Să ne purtăm zâmbete! Să ne găsim Surâsul pereche!

Ieri a fost Ziua Mondială a Zâmbetului.

Zâmbetul este fratele geamăn al Surâsului, dar cei doi au absolit facultăți diferite.

Zâmbetul a făcut Facultatea de Arte Plastice și de Paleo Maniere.

Surâsul a absolvit Facultatea de Teologie și Gesturi Calde de Tropice.

Domnul Zâmbet se naște mereu din întâlnirea cu Mereu Signorina Alteritate.

Surâsul e, mai ales, rodul întâlnirii cu Sine.

În vreme ce Zâmbetul e luminos, politicos, dialogal, Surâsul e senin, înțelept, îndrăgostit, visător.

Unul e tânăr și vine de aproape, celălalt e bătrân, poate atemporal, și vine dintr-un departe armonic.

Unul se folosește, celălalt ne exprimă.

„Ciocoii vechi și noi” sau „Noi și ciocoii vechi”? Ori poate Cepoii vechi și noi?

Dan Diaconescu, de fapt Domnul Dan, are câteva cuvinte-fetiș cu o mare temperatură emoțională. Printre ele, și cuvântul „ciocoi”.

Sună dur, intransigent, vitriolant, ca o flacără de sudură. Sensul este de „parvenit”, de „slugă ajunsă dincolo de condiția ei”. Ca sinonim, DEX-ul dă un cuvânt ce pare coborât dintr-un dialog cu Florin Piersic: „ciocoflendură”. Aici, vocabula nu mai are nicio scamă de eficiență politică, fiind ușor umoristică, derizorie. Cam cu e și cu privatizarea Oltchimului.
Dar cuvântul „ciocoi” – nemurit de Nicolae Filimon – are o problemă de logică în cazul României. Cine sunt boierii pe care noii ciocoi i-au uzurpat? Comuniștii, aristocrația scăpată din închisori,  politicienii curați de după 89, boierii din popor?

Spre remember, iată câteva fragmente din Ciocoii vechi și noi:

„Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voieşte a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniţilor, meniţi din concepţiune a fi slugi şi educaţi într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preţ!…

[…]

Ciocoiul este totdeauna şi în orice ţară un om venal, ipocrit, laş, orgolios, lacom, brutal până la barbarie şi dotat de o ambiţiune nemărginită, care eclată ca o bombă pe dată ce şi-a ajuns ţinta aspiraţiunilor sale.

[…]

Ştim cu toţii că între slugile de la casele bogaţilor, ca în toate meseriile sociale, există o ierarhie oarecare. Ciocoiul, dar, îşi începe uneori cariera de la postul de rândaş, iar alteori de la lacheu ce se pune în coada trăsurii boierului; devine cu încetul sofragiu, apoi vătaf de curte, iar mai pe urmă se face şi el boier; şi cu toate că unii-alţii îi zic în deriziune boier făcut, copiii lui însă devin boieri şi fii de boieri.

[…]

Este cunoscut că omul îmbogăţit prin furtişag nu se satură niciodată de avere, oricât de bogat ar deveni, ci, din contra, caută noi mijloace de a-şi mări bogăţiile. Căsătoria, dar, devine pentru dânsul o nouă mină de exploatat. Se propune ca ginere pe la toate fetele bogate; trimite samsari de căsătorie în toată ţara şi nu se însoară decât numai atunci când găseşte o zestre după placul lui, fără să se tulbure cât de puţin dacă femeia cu care-şi leagă soarta este jună, frumoasă şi crescută bine, sau slută şi depravată.

Omul ce se însoară numai pentru ca să-şi mărească starea niciodată nu ia soţie bună. Ciocoiul o ştie şi aceasta, dar îi pasă foarte puţin, căci el nu are altă ţintă decât realizarea planurilor sale celor ambiţioase. N-apucă să treacă luna de miere şi casa ciocoiului devine o cafenea în care se adună toată lepra societăţii. Soţia lui devine o Messalină; copiii se nasc Dumnezeu mai ştie cum, cresc împreună cu slugile şi, tocmai când ajung la gradul cel mai înalt al corupţiunii, îi trimite în Franţa ca să înveţe carte.

Nenorociţii copii, lipsiţi de educaţiunea morală şi neîntăriţi prin virtuţi şi exemple de onoare învăţate din casa părinţilor, cum ajung la porţile Parisului, cad în mâinile femeilor şi junilor celor stricaţi, care îi depravează şi mai rău; iar când se întorc în patrie, în loc să aducă cu dânşii luminile Europei civilizate, nu aduc decât viciul şi depravarea sau, dacă vreunul dintr-înşii reuşeşte a învăţa câte ceva, această cultură intelectuală, nefiind susţinută de o educaţiune morală, produce mai mult rău decât bine nenorocitei ţări ce hrăneşte în sânu-i asemenea vipere.

Ciocoiul sau puiul de ciocoi, ajuns om de stat, se deosebeşte de omul onest prin mai multe fapte, iar mai cu seamă prin purtarea sa. El nu se pronunţă definitiv pentru nici o doctrină politică, nu se face adept credincios al nici unui partid, nu doară că are spiritul drept şi nepărtinitor, ci ca să poată exploata deodată toate doctrinele şi partidele în folosul său.

Amorul de patrie, libertatea, egalitatea şi devotamentul sunt vorbele sacramentale ale ciocoiului, pe care le rosteşte prin adunări publice şi private; dar aceste virtuţi cetăţeneşti, de care face atâta pompă, nu sunt decât treptele scării pe care voieşte a se sui la putere; şi uneori, când ele nu-i servă de ajuns, el aleargă la străini şi primeşte de la dânşii posturi în ţara sa.”

 

O erată la comunicatul Ambasadei SUA la București cu privire la decizia CCR

1. Ambasada SUA la București  a declarat, după pronunțarea CCR de astăzi: „Decizia Curții Constituționale vorbește de la sine”.

2. Fiindcă USL-ul, în mod particular președintele foarte interimar Crin Antonescu, a criticat dur ambasada SUA la București în procesul suspendării lui Traian Băsescu, îmi pare bine să constat că propoziția Ambasadei SUA la București ar putea suna chiar așa: „Decizia Curții Constituționale vorbește de la mine”.

România fabulită

A fost odată o familie, Apostolache, ce trăia într-un bloc de

Beton: tata, mama, o elevă în clasa a VIII-a și un fiu.

Băiatul mai făcea câte un an de „Privată”, mai nu făcea.

Vara, îi plăcea berea, iarna consuma vodcă mai mult,

Iar în restul anotimpurilor trăgea câte-o linie, două pe zi.

Într-o seară frumoasă de iulie, Viorel a venit mai nervos

Acasă și le-a dat o lecție alor săi cu ajutorul unei săbii ninja

Originală. Drept pentru care Nea Gelu Apostolache  a sunat imediat

Mai întâi la Salvare și, apoi,  după ce Vio a plecat răcorit, la Poliție.

Astfel că un polițist a bătut la ușa vecinilor pentru a

Afla ce s-a întâmplat în familia Apostolache. Unii au zis că

Nimic nu s-a întâmplat, alții că nu au auzit ceva mai aparte,

Unii au zis că poate să fi fost ceva scandal la etaj, dar cei mai

Mulți au susținut că vinovatul e chiar domnul Apostolache,

Fiindcă toate astea, nu-i așa, trebuia să rămână doar în familie.

 

Morala: în stabor sau la Bruxelles?

 

 

 

 

 

 

 

 

A iubi, cândva radio-activ

“Am socotit că este cu neputinţă să duc la capăt greaua povară de a conduce Regatul şi să îmi îndeplinesc obligaţiile de Rege fără sprijinul femeii pe care o iubesc”. Aşa spune cea mai frumoasă declaraţie de dragoste a veacului XX, rostită cu vocea gâtuită de emoţie de către regele Eduard al VIII-lea al Marii Britanii în momentul abdicării sale. În 10 decembrie 1936, atunci când a renunţat la tron, el lăsa cel mai mare al lumii un Imperiu, lăsa gloria şi măririle trecătoare ale celui mai respectat monarh pentru Iubire. Pentru a deveni Rege — în eternitate! — al unei inimi. WALLIS WARFIELD SIMPSON — femeia pe care o iubea cu o pasiune în faţa căreia nu contau nici nestematele Coroanei, nici somptuoasele palate ale Scoţiei ori chiar Buckingam, nici bogăţiile Indiei sau ale îndepărtatelor colonii — era o americancă obişnuită ce eşuase deja în două căsătorii. Destinul a vrut ca gestul ducelui de Windsor să nu rămână nerăsplătit şi, după căsătoria lor, în 1937, ei au fost poate cel mai fericit cuplu din lume! Istoria comunicării de masă nu menţionează data abdicării ca una importantă, dar de Ziua îndrăgostiţilor s-ar cădea să spunem că aceasta a fost prima declaraţie oficială de dragoste rostită la radio! * Spunem sau gândim aproape în fiece zi : îmi iubesc mama, îmi iubesc copilul, îmi iubesc soţul/soţia, îmi iubesc meseria, îmi iubesc ţara. Un singur verb, “a iubi”, şi, la fiecare propoziţie un alt sens al lui. Un handicap al limbilor moderne — după cum arăta Denis de Rougemont într-o carte celebră —, fiindcă limbile vechi aveau câte un cuvânt pentru fiecare dintre această relaţie a verbului “a iubi”. Grecii, de pildă, distingeau clar “iubirea amoroasă”, erotike, de iubirea părintească, naturală, adică psysike, sau de cea dintre prieteni — hetairike. În plus, ţineau la mare cinste ceea ce numeau “iubirea, afecţiunea ospeţiei”, xenike. * M-am gândit la toate aceste sensuri chiar joi, de Ziua Îndrăgostiţilor, când, între multe altele, reveneau ca un laitmotiv celebrele cuvinte biblice “Dacă dragoste nu e nimic nu e!”. Numai că celebrele cuvinte ale apostolului Pavel nu se referă la iubirea erotică, la dragostea trupească, ci la dragostea creştină faţă de aproape, pe care grecii o numeau agape. De altfel, creştinii nici nu au cum să se refere la eros decât cu infinite precauţii, de vreme ce atracţia sexuală era considerată un păcat. La fel cum — desigur în alt sens — este păcat să foloseşti anumite cuvinte fără a le cunoaşte adevăratul sens. * Şi am să mai invoc un exemplu din acelaşi “domeniu”, anume sintagma “iubire platonică”. Majoritatea iubăreților traduc această expresie prin “iubire spirituală, în absenţa actului sexual”. Sensul este mult mai complex şi este explicat în dialogul Banchetul. Acolo se povesteşte că, în timpuri imemoriale, exista o rasă de giganţi care aveau forma sferei şi erau androgini — adică deopotrivă bărbat şi femeie. Fiindcă s-au răzvrătit împotriva zeilor, Zeus i-a despicat, i-a despărţit în două, în fiinţe bărbat şi fiinţe femeie. Prin iubire, spune Platon, omul îşi aduce aminte că a fost cândva androgin şi tot prin iubire el tânjeşte la acea condiţie primordială. De fapt, iubirea e o amintire şi o tânjire după Cel sau Cea cu care am fost, cândva, pereche. (Articol publicat în ”Ziua de Vest”, în martie 2003)

Poate că sunt o ”jigodie” a lui Băsescu

Un (fost) cititor al blogului LTV mă mustruluiește pentru vina de a avea pe blogroll doar ”admiratori” ai PD-ului și ai lui Băsescu. Asta e, nu mă ridic la înălțimea preferințelor
Și domnia sa are un blog unde, sub nume de scenă, scuipă cu scârnă și flegme în câțiva intelectuali de marcă ai României. Printre ei, H.-R. Patapievici pe care îl face în fel și chip.
E ridicol să îl apăr aici și acum pe dl Patapievici, dar ceva tot vreau să spun: el e omul care a chiuretat din exportul cultural românesc mirosul de ciorapi supraelastici și damful de mici cu bere.
Revenind la blogul amintit mai sus, nu e ceva nou. Am mai văzut asemenea persoane care, la adăpostul anonimatului, au curajul jucătorilor de Counterstrike.
Fără licență.

P.S. Sincer,Băsescu mie îmi place frecvent.

Despre avantajul călărețului spaniol în America și al șoferului rus în România

În 1519, Cortez a cucerit Imperiul Aztec în fruntea a EXACT 600 de soldaţi, 16 cai, 10 tunuri şi 13 archebuze.
Toate acestea în faţa unui imperiu ce număra peste 20 de milioane de suflete!
În faţa unei capitale, Mexico, de, atenție, peste 5 milioane de suflete!
De fapt, în faţa unor bieţi amerindieni care nu văzuseră niciodată CAI şi, ca atare, îi socoteau o teribilă pedeapsă a cerului pe care veneau zeii.
Dar în povestea asta știți ce mi se pare nedrept? Că nici rușii nu văzuseră ceasuri de mână în 44 ori pietoni în 2012!