantele lui avortaseră!)

Iată de ce mi-o imaginez comportându-se asemenea unui june de astăzi, definitiv pierdut în adorația siturilor de presă din care afli doar aberații de spital, doar mărunțișuri comportamentale, doar accidente de tiroidă. Toate acestea oferindu-ți iluzia că ȘTII despre noi, românii, ceva.

Ei bine, nu știi nimic, fiindcă „prea mult”-ul are talentul din naștere de a îngropa esența sub foalele lui uriaș.

Norocul nostru  a fost că Securitatea a construit, ca și netul, un preamult de nimicuri despre cineva care doar se vedea, fără să fie.

Un nou – și, totuși, cu tradiție! – master la Universitatea de Vest : Jurnalism tematic

 După cinci ani de experiență în Master de Jurnalism European și Jurnalism sportiv, specializarea Jurnalism a Facultății de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării propune un master în Jurnalism tematic ce preia mare parte din profesorii și materiile respective, cărora le adaugă profesori și cursuri în Jurnalism cultural și de hobby și Jurnalism de investigație.

Titularii de cursuri sunt Paolo Magagnotti (Președintele European Journalists Association – The Communication Network (EJA), Gunther Rauz (președinte MIDAS, Minorities Dailies Association), Adriana Babeți, Gheorghe Clitan, Viorel Marineasa, Lucian Ionică, Lucian Vasile Szabo, Paul Kun, Bogdan Nadolu, Marcel Tolcea (directorul masterului).

Planul de învățământ cuprinde:

Anul I

Teme ale jurnalismului sportiv, Teme ale jurnalismului european, Teme ale jurnalismului cultural, Patologii comunicaţionale (manipulare, propagandă, dezinformare),  Retorică şi gândire critică în comunicarea profesionalizată, Comunicare audiovizuală, Minorități și media europeană, Jurnalism de investigație

 

Anul  II
         Imagologie şi stereotipuri în presa românească, Filmul european: politici, industrie, artă,
Organizaţiile în relaţia cu media, Tehnici de formare a opiniei publice, Redactarea produselor media online, Tehnici de redactare în jurnalismul cultural și de hobby, Organizații europene și instituții ale UE, Comunicând Europa, Naționalisme contemporane,  Practica de specialitate

            Se pot înscrie absolvenți din toate specializările susceptibile a fi subiecte de prese: administrație, politologie, filosofie, sociologie, psihologie, drept, medicină, litere, teologie,  istorie, geografie ș.a.

            Înscrierile se fac începând de astăzi, 15 iulie, până sâmbătă, 20 iulie, în sala 206.

            Pentru informații suplimentare: 0733 515 519 sau 0745 637509.  

Canibalismul Entității Jelinde

La nivelul mulțimilor,  moartea unui simbol colectiv produce două fenomene paradoxale, contradictorii și, în fapt, imprevizile.

Unul e solemn, înălțător, altruist, moral, al doilea – animalic, feroce, canibalic.

Primul moment înseamnă participarea isterică, dezlănțuită, epileptică la ceremonialul îndurerării.

Un fel de variantă socială, de stadion a vechiului bocit de la țară, cu deosebirea că aici există nu cor de bocitoare, ci soliști ce răcnesc unul peste altul în aceeași viermuială sonoră.

Cel plecat. Eroul, e aureolat de jerbe interminabile de superlative, este evocat, plasat în empireul imaculat al unor repere greu de atins.

Încă mai important decât gestul valorizării este reacția la orice umbră de îndoială care ar putea veni de la cine știe ce rătăcit.

Jelitul Eroului simbolic nu poate accepta nici măcar vreo umbră, vreo bătătură sub potcoava calului de la statuia ecvestră a celui plecat!

Explicațiile, de asemenea, sunt extrem de simple: jelind un erou legendar, te dai și tu, jelitorul, cu puțin din deodorantul simbolic al celui jelit. De fapt, din deodorantul superlativelor sale.

Or, dacă Eroul nu e chiar așa cum tu crezi, deliciul ieșirii din anonimat printr-un asemenea gest mirabil e, pur și simplu, distrus.

Cine se îndoiește de Erou atacă, neagă și jelitorii, ceea ce, dați-mi voie să observ, chiar este impardonabil.

Al doilea moment este  unul în care jelitorul devine posesorul absolut al Eroului.

Amploarea, intensitate și sinceritatea jelaniei produce, pe bună dreptate, un fel de confiscare a Eroului. Cel plecat nu mai aparține familiei, celor apropiați, ci Entității Jelinde.

Care, în clipa în care are conștiința existenței sale, deci a puterii ei, și-a dobândit dreptul absolut de a decide ce face cu el pe care l-a venerat până recent.

Așa se face că astăzi, la incinerarea lui Nicolaescu, o femeie din mulțime l-a somat pe primul-ministru să  intervină în timpul ceremoniei de incinerare și să-l îngroape creștinește.

Așa se explică de ce voci din mulțime, la acea ceremonie, au strigat „rușine”.

De fapt, Eroul încetase să aparțină familiei exact din pricina acestui canibalism în efigie.

De acum, Entitatea Jelindă va putea decide și cine sunt „adevărații” copii din flori, cine are dreptul la moștenire, unde să îi fie pusă cenușa!

Contra acestei Entități exsită o singură armă: tăcerea decentă a presei!

 

 

Fault la regii asfa(u)ltului

„Munții noștri aur poartă,/ noi cerșim din poartă-n poartă”, se căina O. Goga într-o vreme în care nu existau contracte preferențiale sau regi ai subsolurilor.

Asfaltul, ca bogăție inestimablă a României de la putere, a apărut abia după 1989, când, alături de borduri și energia electrică, a avut scopul de a arăta cu exactitate cine e deștept și cine mai așteaptă.

Drumuri locale, comunale, orășenești, naționale și internaționale au fost pospăite cu un asfalt de unică folosință/sezon, astfel încât el, asfaltul, a început să aibă viața musculiței de oțet.

Sensibil, discret, biodegradabil, cu retrageri rapide de pe carosabil, asfaltul românesc nu a fost capabil să înfrunte nici temperaturile scăzute, nici zăpada, nici măcar ceața.

A rezistat însă cu brio la blestemele nedrepte ale românilor care au văzut în el un fel de metaforă a ojei de unghii.

Paradoxul celor care au condus destinele asfaltizării naționale este că nu au fost nici as-faultați, nici nu au rămas pe drumuri.

Iată de ce reținerea unui „rege” al asfaltului, Nelu Iordache, ar fi nu doar bucuria șoferilor, ci și începutul unei idile dintre procurori și formula marmeladei cu care unii ne mânjesc de 22 de ani drumurile.

 

Femeia, această Alba Iulia a memoriei masculine

Ca și de Alba Iulia, ne aducem aminte de femei o dată pe an. De Alba Iulia, în 1 Decembrie, de femei, în 8 martie. (Da, știu, și în 1 martie, dar chestiunea nu schimba radical lucrurile.) Ca atare, la datele amintite, prin univers și prin munții Carpați circulă tot soiul de texte cădelnițăte care, pentru mine, au gustul searbăd al unui McDonald de săptămâna trecută.

Societatea românească e una patriarhală, orice am zice, și prea puține pesonalități femei ale noastre au reușit să treacă prin strunga stereotipurilor sau a bășcăliilor mai mult sau mai puțin misogine. Ceea ce nu e neapărat un defect ereditar! Societățile cu exercițiul democrației în cap se recunosc după cantitatea scăzută de stereotipuri în gândire. Așa că mai degrabă socotesc asta un soi de deficiență de educație a societății decât una de caracter.

In fine, nu vreau să bat prea mult monedă aici, mai ales că nu mă dau în vânt nici după feminismul agresiv și de o corectitudine politică abuzivă. Ceea ce vreau să vă semnalez azi e o rușinare de peste decenii a lui Mircea Eliade. Astfel, în Nota asupra ediției de la volumul Oceanografie, aflăm că Mircea Eliade i-ar fi cerut dlui Andrei Pleșu să suprime ultima frază din capitolul Despre tinerețe și bătrânețe. Evident, cerința venea în ipoteza reeditării studiului său din 1934! Dacă ținem seama că Emil Cioran a lăsat cu limbă de moarte ca din Schimbarea la față a României să fie înlăturat definitiv capitolul dedicat maghiarilor, gestul lui Eliade de a-și scurtcircuita teribilismele tinereții mi se pare a fi o imponderabilă reverență adresată femeilor.

Proezie cu ziua de luni

Lunea e ziua cea mai tristă din România.
Milioane de jucători la 6 din 49 iarăşi merg
la serviciu în loc să îşi bage picioarele în ea
de muncă,
în loc să facă planuri de cum să cheltuiască cele 3,6 milioane
de euro din premiul cel mare.
Azi, 20 octombrie, mi-ar plăcea, Domnule V. Lazarov, să ştii
cât de mult îmi doresc o emisiune cu o familie nenorocită care să câştige,
la emisiunea matale, dreptul de a sta şi mânca într-un hotel de 5 stele pentru tot restul vieţii.
Cu o condiţie: toţi să fie sănătoşi, fără boli vedetă ale mileniului.
Numai că — aşa cum numai geniul unui teleast ştie să le potrivească perfect —
“restul vieţii” nu are aceeaşi mărime la televizor sau în viaţă.
Drept pentru care du-i la analize şi din asta fă-ne să trăim
un sezon cu