Arhive categorie: citite

Nicolae Breban sub zodia uluirii de sine, o cronică de Vasile Popovici

În Viața mea, Nicolae Breban vorbește din nou – după Sensul vieții (2003-2007), memorii în patru volume – despre subiectul său preferat, el însuși.
Nicolae Breban e o sursă inepuizabilă de încântare pentru Nicolae Breban. Se admiră cu nesaț, își aruncă peste timp priviri galeșe, se adoră din unghiuri imperiale, se apreciază suprem prin comparație cu contemporanii, niște aborigeni, nu se încurcă niciodată în considerente morale. E un supraom, întruchiparea visurilor lui Nietzsche, un zeu pe pământ.
Să nu se aștepte nimeni ca Viața mea să urmeze cursul vieții Lui. Asta ar fi ceva la îndemâna oricui. Cartea despre viața lui Nicolae Breban nu este chiar despre viața lui Nicolae Breban, ci despre gândurile sale de moment, vreau să spun despre ce-i trece lui Nicolae Breban prin minte în momentul când se apucă să scrie. Niciodată nu poți ști dinainte încotro o va lua fraza pe care a început-o. O secreție anume, o vocabulă ivită cine știe cum în verbiajul incontinent ce se revarsă peste pagină, o licărire de sens iscată din delirul lingvistic pot împinge muntele de vorbe să se prăvale într-un sens sau în altul. La capitolul despre femeile din viața sa, de pildă, el uită subiectul și-i trage o peltea anticomunistă, revine, eventual, la temă sau nu, dă o raită prin fișele de lectură, se răfuiește cu morții și cu viii, repetă fără complexe, în exact aceeași termeni, ce spusese cu câteva zeci de pagini mai-nainte, își aruncă sieși un buchet de flori, se aplaudă frenetic, înjură Securitatea și pe Monica Lovinescu, își recunoaște marile merite și e pregătit, cu același antren, să treacă la alte subiecte. Aceasta e Viața lui Nicolae Breban, un spectacol continuu, mereu același, mereu descusut și repetitiv, mereu mirobolant, fără reproș, superb.
Nu există nici un complex în această harababură. Cum ar fi ? Tot ce produce Nicolae Breban poartă marca geniului. Singurul criteriu e cantitatea. Cu cât rezultă mai multă maculatură, cu atât mai bine. Cantitatea brebaniană îi smulge lui Breban strigăte barbare de autosatisfacție. Cantitatea e, pentru el, semnul că se află pe drumul cel bun. Ceea ce el crede că e drumul cel bun e chiar Drumul la zid, momentul fatal din biografia sa de scriitor când a început completa deraiere, flecăreala continuă, un haos ce l-a copleșit cu totul și din care s-au ivit și aceste sute de pagini de moloz lingvistic adunate complet întâmplător sub numele iluzoriu de Viața mea.
Romane ? Memorii ? Eseuri ? Ce sunt aceste mii și mii de pagini scrise de Nicolae Breban începând cu Drumul la zid și până azi ? – Nimic altceva decât expresia unei patologii literare în care deruta biografică și deruta literară și-au accelerat reciproc prăbușirea sfârșind cu acest dezolant spectacol pe care-l oferă Nicolae Breban în indiferența generală. Nimic mai deprimant, mai înspăimântător decât această indiferență, această tăcere ce s-a lăsat peste opera și numele lui Nicolae Breban. De decenii el evoluează pe o scenă supra-iluminată, în fața unui săli goale, în care singurul public rămas la aplauze e el însuși. El continuând să se bucure, să pară că se bucură, ca și când nimic esențial nu s-a schimbat.
Iată-l pe Breban într-una din pozele sale favorite, pe reduta vieții, în plină criză de megalomanie: „ – Câtă creație atâta existență! afirmam eu cu aplomb, și o fac și azi. E drept că orgoliul său [al lui NB adică, fiindcă autorului i se întâmplă să vorbească despre sine la persoana a III-a regală] de atunci nu accepta decât creația majoră, iar tinerelul care nu mai încetam să fiu a respins rând pe rând ocazii de a se afirma în câteva domenii, muzică, politică, deoarece intuia că nu ar fi prestat în acele domenii servicii, contribuții de prim rang.” Din nebăgare de seamă îi scapă aici una din rarele confesiuni veritabile înecată într-o mare de nesincerități: în visele sale de mărire, tinerelul se gândise și la cariera politică. N-a ajuns, ce-i drept, decât membru supleant în CC al PCR. Deși se disculpă mereu pentru acest enorm compromis, el fiul de preot greco-catolic, el anticomunistul, el disidentul, el opozantul, el omul demn, ireproșabilul, sub pretextul că a fost împins spre această avansare de D. Popescu-Dumnezeu, ideologul și scribul lui Ceaușescu, nimerind în Comitetul Central ca din întâmplare, printr-o scamatorie a destinului, cumva împotriva propriei sale voințe și dorințe, iată-l mărturisind că se vedea totuși sus politic și că propteaua lui Dumitru Popescu venise în întâmpinarea unei așteptări arzătoare. Nu e vorba de altă politică, căci cum ar fi fost posibil atunci altă politică, ci desigur de politica noastră din anii aceia, în plin comunism. Nu e nevoie de nu știu ce perspicacitate să înțelegi zig-zagurile din viața lui Breban. După succesul primelor romane, Breban a avut sentimentul ca orice e posibil, că destinul său e irezistibil, dacă a ajuns așa de ușor pe culmile momentului în literatura română. A văzut că inclusiv politic și social totul se poate pentru el. Și de ce s-ar fi oprit o așa de mare personalitate la limitele naționale ? Dacă a fost așa de simplu în România, de ce nu ar fi posibil la fel de simplu și în Franța sau în Germania, în Europa, pe tot mapamondul ? În fond, își va fi șoptit el însuși sieși, pentru sine nu există limite. Ca să reușească în Franța, Breban a trebuit să ia distanță față de Tezele din iulie 1971. Cu voie de la Pleșiță, fără voie, nu știm. Însă virajul n-a impresionat pe nimeni în străinătate și „miracolul” literar n-a operat acolo.
Parada de vorbe este la Breban și o paradă de cultură, à la Vadim (curios cum falseturile lui Vadim răzbat limpede din cacofoniile lui Breban!). Nu știți cine e Heine? Aflați din aceste memorii: „un scriitor romantic de mare faimă” și „unul dintre marii poeți romantici europeni”. Claie peste grămadă, citate, barbarisme, inoportune trimiteri, praf în ochi. Zice Breban într-o paranteza fanfaroană: « Acel „le moi c’est un autre” al unui cunoscut francez. », desfigurând rimbaldianul „je est un autre”. Sub pana unui academician, găsim curiozități precum „sceleratețe”, „ziduri mișcătoare și scârțâinde”, „inerția racontării”, succesul romanelor sale a fost „fudroaiant”, eforturile pe care le face au fost „demesurate”; numele și până și adjectivele „român”, „francez”, „european”, „ceh”, „german” sunt scrise ad libitum, când cu majusculă, cel mai adesea, când cu minusculă.
Fiindcă geniul său a izbucnit târziu, lui Breban îi sunt insuportabile talentele timpurii. Detestă în aceeași măsură operele laconice, deoarece i se pare că-l pun pe el însuși sub semnul întrebării. Vorbind despre lipsa sa de consistență în anii adolescenței și ai tinereții, continuă astfel, cu o naivitate și o sinceritate înduioșătoare: „Am avut și am încă în tot lungul carierei mele literare, nu dispreț, dar oricum neîncredere față de ceea ce numim precocitate în literatură, în creația literară. (…) Francezii, se știe, fac mare caz de extraordinarul adolescent ce a fost rebelul Rimbaud, trecându-i într-o nemeritată umbră sau semiumbră pe autori care au produs o operă amplă și care au marcat un secol, dacă nu secole naționale și universale, precum Balzac, Zola sau Victor Hugo.” Se înțelege că puțin importă „Balzac, Zola sau Victor Hugo”, Breban la sine se duce cu gândul.
Modest, memorialistul amintește cum a dedicat el unei iubite „una din capodoperele mele, o carte pentru care am suferit și luptat până la limitele existenței mele naționale”. Ce s-ar mai putea adăuga la atâta inocență auctorială? Iar inocența și impudoarea sunt cu adevărat fără limite. Antologică este bucuria infantilă a scriitorului publicat ce crede a vedea pe fețele tuturor confraților, a activiștilor (!) și a oamenilor de pe stradă (!!) «cum mă priveau cu un fel de „uimire oarbă”, așa cum contempli un fenomen în care „nu crezi”, ceva în totală discordanță cu toate normele și legile în vigoare.» Din experiența acestei magnificențe de sine Nicolae Breban n-a mai ieșit întreg. Animale bolnave ? – Un „succes absolut, național.” După atâta succes, o miraculoasă prefacere de sine are loc sub ochii uluiți ai lui Nicolae Breban, cel mai uluit dintre toți de propria sa metanoia. Se vede dându-se peste cap, „precum Till Buhoglindă”, și devine, „tam-nesam, maître à penser, deasupra și în ciuda atâtor inși cuminți și rezonabili.” În 1972, coborât cu hârzobul din cerul german pentru a participa la congresul Uniunii Scriitorilor, unde spera să fie reales în birou, e șocat de primirea pe care colegii și prietenii i-o rezervă Lui („eu, totuși, înnoitorul artei romanului”, ca să vezi !). La ora bilanțului, de pe înălțimile de unde se contemplă, Nicolae Breban își adresează aceste auguste panseuri: „Privind în urmă, abia acum mi se dă darul de a-mi înțelege nu atât întregul volum al construcției mele epice, ci, mai ales, mai distinct, o anume, riguroasă periodizare a spiritului meu creator, dacă mi se îngăduie expresia !” Se înțelege că se îngăduie expresia, dar nimeni nu întinde un pumn de pastile. Grobei din Bunavestire : „am izbutit un personaj care se pare că va rezista, unul din realele și puținele miracole ale marii proze.” Copleșit de sine, Nicolae Breban se bănuiește de o „miraculoasă vocație”, de o „uriașă prolificitate”, e de acord cu „un critic inteligent” care l-„a numit public un geniu surd.” E un zeu exilat în mijlocul unei populații de umanoizi, un titan printre pitici literari: „cu o anume îndrăzneală față de ample construcții epice – încă o dată, în afara și contra modei, a curentului din jur ! și cu o unică radicalitate în a ataca motive încă necunoscute pe plaiurile colorate și naive ale spațiului literar românesc.” Nimic nu mai e de adăugat.
Să râzi? Să ți se facă milă? Lași deoparte multele episoade din biografia lui Nicolae Breban, evocate o dată, de două ori, de nesfârșite ori, și totuși expediate, cosmetizate, pentru a rămâne la delicioase efecte de stil: „între primele mele trei romane care mi-au adus un anume prestigiu, Animale bolnave, chiar o imensă popularitate, și ciclul care începe cu Bunavestire, Don Juan și apoi masivul Drumul la zid, se cască spectaculos în creația mea epică o remarcabilă fisură.” Își auto-observă cu enormă satisfacție « un anume „demonism”, cum o spunea, odată, parcă, un critic! » Nu e mișcător ? Mai cu seamă emfaza, ritmul liric al frazei, incertitudinea molatecă a memoriei, „cum spunea, odată, un critic!” Cu semnul exclamării la final, așa de cochet!
În aceeași linie, în stilul său înflorit și megaloman, cu care se întâlnește de altfel cu unii confrați de generație, Breban intră astfel în capitolul doi al amintirilor: „atacând cea de-a doua viață a mea, cea de creator lucid și autentic”, spune el impudic, dar și imprudent, fiindcă viețile sale de mai apoi se arată a fi tocmai dimpotrivă.
Dacă istoria literară are dubii de situare, Breban îi dă o mână de ajutor. Romancierul Breban se află, să fie clar, „într-o filiație mai mult decât onorabilă, Hortensia Papadat-Bengescu, Liviu Rebreanu, ba chiar și Dostoievski.” Desigur, s-ar fi putut și mai bine, dar și așa e „mai mult decât onorabil”. Rog cititorul să nu treacă neglijent peste această formulă ce are doar aparența modestiei. Dacă plonjam cu mintea în formula „mai mult decât onorabil”, avem toată măsura delirului grandorii.
Întors fără succes din Franța într-o Românie unde breasla scriitorilor i-a refuzat solidaritatea (lui, care a fost membru CC al PCR la pachet cu multe alte onoruri), Breban spune modest că „a ales din nou cârja apostolică a creatorului” și a revenit la „libertatea esențială a individului, pe care unii o numesc geniu”. Romanul Îngerul de gips ? „Nimeni nu l-a înțeles”. Cum să înțeleagă biata noastră critică această „amplă metaforă a auto-destrucției și a renașterii unui personaj puternic” ? Această „istorie abisală” ! („Amplu”, „masiv”, „abisal”, „puternic”, acestea sunt coordonatele între care evoluează romancierul Breban, supra-omul, creatorul de supra-oameni.) Prin comparație cu el, Marin Preda nu e, dacă nu s-a știut, decât „un om și un scriitor de marcă, interesant, care a urcat până în vârful elitei bucureștene culturale venit dintr-un sat cam prăpădit din sudul țarii și dintr-o familie aculturală.” Breban despre sine față cu confrații scriitori: „cineva [adică el însuși, NB] care-i domina prin inteligență, cultură și mai ales printr-o clară probitate a persoanei”.
În stilul semi-cult al lui Vadim, Breban face paradă de instrucție fină, tot atâtea prilejuri de inconsistență: « tânărul și sagacele june al Parisului, André Gide, a pățit-o de altfel pe pielea lui, atunci, în anii douăzeci ai secolului trecut, când editurile Grasset și Gallimard i-au dat spre referat aceste prime două volume în manuscris din A la recherche… de care vorbesc și el le-a aruncat disprețuitor cu verdictul „ennuyeux et prolix” ». Totul e fals în această lecție de cultură prost asimilată. La data publicării primului volum din În căutarea timpului pierdut, Gide nu mai era demult un „tânăr și sagace june al Parisului” (ah, unde ești, Caragiale ?), fiindcă avea deja 44 de primăveri. Simpatică de tot e apoi imaginea cu manuscrisul proustian „dat spre referat” lui Gide, spiritus rector la NRF, revistă a casei Gallimard care decidea suveran asupra întregului program al editurii în materie de literatură la zi. Dar ce avea Gide de-a face cu editura concurentă Grasset ? Desigur, absolut nimic. De altfel, chiar editura Grasset a publicat Du côté de chez Swann – fără, desigur, „referatul” lui Gide, cu atât mai mult cu cât publicarea s-a făcut pe spezele autorului. Romanul lui Proust n-a apărut „în anii 20” ai secolului trecut din motivul simplu că a apărut în 1913 (anii 20 ai secolului XX încep la 1 ianuarie 1920 și se încheie la 31 decembrie 1929). Gide n-a spus niciodată despre În căutarea timpului pierdut că ar fi o operă „plictisitoare și prolixă” (iar, în franceză, „prolixe” se scrie invariabil cu „e” final, dacă tot o dăm pe franceză, spre epatarea aborigenului). Dimpotrivă, Gide a căutat să repare greșeala lui Jean Schlumberger, cel ce a refuzat publicarea primului volum al romanului În căutarea timpului pierdut la Gallimard. În fine, Gide (împreună cu Jacques Rivière și Gaston Gallimard) decide în numele editurii să răscumpere în același an de la Grasset drepturile de autor pentru primul volum al romanului, despre al cărei refuz Gide recunoaște că „va rămâne cea mai gravă eroare a NRF”. În fine, „primele două volume” despre care vorbește Breban e de fapt unul singur, Du côté de chez Swann (chiar dacă în biblioteca domnului Breban el apare în două volume editoriale). Ce mai rămâne, așadar, din bula de săpun a memorialistului nostru?
Ce s-a întâmplat cu viața lui Breban în toți anii aceia nu vom ști probabil niciodată, fiindcă paginile sale fals memorialistice nu ne spun cu adevărat nimic. Dar nici nu mai contează de fapt.

(Text publicat în numărul din luna iunie al revistei „Orizont”)

———————————–
Cronică la volumul lui Nicolae Breban, Viața mea, Editura Polirom, 2017, publicată în revista Orizont, nr. 6 (iunie) din 2017.

22 aprilie 2016: 30 de ani de la dispariția lui Mircea Eliade

Astăzi, 22 aprilie, cultura română comemorează, într-un impunător anonimat, 30 de ani de la moartea lui Mircea Eliade.
Rândurile de mai jos fac parte din ediția a doua a cărții mele, Eliade, ezotericul, apărută la editura Est. Samuel Tastet editeur, în anul 2012.

Mircea Eliade a fost şi continuă să fie o fascinaţie, o modă şi un model în cultura română. Pe de o parte. Pe de altă parte, Eliade a devenit unul dintre marile nume întâmpinate cu precauţii tocmai din cauza legăturilor sale cu extrema dreaptă.
Citit şi citat într-un soi de semiclandestinitate înainte de 1989, opera sa ştiinţifică şi literară a atins cote impresionante imediat după liberalizarea bursei interesului public. (De fapt, între 1944–1967, chiar a funcţionat o interdicţie absolută asupra operei sale literare şi ştiinţifice, când niciuna dintre cărţile sale nu a fost reeditată ori tradusă![1]) Ediţii după ediţii — mai mult sau mai puţin atente la ţinuta ştiinţifică — au invadat atunci rafturile librăriilor şi spaţiul virtual al referirilor/referinţelor bibliografice cvasiobligatorii pentru orice intelectual ce se respectă.
Eliadomania a fost — continuă să fie — un soi de cult ce are toate datele ritualico-simbolice ca şi cele dedicate unui erou civilizator. Sau îmbină fructele exegezei cu cele ale hagiografiei, aşa cum poate fi citit gestul — admirabil, de altfel — al lui Mircea Handoca de a restitui o biobliografie cavsicompletă [2]. Sigur că, în urma atacurilor, au apărut și poziții ce răspund punctual unor asemenea asalturi la baioneta în cheie biografică sau epistemologică. Dintre ele, sunt de amintit aici cartea lui Francis Ion Dworschak, În apărarea lui Mircea Eliade [3], sau cea a Mihaelei Gligor, Mircea Eliade. Anii tulburi: 1932–1938.[4]
Evident că principala explicaţie a acestei raportări se află în valoarea intrinsecă a operei sale, în vastitatea unui demers ştiinţific ce îl recomandă de la sine ca un, probabil, ultim renascentist. Aş propune de îndată însă şi o citire în cheie alegorică, subliminală a destinului său : alături de Ionesco sau Cioran, marele istoric al religiilor reprezintă revanşa împotriva unui destin potrivnic hărăzit României. Reuşita lui universitară, succesul de librărie pe toate paralelele vieţii cultural-ştiinţifice erau asumate în cheie simbolică, diminuând binişor din frustrările noastre de cultură mică. Ceea ce înseamnă că despre Eliade nu se poate, nu se va putea vorbi prea curând şi prea uşor în termenii unei distanţări pline de precauţii epistemologice câtă vreme el continuă să ilustreze un soi de revanşă împotriva istoriei şi o voce, a noastră, în corul valorilor universale. Cu atât mai mult mi se pare coerentă o asemenea situare dacă ne gândim că cea mai mare parte a materialului său de istoric al religiilor provine din perimetrul culturilor mici, periferice, şi mai puţin din spaţiul marilor religii. Este o altă cheie — alături de altele pe care le voi analiza în cele de urmează — ce trădează un proiect sau un tâlc ce merită o mai atentă analiză decât cea strict factuală.
Dar fenomenul preluării integrale a lui Eliade nu a fost, cum spuneam, atât de previzibil cum ar putea părea la capătul acestor rânduri. Chiar dimpotrivă! După trei-patru ani de editări şi reeditări fastuoase, numele lui a început să fie înconjurat mai întâi de anumite precauţii, iar apoi, tot mai accentuat, de acuze în legătură cu trecutul său legionar. Aproape orice referire la numele lui trezea imediat suspiciunea de a da apă la moară extremei drepte de care episoade ale biografiei sale dovedesc fără putinţă de tăgadă că a fost legat. Au contribuit la o asemenea punere între paranteze în spaţiul culturii române postdecembriste — între altele — mai ales articolul lui Norman Manea apărut în „New Republic”, Felix culpa[5], republicat, şi o cercetare al lui Leon Volovici apărut iniţial în Marea Britanie, Ideologia naţionalistă şi în România anilor ’30[6].
Publicarea Jurnalului lui Mihail Sebastian a pus în evidenţă un Eliade inflamat de febrilitatea extremei drepte, un alt Eliade decât cel cunoscut din Jurnalul sau interviurile sale[7]. Și totuși, complexitatea relației dintre Eliade și Sebastian nu putea să fie atât de ușor de clasat, mai ales că scandaloasa Prefață a lui Nae Ionescu la De 2000 de ani a consemnat, în cazul lui Eliade, unul dintre puținele gesturi polemice față de mentorul său. Dacă nu chiar singurul. Ceea ce, peste ani, cred că l-a determinat pe Moshe Idel să ceară noi deslușiri și să vorbească cu fratele lui Sebastian, la Paris, cu Rabinul Șafran, la Geneva, și cu un fost coleg evreu al lui Eliade, din redacția „Cuvântului”. Benu Sebastian îi povestește despre filosemitismul lui Eliade, dar și despre legionarismul acestuia, după cum rabinul Șafran și colegul lui Eliade definesc legionarismul acestuia ca fiind unul al atmosferei din jurul publicației[8].
„Nu susțin că Eliade a fost un filosemit extraordinar, dar în situația din ’34-’35, când Sebastian a fost atacat de toată lumea, inclusiv de evrei și de sioniști, Eliade a fost singurul care i-a luat apărarea împotriva lui Nae Ionescu. Și nu era așa de simplu. Pentru cine cunoaște ce se întâmpla atunci și acolo, acesta este un gest eroic. În timpul dezbaterii teologice care s-a terminat spre sfârșitul lui ’35, el a vrut să găsească în texte teologice patristice un mod de a le oferi evreilor posibilitatea mânturirii”[9], scrie Moshe Idel.
Observația savantului israelian de origine română mi se pare că poate fi extrapolată la tema acestei cărți, în sensul că anii sus-menționați corespund cu rigoare colaborării lui Eliade la revista evreului Marcel Avramescu, cum vom vedea în continuare. După cum putem specula și faptul că Eliade se înscria încă de pe atunci în paradigma tradiționalistă care vedea cele trei religii abrahamice într-o inerentă convergență spirituală.
Un moment sensibil și, deopotrivă, paradoxal în avatarurile preluării lui Eliade a fost apariția romanului nobelistului Saul Bellow, Ravelstein, unde Eliade e caricat sub datele biografice și de comportament ale episodicului personaj Grielescu. Ce e demascat nu doar în ipostaza de fervent aderent la ideologia Gărzii de Fier, ci și în cea de călău de evrei[10] . Am folosit cuvântul „paradoxal” în acest caz fiindcă Bellow a fost unul dintre cei patru apropiați care, la slujba de înmormântare a lui Eliade, au citit din opera celui dispărut[11].
Cât despre raporturile cu legionarismul, aici abordările sunt încă mai complexe. În treacăt, ar fi de semnalat că, în anul 2001, revista „Vatra” a dedicat un număr savantului român unde a reprodus şi articolele apărute în periodicele legionare ale vremii, o lectură ce vorbeşte de la sine şi nu prea mai lasă loc unor nuanţări[12]. Chiar unii autori dinspre dreapta, cum ar fi Claudio Mutti, îl revendică fără nici o ambiguitate, pledând pentru legături apropiate între Eliade şi Codreanu[13].
În rezumat, diagnosticul lui Andrei Oișteanu cu privire la abordarea postdecembristă a lui Eliade mi se pare că rezumă corect geometria raportărilor la Eliade și companionii mai mult sau mai puțin de drum: minimaliștii, maximaliștii și cei care se folosesc de Eliade pentru a cauționa Garda de Fier, cum ar fi Claudio Mutti, citat supra.
Minimaliștii ar fi dorit să eludeze sau să minimalizeze episoadele legionare, să le prezinte eufemistic, în vreme ce maximaliștii ar fi „exagerat constant episodul legionar al lui Mircea Eliade şi al colegilor săi de generaţie, aruncându-le la coş viaţa şi opera”[14].
„Practic — afirmă Andrei Oișteanu —, ca intelectual român, nu aveai încontro: trebuia, volens-nolens, să faci parte dintr-o tabără sau din alta, să fii de o parte sau alta a baricadei. Au mai existat voci disparate, care s-au trezit prinse între liniile frontului, susţinând, de pildă, că Eliade a crezut în ideologia legionară, dar că acest lucru nu a afectat, decât într-o mică măsură, opera sa ştiinţifică (precum Moshe Idel care sprijină publicarea operei lui Eliade în Israel şi, cu voia dumneavoastră, eu însumi, acuzat că vreau – într-o formulare folclorică – să )”[15].
Anticipând puţin posibilele relaţii dintre o anume „metafizică a dreptei” şi legionarism, aş sublinia subtextul puternic irizat de accente neopăgâne al lui Codreanu atunci când, într-un interviu acordat lui Julius Evola, foloseşte termeni şi concepte de certă extracţie ezoterică — ideea hilozoistă a cosmosului viu, experienţa efectivă, prezenţa reală a morţilor şi caracterul magic, operativ al evocării, ritualitatea, suprasensibilul :
„Ideea ecumenică a unei societas ca unitate de viaţă, ca organism viu, ca un nu doar cu poporul nostru, dar şi cu morţii noştri şi cu Dumnezeu. Actualizarea unei idei asemănătoare sub forma unei experienţe efective este în centrul mişcării noastre; politică, partid, cultură etc. nu sunt pentru noi decât consecinţe şi derivaţii. Noi trebuie să revivifiem această realitate centrală şi să reînnoim, pe această cale, omul român, pentru a acţiona apoi şi a construi Statul. Pentru noi, un punct aparte este faptul că prezenţa morţilor naţiunii ecumenice nu este o abstracţiune, ci o realitate : a morţilor noştri şi, mai ales, a eroilor noştri. Nu putem să ne despărţim de ei; asemenea unor forţe eliberate de condiţia umană, ei pătrund şi suţin viaţa noastră cea mai înaltă. Legionarii se reunesc periodic în mici grupuri numite cuiburi. Aceste reuniuni urmează ritualuri speciale. Ritualul prin care se deschide fiecare reuniune este chemarea tuturor camarazilor noştri căzuţi, chemare la care participanţii răspund . Dar aceasta nu este pentru noi o simplă ceremonie şi alegorie, ci, dimpotrivă, o evocare reală.”[16]
E aici un text ce poate trimite, cu destule suprapuneri, la teme şi motive ale prozei lui Eliade sau chiar la lucrările sale ştiinţifice. Înainte de toate, este vorba despre moartea întemeietoare, cea din Comentarii la legenda Meşterului Manole, sau cea eroică şi violentă, condiţie sine qua non a unei memorii post mortem. Într-o epocă în care Europa lui Hitler, Mussolini, Salazar sau Franco experimenta un fel de metanoia colectivă, „omul nou” — antiteza perfectă a individului aneantizat în malaxorul democraţiei — pentru un intelectual era aproape fatalmente sortit să îşi extragă modelul din abisurile unei imemorialităţi prereligioase, în care magicul, suprasenzorialul erau maidegrabă stări de fapt decât instrumente ale unei rătăciri spirituale. Ceea ce mă îndeamnă să cred că pasiunea lui Eliade pentru pre-creştinism sau de fenomenul parareligios, opţiunea sa pentru ceea ce el a numit „creştinism cosmic” nu e doar una de natură epistemologică, ci, mai ales, una în raport cu secularizarea lumii, pe de o parte, şi cu banalizarea, prin exces, a religiosului, pe de altă parte. Nu cred însă — așa cum o face Daniel Dubuisson extrapolând faptele — că acest „creștinism cosmic”[17] ar fi cheia de boltă a întregii opere a lui Eliade, dar mi se pare evident faptul că un asemenea melanj neopăgân a funcționat ca un adevărat Zeitgeist al epocii[18]. Cred, de asemenea, că există un continuu efort al lui Eliade de a pune în tensiune relația dintre ascuns și vizibil, dintre literal și secret, dintre ceea ce aș numi vernacular și simbolic, așa cum Dubuisson le identifică cu justețe ca făcând parte din primul instrumentar al strategilor ezoterice ale lui Eliade, însă translatarea unor asemenea strategii ale discursului în câmpul stilitic al propagandei fasciste mi se pare un silogism greu digerabil.
Poate că unele abordări eseistice din anii tinereţii şi nenumărate sensuri cu „cheie” din romanele sale târzii descriu aceeaşi ritualizare a cotidianului într-un constant, continuu efort de a spune un lucru fundamental : omul modern nu poate înţelege nimic din ceea ce face, iar faptele sale nu conduc la nimic câtă vreme actele sale nu sunt expresia unei realităţi primordiale, originare, deci ritualice. Ca şi în cazul lui Guénon, premisele unei asemenea ipoteze ordonează întreg ansamblul şi nu mai pot conferi accidentalului, excepţiei niciun fel de şansă. Cu alte cuvinte, şi omul, şi societatea, şi statul, şi libertatea, şi existenţa postumă nu pot fi decât consecinţe ale unei asemenea relaţionări. Existenţa adevărată e metafizică nu de la sine, ci doar prin participarea la un exerciţiu de imitatio. E un exerciţiu de de-banalizare a lumii pe care întreaga operă a lui Eliade o exprimă prin ceea ce Sorin Alexandrescu numea — paradigmatic la demersul eliadian — „încrederea în sens”[19]. Aşa de pildă, într-un articol republicat în Fragmentarium, Eliade face o analogie în cheie politică între războinic şi preot: amândoi întreprind un ritual sacrificatoriu. Eseul porneşte de la o scrisoare a lui Alexandru Hasdeu către fiul său Tadeu (Bogdan) în care junele e sfătuit să plece la război cast, aşa cum ar merge la primirea Sfintelor Taine. Eliade extrapolează castitatea şi puritatea războinicului în care vede un valori magice, iniţiatice ale unei condiţii supraumane, asemuind eroul unui sfânt, unui ascet sau înţelept hindus care se plasează dincolo de „fructul pasiunilor sale”[20]. Parabola e străve(r)zie și nu trebuie o acuitate aparte pentru a înțelege trimiterea la o mitologie a sacrificiului eroic ce rimează apăsat cu mitologia legionară. Se regăsesc, în acest mănunchi de sensuri, și Meșterul Manole, și Zalmoxis, acesta din urmă regăsit într-un nume împrumutat cu tâlc publicației de istoria religiilor din care aveau să apară trei volume[21].
Ceea ce însă cred că trebuie subliniat de îndată este faptul că, afectiv, Eliade mi se pare a fi mai degrabă în vecinătatea lui Evola decât în cea a lui René Guénon. Observațiile lui Florin Țurcanu conform cărora tânărul Eliade a fost sedus de ideile evoliene ale Eu-lui „definit în termeni de libertate, acțiune și voință”, de setea „aproape maladivă de puteri supraomenești”, de primatul magicului sau de delimitările pe care Evola avea grijă să le sublinieze față de creștinism atunci când teoretiza absența oricărei condiționări morale a religiei cred că pot fi extinse dincolo de mtoivația pe care autorul o vede în decizia lui Eliade de a merge în India[22]. Să nu uităm, în chiar primul articol pe care i-l dedică lui Evola, în 1927, Eliade oferă un diagnostic ce i se potrivea perfect lui însuși: „În esență ocultismul se reduce la un radicalism experimental”[23]. Ele descriu extrem de fidel și profilul unui intelectual care, asemenea lui Evola, a frecventat literatura prin parcticarea avangardei, tantrismul, metafizica politică și ezoterismul. Cam în aceeași confuzie, dar și naivitate a rolurilor.
“Ceea ce mă caracterizează: dorința de a împăca philosophia perennis cu celui mai luxuriant individualism”, se confesează Eliade în surprinzătorul său Jurnal portughez[24] parcă în continuarea celor de mai sus.
Iată de ce socotesc că demersul cărţii de faţă se alătură întru totul unei observaţii a lui Sorin Alexandrescu conform căreia, în cazul lui Eliade, Cioran, Nae Ionescu, Blaga, „confuzia politicului cu mitul a funcţionat ca o axiomă”, ceea ce a condus la o „de-realizare a realităţii”, la „cecitate politică” . De fapt, tocmai din cauza acestei intime relaţii între mit, gândire simbolică, pe de o parte, şi atitudine ideologică, pe de altă parte, am socotit necesare sumarele consideraţii de mai sus.

Note
1. Pentru cronologia atitudinii anti-Eliade, vezi Cuvântul înainte de Mircea Handoca la „Dosarele” Eliade, I, (1926–1938), Editura Curtea Veche, Bucureşti, 1998.
2. Vezi, în acest sens, Mircea Handoca, Mircea Eliade. Contribuţii biobliografice, Societatea literară „Relief românesc”, Bucureşti, 1980, iar apoi, de acelaşi autor, Mircea Eliade — Biobibliografie, vol. 1, 1997, vol. 2, 1998, editura „Jurnalul literar”, precum şi editarea enormei corespondenţe eliadiene. Utilă mi se pare şi cartea aceluiaşi autor, Mircea Eliade. Un uriaş peste timp, Editura Orizonturi, 2008, în a cărei Prefaţă sunt enumerate etapele relaţiei cu opera lui Eliade. O succintă explicare a relației lui Mircea Handoca cu posteritatea lui Eliade, în Cornel Ungureanu, Istoria secretă a literaturii române, București, Editura Aula, 2007, pp. 228-229. De notat, de asemenea, relaţia tensionată dintre Mircea Handoca şi Sorin Alexandrescu, Gabriel Liiceanu sau Mihaela Timuş în chestiuni legate de valorificarea intempestivă a unor texte/scrisori ale lui sau trimise lui Eliade. Vezi Sorin Alexandrescu, Editarea lui Mircea Eliade, < în> “România literară” nr. 23, (16 iunie), 2004.
3. Criterion Publishing, 2003. Volumul, o culegere de articole, e prefațat de Mac Linskott Ricketts și se ocupă, în principal, de Russell T.McCutcheon, Daniel Dubuisson, Alexandra Laignel-Lavastine și Marta Petreu.
4. Bucureşti, Editura EuroPress Group, 2007. Autoarea a colaborat cu Mac Linskott Ricketts la volumul Întâlniri cu Mircea Eliade. Lucrarea a cunoscut două ediţii. În prima, apărută la Editura Dacia, 2005, figurau, cu contribuţii teoretice, Liviu Bordaş, Eugen Ciurtin şi Mihaela Timuş. În mod neaşteptat (sic!), ediţia de la Humanitas a privilegiat contribuţiile „de mărturie” şi i-a adăugat pe Sorin Alexandrescu, Mihai Şora, Virgil Nemoianu şi Florin Ţurcanu, renunţând la excelentele contribuţii ale tinerilor cercetători.
5. Publicarea articolului, în august 1991, după câteva luni de gestaţie, nu a avut ecoul scontat. Saul Below şi Juliana Pilon, pentru a nu ne referi decât la două dintre numele importante, au trimis redacţiei scrisori în care considerau că atitudinea lui Mircea Eliade, mai ales din perioada americană, a fost una impecabilă. Pentru istoricul problemei, vezi şi Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Bucureşti, Editura Univers, 1998.
6. E simptomatic, între altele, gestul lui Gabriel Liiceanu de a scrie în debutul Notei editorului ce deschide studiul lui Volovici : „Şi aşa cum au existat cititori care au hotărât că a publica volumele lui Eliade, Cioran, Noica sau Nae Ionescu este semnul inconfundabil al angajării , vor apărea acum alţii, convinşi că publicarea volumului de faţă ne plasează iremediabil în logica tradiţionalului şi, în orice caz, într-o vinovată eclipsă a sentimentului naţional”. (p. 5)
7.Cf. interviurile pe această temă din Eliadiana, ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă, Iaşi, Editura Polirom, 1997.
8. Sorin Antohi în dialog cu Moshe Idel, Ceea ce ne unește. Istorii, biografii, idei, București, Polirom, 2006, pp. 131-132.
9. p. 140.
10. Traducere de Antoaneta Ralian, Polirom, ediția din 2008. Prefața semnată de Sorin Antohi e un util vademecum printre diversele chei alegorice și ideatice ale relației lui Bellow cu Allan Bloom și diverse alte mari personalități ale timpului. Marcello De Martino expediază gestul lui Bellow într-o notă consistentă a lucrării sale Mircea Eliade Esoterico. Ioan Petru Culianu e i “non detti”, Edizioni Sigillo, 2008, pp. 58-59.
11 Ioan Petru Culianu, Ultimele clipe ale lui Mircea Eliade, Mahaparinirvana, [în] “Limite”, nr. 48-49, p. 3. Articolul e reluat în Mircea Eliade, ediţie revăzută şi augmentată, traducere de Florin Chiriţescu şi Dan Petrescu, Bucureşti, Editura Nemira, 1995
12. Despre acest episode, Sorin Alexandrescu, în Editarea lui Mircea Eliade: “La sfîrşitul anului 2000, am stabilit, cu ajutorul prietenului Florin Ţurcanu, aflat atunci în faza de pregătire a unei monografii Mircea Eliade, o listă de articole scrise de Eliade în anii de apropiere de mişcarea legionară. Lista cuprindea şi articole pe teme înrudite, de preocupare mai generală despre destinul românilor, sau despre personalităţi româneşti, inclusiv a unor savanţi evrei din România. Ideea era să public aceste articole în româneşte şi în traducere engleză în revista International Journal of Romanian Studies, publicată iniţial la Amsterdam şi continuată, în acei ani, la Fundaţia Culturală Română din Bucureşti, pentru a pune la dispoziţie celor interesaţi, şi în primul rând a unor comentatori străini care nu cunoşteau româna, textele integrale ale lui Eliade; scopul era deci de a se putea evalua mai exact opiniile lui Eliade exprimate în texte adesea intruvabile. Acestea au şi fost traduse atunci în engleză.
Din scrupul editorial şi cum eu trebuia să plec la Amsterdam, am rugat pe Florin Ţurcanu să-l consulte pe Mircea Handoca cu privire la listă, pentru a evita eventuala lipsă a unor articole semnificative. El a avut o discuţie cu Handoca în cursul căreia acesta din urmă a protestat viguros împotriva noii încercări de a lui Eliade, dar a păstrat lista de articole spre a .
Rezultatul reflecţiilor a fost publicarea tuturor articolelor cu pricina, de către el însuşi, în Vatra şi apoi în formă de volum la Editura Dacia. Aceste publicaţii au fost făcute fără acordul şi chiar fără ştirea mea, deşi Handoca era absolut la curent cu originea proiectului şi cu faptul că eu, în calitate de moştenitor al lui Mircea Eliade, trebuia să-mi dau acordul de publicare a articolelor.”
13. Claudio Mutti, Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier, Bucureşti, Editura Anastasia, 1997, pp. 57-81 passim.
14. Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, Polirom, 2007, p. 78.
15. Ibidem, p. 78.
16. Legionarism ascetic — întâlnire cu şefii “Gărzii de fier” de Julius Evola, “Il Regime Fascista”, 22 martie1938, traducere franceză în “Totalité”, nr. 2, 1977.
17. „Una din caracteristicile creștinismului țărănesc al românilor și al Europei Orientale este prezența a numeroase elemente religioase

, arhaice, câteodată abia creștinizate. Este vorba de o nouă creație religioasă, proprie sud-estului european, pe care noi am numit-o pentru că, pe de o parte, neglijează elementele istorice ale creștinismului, insistând, dimpotrivă, asupra dimensiunii liturgice a existenței omului în lume.” (De la Zalmoxis la Genghis-Han, Studii comparative despre religiile și folclorul Daciei și Europei Orientale, traducere de Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu, București, Humanitas, 1995, p. 259.)
18. Daniel Dubuisson, Mitologii ale secolului XX. Dumézil, Lévi Strauss, Eliade, ediție augmentată, traducere din limba franceză de Lucian Dinescu, București, Polirom, 2003, p. 283. Autorul crede că Eliade trage un „profit” din conceptul de „religie cosmică” plasând trăirea religioasă sub patronajul naturii și al comnităților agrare arhaice, fiindcă. În acest fel, sunt eliminate principiile de bază ale iudeo-creștinismului cum ar fi credința, mila, legea morală, dragostea creștină față de aproape. În loc de omul obișnuit al creștinismului, crede Dubuisson, Eliade ar exalta individul excepțional, eroul. De aici o concluzie care lasă în afara analizei destule fațele ale operei lui Eliade: „Elitism și esoterism, definiție ultra-autoritară a puterii politice, conservatorism, anti-iudaism și anticreștinism, naturalism și ruralism mistic, concepție organică a națiunii; este de ajuns să enumerăm temele majore în jurul cărora s-a dezvoltat opera lui Eliade…” (pp. 284-285)
19. O exclamaţie, în Întâlniri cu Mircea Eliade, p. 20.
20. Bucureşti, Editura Humanitas, ediţia 2008, pp. 70–73.
21. Vezi, în acest sens, capitolul De la Zalmoxis la Mircea Eliade din studiul lui Radu Cernătescu, Literatura luciferică, București, Editura Cartea Românească, 2010, pp. 315-323.
22. Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, București, Editura Humanitas, 2003, pp. 131-132.
23. Ocultismul în cultura contemporană, „Cuvântul”, an III, nr. 943, 1 decembrie 1927, pp. 1-2, reluat în culegerea postumă Itinerariu spiritual. Scrieri de tinerețe, 1927, îngrijirea ediției și note de Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 2003, pp. 371-374
24. București, Humanitas, 2006, vol. 1, p. 135. Cu o continuare la fel de interesantă pentru termenii uzitați: „De aici pasiunea mea bizară pentru simbol, metafizică tradiționalistă…”
25. Op. cit, p. 241.