Arhive categorie: cultură

De ce cred că Domnul Nicolae Manolescu este încă cel mai potrivit președinte al USR

Înainte de 1989, eu credeam că Domnul Nicolae Manolescu locuiește într-un batiscaf. De unde nu iese decât pentru a cumpăra puțină fotosinteză cu ajutorul căreia se hrănea. Cred că la un meci de tenis pe Arena Electrica — acolo unde mitologicul Holender a ales să îi fie plasat bustul de bronz –, Domnul Ciocârlie mi-a spus că Domnul Manolescu nu are subconștient. E drept, eu credeam același lucru despre Domnul Ciocârlie, dar asta s-a dovedit fals mai târziu.
Nu însă despre Nicolae-le Manolescu de atunci este vorba în ultima vreme, ci despre cel care conduce de mai mulți ani Uniunea Scriitorilor. Și despre cel care e contestat de alți scriitori, între care se află și unii care îmi sunt prieteni apropiați.
Despre acest Nicolae Manolescu eu cred că, deocamdată, continuă să fie cel mai reprezentativ președinte al USR.
Ca să se înțeleagă mai bine: nu am funcții în USR, nu sunt citat, pe drept cuvânt, nici în „Istoria literaturii”, nici în antologiile de articole, deși Domnul Manolescu a scris despre mine la data debutului editorial.
Dar nici nu sunt un adulator al Domnului Manolescu. Fiindcă, de pildă, continuu să cred că Domnul Gabriel Chifu este încă în cel mai adânc adăpost față de ceea ce vor criticii să îl convingă că scrie!
Nu îmi place deloc nici miruitul Vosganian.
Mormâi și acum în barbă despre cum s-au acordat unele premii ale USR, inclusiv atunci când cartea mea de poezii a fost așezată deoparte, m-au iritat câteva atitudini ale Domnului Manolescu față de unii colaboratori. Dar tot nu pot transfera scepticismul meu într-un asemenea absurd axiologic încât să juisez la gândul că Domnul Cristian Teodorescu ne va fi, de acum înainte, liderul care ne vorbește în limba noii onestități. Dar ne privește, distal, prin scutul lui Perseu, fiindcă nu are exercițiul privirii în ochi.

Și, ca să fiu sincer până la capăt, Domnului Manolescu îi datorez multe lucruri. În virtutea cărora și, desigur, în virtutea unui elementar reflex moral, am ținut să fiu alături în Aula Magna a UVT astăzi, la conferința Domniei Sale.

Să nu îi uităm, la Nașterea Pruncului Iisus, pe Cei trei crai de la Răsărit

Nu mai știu de unde sunt parte din rândurile de mai jos, transcrise de pe vechi fișe. Poate că dintr-o carte a lui Guénon. Nici nu are importanță prea mare.

Constat că, pentru românul obișnuit (cum o fi el, nu știu!), „crai” e o persoană cu succes la femei. De fapt, un crai — așa cum se vede și la cărți — este un rege, o rigă. Ciudat feminin.

Și mai observ că evangheliile sinoptice, adică Matei, Marcu și Luca (mulțumesc, Dle T.B.!) nu dau  prea multe informații despre craii de la Răsărit care vin în Bethleemul Iudeii pentru a i se închina pruncului Iisus. Doar în Evanghelia lui Matei sunt amintiți, iar numele lor — Melchior, Baltazar și Gaspar — le știm dintr-o evanghelie a bisericii armenești, unde aflăm că Melchior (Melkon) este regele Persiei, Gaspar este regele Indiei, iar Baltazar, regele Arabiei.

Toate pământurile știute a fi, pe atunci, locuite. Ecumenism curat, etimologic vorbind.

Cei trei regi-magi vin la ieslea cu Pruncul Divin călăuziți de o stea și îi aduc acestuia aur, smirnă și tămâie. Adică însemnele Regale și Sacerdotale (preoțești).

Interesant că Melchior înseamnă „regele aurului”, ceea ce nu are absolut nicio legătură cu aurul bancar, ci, totalmente, cu cel alchimic.

Nu în ultimul rând, vă trimit la o minunată cărțulie a lui Michel Tournier, Les Rois Mages, netradusă încă în românește, unde cele trei capituluțe se numesc așa: Gaspard de Méroé, Regele Negru Îndrăgostit, Balthazar, Regele Mag al imaginilor și Taor de Mangalore. Prinț al zahărului și Sfânt al sării.

Ultimul este cel mai interesant personaj fiindcă el nu apare în texte. Taor este, poate, metafora metanoiei ce preface copilul (sclav al dulcelui previzibil)  într-un înțelept al virtuțiilor Sării.

Hyperionul rece și ospătarul cald Cătălin, la Bacul 2014

O exegeză eminesciană exactă și contimporană de la la Bacul 2014 fixează cu exactitate raportul termic-biologic dintre Hyperion și Cătălin:

„În Luceafărul poetul arată cât de proastă e femeia care refuză un super gagiu nemuritor și rece pentru un ospătar muritor și cald.”

Corectă observație.

Păcat doar — pentru Cătălinele de azi — că din enunț lipsesc precizări suplimentare cu privire la  localul unde își desfășoară munca acest fascinant subfebril ospătar.

 

Biserica maradoniană slujește pe TVR 1, de la 23,00, o vecernie nocturnă

Cine a văzut filmul Maradona în regia și, mai ales, încântarea prostească a lui Kusturica își aduce aminte de o drăcovenie inimaginabilă a divinizării „Mâinii lui Dumnezeu” sub numele de „Biserica Maradoniană”.

Asemenea oricărei instituții  religioase, biserica asta cunună diverși cre(ș)tini și are o rugăciune în fața căreia nu poți decât să rămâi într-un definitiv ofsaid spiritual.

Eu, fiind un infatigabil enoriaș vizual al lui Kusturica, nu am înțeles ce potop de selecționer al logicii i-a confiscat umbra de scepticism și de ce l-a lăsat pe Marele Maradona să ni-l centreze mereu pe criminalul de Fidel Castro în careul onorabilității, ca pe Marea Minge a Adevărului.

Doar pentru că e antiamericanul cel mai bătrân?

„Tata e plecat în călătorie de afaceri” e un film despre perioada în care Tito s-a comportat aproape asemenea lui Castro.

Druje Kusturica, în fotbal, lovitura liberă e chiar așa!

Moartea unui calamburgiu

Ați auzit de Oscar Lemnaru?

Vă întreb fiindcă trebuie să știți că până și calamburul are un maestru incontestabil. Care se pare că a fost tocmai acest scriitor născut în 1907 și plecat în 17 mai 1968.

Un scriitor zgârcit la publicat și generos în vorbe de duh. Dintre care unele au făcut carieră literară:

Astfel, după ce Mircea Eliade s-a întors din India și a susținut o teză de doctorat despre Yoga, se spune că Oscar Lemnaru ar fi exclamat:

“Sper că Mircea Eliade nu ne-a hindus în eroare cu sanscrita lui”.

Dacă un asemenea calambur e explicabl ideologic, altele sunt mult mai lumești.

Astfel, dintre multe, am ales unul ce face un melanj aparte de machiavelism și erotică.

Legenda spune că, în timp ce stărea la Capșa, o domnișoară superbă, suplă și legănătoare ca o trestie și-ar fi făcut apariția, firește însoțită de un domn. La care priveliște, Oscar Lemnaru ar fi exclamat așa:

„Domnișoară, mijlocul dumneavoastră scuză toate scopurile”.

 

P.S. Apropo, de ce Machiavelli se scrie cu doi „l”, iar „machiavelism”, cu unul singur?

Ulise – un poem de Fernando Pessoa

Un mit este nimicul implicat

În totul. Soare mut și luminos

El însuși mit pe cer împurpurat –

Răpusul trup al lui Cristos,

Viu și despuiat.

 

Trup care, dacă-aici ne-a fost lăsat,

Și fără să existe-a fost deajuns.

Neexistând el ne-a întemeiat.

Și fiindcă n-a venit el a ajuns

Și ne-a creat.

 

Astfel legenda curge în tăcere

Când de realitate-i absorbită,

Și fecundând-o prinde ea putere.

Mai jos, viața, tot mai vlăguită,

Inconsistentă, piere.

(Din volumul Odă maritimă, în traducerea lui Dinu Flămând)

Coma lui Ariel Sharon, Charles Perrrault și basmul „Frumoasa din Pădurea Adormită”

Ieri, lumea întreagă a luat la cunoștință dispariția, după o comă de 8 ani, a fostului premier israelian Ariel Sharon (1928-2014).

Acum 8 ani, Ariel Scheinermann (pe numele său de naștere) a suferit două atacuri cerebrale succesive și a intrat în ceea ce se cheamă „comă vegetativă persistentă”.  Medicina neurologică o definește ca fiind stare de inconstiență majoră. Persoana nu este conștientă de ceea ce se petrece în jurul ei și este incapabilă de mișcări voluntare. Cu o stare vegetativă persistentă, un pacient poate progresa spre starea de constiență, dar fără o funcționare superioara a creierului. În cazul starii vegetative persistente, persoana are respirație, circulație și cicluri somn-veghe.

Dar nu doar la Sharon ne vom referi acum, ci și la cunoscutul basm Frumoasa din pădurea dormită al lui Charles Perrault: în 12 ianuarie este ziua lui de naștere a cunoscutului scriitor francez (1628-1701). (Observați, Perrault s-a născut cu 300 de ani înaintea lui Sharon!)

Vă mai amintiți, desigur, Frumoasa din pădurea dormită : la nașterea unei frumoase fiice de rege, una dintre ursitoare, bătrână și rea, o blestemă să fie înțepată de un fus și să moară. Blestemul este însă atenuat de altă ursitoare care prezice că fiica regelui doar o să doarmă profund într-un somn de 100 de ani, la capătul căruia va fi trezită de un frumos prinț cu care se va mărita. Ceva între criogenie și comă.

Ultima coincidență a acestei alăturări se referă la faptul că, în clipa în care Ariel Sharon a ordonat retragrea israeliană din Gaza, în 2005, câțiva dintre rabinii ultraortodocși l-au blestemat în cadrul unei campanii susținute de minusculul partid extremist religios, Eretz Israël Shelanu.

Cert e că Sharon a făcut primul atac cerebral în decembrie 2005, iar al doilea, imediat în ianuarie 2006!

Migrația de iarnă spre Polul Plus al Cărții

E limpede: presa românească ignoră un prilej neașteptat de bucurie —  Târgul de carte Gaudeamus.

Despre care nu prea știm cum e treaba fiindcă, din oră în oră, aflăm, de pildă, că agresorul înarmat din Militari încă nu a fost prins.

(O sugestie pentru Oprescu: schimbați numele cartierului, poate mai vin și câțiva civili neînarmați!)

Așadar, zecile de mii de vizitatori ce sufocă Pavilionul central de la Romexpo  nu suscită aproape niciun interes fiindcă, se pare, acolo, pe hectarele alea de hârtie inteligentă, nu se întâmplă nimic aparte, ciudat, straniu, senzațional.

Ei bine, eu cred că zilele acestea, de miercuri încoace, s-a întâmplat UN MIRACOL:

În țara manelelor și a Biancăi Drăgușanu — singura sculptură bust din silicon viu și buze moarte — peste 50 000 de amărâți au venit acolo, nu pe gratis, ci plătind un bilet,  pentru a cumpăra cărți și să îi asculte, ca la meciuri, pe un Pleșu, Liiceanu, Cărtărescu, Boia sau cine știe ce „luzăr”!

Era de ajuns ca reporterii noștri să îți imagineze că acolo e o nuntă de minoritari ce a ocupat carosabilul ideilor publice!

Era de ajuns să își imagineze că avem o, fără precedent, grevă de avertisment a Celor ce Gândesc Fiindcă Citesc!

Fiindcă eu mi-i imaginez pe toți acești oameni sub forma unor ultime, buimace stoluri de păsări sau bancuri de somoni în pragul extincției, ce migrează, în prag de iarnă intelectuală, spre Polul Plus al Cărții: în tăcere, solidari,  instinctual, orintându-se în virtutea unei informații genetice livrești ce pâlpâie încă.

Acolo, la Polul Plus al Cărții, unde Televizorul, Maneaua, Clasa Politică, Mall-ul poartă etichete kitschioase. Cu E-uri.

 

Nu mă interesează demolarea Doamnei Rodica Vlad. Sunt îngrijorat doar de monumentele „maidaneze” ale Timișoarei

După ce DeBanat a publicat un articol în care titra, total aiurea, că ținta unui Apel cu privire la patrimoniul arhitectural al Timișoarei ar fi Doamna Rodica Vlad, Domnia sa a trimis un Drept la replică în care se războiește cu semnatarii Apelului.

Asta în loc să observe că titlul este tendențios și sau că Ion Țiriac sau chiar Primăria ar putea fi ținte chiar mai importante decât Domnia sa.

Drept pentru care republic textul Apelului propus de Daniel Vighi:

”Reprezentanții asociațiilor civice de patrimoniu susținute de oamenii de cultură ai orașului fac un Apel către autoritățile Timișoarei să amplifice controalele asupra celor care distrug patrimoniul istoric urban prin intervenții neautorizate  la clădirile ocrotite de lege și să-i urmărească și pe acei proprietari care lasă imobilele să se degradeze prin distrugerea acoperișurilor, așa cum se întâmplă în cazul Abatorului sau al clădirii grădinarului imperial Muhle. Atragem, de asemenea, atenția organelor de control că un imobil istoric  de secol XVIII de pe strada Emanoil Ungureanu a fost transformat de proprietarii de ocazie, ajunși în posesia clădirii prin acte de corupție și abuz care ar trebui să ajungă la anchetele procurorilor, într-o groapă imundă care sluțește perimetrul cetății.

În consecință, cerem autorităților ca, pe lângă amenzile contravenționale, să-i cheme în justiție pe autorii acestor fărădelegi patrimoniale pentru a răspunde penal, doar așa se va putea instaura domnia legii și vom feri orașul de dușmanii istoriei sale.”

Au semnat: Societatea TIMIȘOARA, Asociația culturală ARIERGARDA, Comitetul civic pentru apărarea  patrimoniului Timișoarei, la aceste asociații s-au alăturat prin semnături Marcel Tolcea, Viorel Marineasa, Petru Ilieșu, scriitori, Marius Giura, managerul Festivalului internațional de jazz Gărâna, alți participanți.”

După cum se vede, niciunde nu apare numele Rodica Vlad!

Faptul că Doamna Vlad a vândut imobilul încă din 2006 — așa cum scrie în Dreptul la replică — însă nu rezolvă problema terenului viran!

Fac aceste precizări fiindcă niciunul dintre semnatari nu este preocupat de o anume persoană, ci doar avem naivitatea să cerem autorităților o poziție mult mai fermă decât cea de până acum!

 

Costica, Mitica și Oedipa

Fără nicio îndoială, persoana cea mai mediatizată în aceste zile e madam Costica Vărzaru, directoarea liceului Dimitrie Bolintineanu, deja arestată în urma fraudării bacului în stil mafiot.

Probabil că vă așteptați să scriu, din nou, despre fraudă, șpăgi și necinste. Nu am să fac asta, fiindcă, așa cum scriam și ieri, doamna Costica nu face altceva decât să confirme.

Da, persoana confirmă încă o dată, pentru a câta miliarda oară, că duhoarea din jurul sistemului vine de la căcați și nu de la mirosul de șosete în probe de anduranță.

Dar asta e o altă chestie și acum, iată, am bucuria să vă semnalez un prenume rar, Costica, feminizat de la hipocoristicul Costică.

Asemenea lui Mitica (atenție, nu Mitică!), hipocoristic al lui Constantin, un prenume la fel de rar, dar făcut celebru de o atletă din anii 80, Mitica Junghiatu.

Pentru mine e o taină, un mister duios cum anumite nume proprii sau chiar substantive comune trec de la un gen sau sex la altul.

Oltenii, de pildă, i-au răpit vrabiei eleganța feminină și numesc „vrăbete” păsările cu pricina. Ba chiar un prieten mi-a semnalat un masculin „carete” pentru bietul gânganiu ce se dedulcește alene cu lemn.

Ca să nu spună unii că mă refer doar la sudul țării, am fost uluit să aud în Banatul cărășan un confuz „mătușoi” pentru ceea ce, îndeobște, se numește „unchi”.

Nu știu dacă e nevoie de o trimitere la psihanaliză, dar folosesc cuvântul pentru a vă semnala un nume de personaj, de data asta, absolut năucitor: Oedipa.

Oedipa Maas, protagonista miniromanului lui Thomas Pynchon, Strigarea lotului 49.