Arhive categorie: Hermeneutică

Râsul, adică republica, regatul, califatul omului liber

Oribilele asasinate de la Charlie Hebdo par a fi arătat că lumea se împarte în două: democrația europeană (occidentală) și fundamentalismul islamic.

De fapt, lumea se împarte, de două de mii de ani, între Omul Care Râde și Omul Care Nu Râde.

Eu cred despre aceste două tipologii fundamentale că au trasat istoria lumii. Și îndrăznesc să observ că, în funcție de o anume majoritate, lumea s-a colorat, nuanțat în funcție de asta.  Veți spune că politica sau administrația nu se fac cu simțul umorului, că nemții nu au ajuns să fie ceea ce sunt prin glumițe.

Sau, mai nuanțat, că e o diferență uriașă între umor și deriziune.

Așa e! Numai că  aceeași diferență — zice Freud — se ridică între pălitul cu parul și înjurătură. Între o flegmă amestecată cu suduieli și parul în freză e aceeași diferență ca cea dintre Noaptea de Cristal și Charles Hebdo.

Între ironie, râs, satiră ori miștocăreală de rahat și crimă e o diferență de puls.

De cimitire.

De văduvi și văduve sau isterii ofuscate.

Și, să nu uit, dacă am citit puțin Coranul, o să aflăm că Dumnezeu e atât de bun încât nu poate fi deranjat de absolut nicio ironie cretină!

Ușor cu Klausi pe scări!

Așa cum era de așteptat, președintele ales nu doar suscită, ci, mai ales, emană așteptări disperate.

Nu de natură politică, ci de ORICE natură.

Din această perspectivă, ORICE constatare nouă cu privire la cotrocenizarea Președintelui nu e doar legitimă, ci și obligatorie.

Drept pentru care cred că observațiile purtătorului de cuvânt al lui Klaus J.  sunt legitime pentru noua paradigmă a lui K.J., chiar dacă ele pot părea, cumva, secundare.

Ambientul — oricât ar dori să nu creadă asta finii comunicatori — are darul, energia de a transmite, de a provoca mesaje și atitudini mult mai profunde decât ne convine să credem.

Și am să dau un exemplu din experiența mea ca director al nou-înființatului Muzeu de Artă.

Atunci când am ajuns să mă familiarizez cu acel spațiu, am observat că angajații instituției nu aveau cuier în birouri. Că mobilierul din birourile cu pricina erau niște improvizații ce creau, la rândul lor, senzația de provizorat ontologic. În sensul unei prezențe efective, și nu formale.

Așadar, deocamdată, eu cred că Președintele se află sub zodia bună a unui purtător de cuvânt senzitiv ce simte că acolo, la Cotroceni, umbrele ar trebui nu doar spălate odată cu perdelele, ci chiar înlocuite abrupt.

Asta intră într-o logică pe care chiar și eu votat-o, chiar dacă, acum, vag, mă irită.

PSD-ul, în grilă eminesciană: de la Hyper-Ion Iliescu, la Eminem-scu

* Absolvenţii de liceu intoxicaţi cu imbecilele comentarii de la literatura română, foştii studenţi de Litere de la zi, seral sau ff  îşi amintesc de sintagma „poetul nepereche” servită de fiecare dată când venea vorba despre Mihai Eminescu. Alături de formula sus-amintită — licită şi justă, fără îndoială, însă compromisă prin abuz — circula o alta, pe care cu competenţa mea lingvistică de acum aş numi-o holistică: „omul deplin al culturii române”. Amândouă au avut un haz aparte în septembrie 2005, de când o sursă anonimă, sub semnătura de mail „meminescu”, a trimis tot soiul de misive cu privire la stenogramele PSD. Vreau să spun că, acum, pesediştii pot gândi uşor licenţios că „poetul ne pe ureche”, după cum jurnaliştii pot parafraza, la rândul lor: „omul deplin informat al culturii române politice”. Deocamdată însă „sursa zero” cu un pseudonim atât de celebru stă în necuvânt. E „mut ca o lebădă”, cum ar fi spus Blaga de la Literatură şi nu cel de la Interne.

* Dus de Vântul analogiilor eminesciene, scriu şi eu că Stenogramele PSD sunt o adevărată capodoperă eminesciană în care cel mai „guraliv şi de nimic” (citat din Luceafărul, of course) era Miron Mitrea. (Ca un amănunt, vă amintiţi, desigur, că una din primele variante ale Luceafărului se numea Miron şi frumoasa fără corp, în cazul din urmă fiind vorba despre Dorina Mihăilescu). Iar cel mai discret personaj, cu acel prilej, a fost chiar Hyperion, adică HyperIon Iliescu. Fiindcă  arată arhivele — fostul lider nu a ieşit la rampă cu absolut nici o declaraţie. S-ar părea că scandalul i-a priit fiindcă, la imediata sa întâlnire cu Petre Roman (Frumosul fără gât),  Iliescu a lansat ideea unei coagulări a intelectualilor de stânga.  În fine, nu mai e nevoie să vă descriu eu nostalgiile fostului antrenor al lotului naţional de social-democraţi miliardari, fiindcă le ştiţi foarte bine. Şi nostalgiile, şi trădările şi aroganţele.

* Și tot în acea vreme de vânzoleli politice, nu ar trebui uitat că Junimea pesedistă în frunte cu, atunci! junele Ponta a lansat propunerea ca tinerii să aibă drept de vot de la 16 ani. Întâmplare sau nu, fix la 16 ani debuta Eminescu! La moartea unui dascăl cu nume predestinat unui regim autoritarist: Arune Pumnul!
*Evident că, prinși cu arestările en gros de pesediști constănțeni, nu ați remarcat cât de mult seamănă PSD-ul cu Eminem, capitalistul ăla care în cântece ține cu săracii și în viață se plimbă cu Bentley? Un fel de Eminem-scu, dacă îmi permiteți!

Sfânta Fecioară și miracolul feminin al Europei

Creștinismul, până la apariția protestantismului, nu a fost o religie a surprizelor. Practic, după ultimul conciliu ecumenic, nimic nu tulbură peisajul unei Europe ce se definește ca fiind, înainte de orice, creștină. Surpriza unei profunde transformări vine în secolul al XII-lea, când Benoît, starețul mănăstirii cisterciene, adică din Cîteaux, Bernard de Clairvaux, devine ideologul unor „fenomene” care au marcat definitiv istoria europeană: cruciadele, Ordinul Templierilor și construcția catedralelor. Teoretician al unui apostolism sărac, al unei pietăți și vieți piaose în act, Sf. Bernard a fost unul dintre primii critici ai papalității în care vedea o gestionară a păcatului, și nu a averilor! Poate că asta explică și de ce el va fi cea de pe urmă călăuză a lui Dante, fiind cel care îi înlesnește poetului viziunea Sfintei Fecioare!

Ceea ce a propus Bernard de Clairvaux nu a fost doar o „revoluție” în dogmatica epocii — dogmele au în fișa lor datorința de a nu se schimba! –, ci și în peisajul arhitectural al epocii. Asta fiindcă Bernard de Clairvaux maximizează, dacă se poate spune așa, rolul Sfântei Fecioare în economia  Sfintei Treimi, subliniind rolul Mariei ca intermediară, intercesoare între umanitate și Dumnezeu. Apariția catedralelor ca fenomen arhitectonic gotic a însemnat edificarea, pe parcursul a circa trei veacuri, a mii de edificii simbolice, orientate cu altarul, invariabil, spre Sfântul Mormânt și, în totalitate! dedicate Sfintei Fecioare: Notre-Dame! Care, dincolo de misterul lor tehnic, arhitectonic, definitiv, se pare, pierdut, au fost, prin vitraliile lor, și „cărțile” ce au scris Biblia pentru iletrați. („Apariția tiparului a consemnat dărâmarea catedralelor”, avea să scrie Victor Hugo, autorul, între altele, și al unei minunate cărți intitulate Notre Dame de Paris.)

Denis de Rougemont a speculat mult despre veacul al XII-lea și despre accentuatul lui „feminism”: debutul cultului marial, apariția misterioșilor Fedeli  d’Amore, nașterea poeziei trubadurilor și truverilor ce proslăveau La Donna, preluarea de către Regină, în jocul de șah, a rolului de piesă atotputernică ș.a.m.d.

Mă gândesc, ușor impiu, că acest elogiu al Sfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu – theotokos este una din puținele reverențe pe care religiile revelate le-au făcut Femeii.

Despre cei „săraci cu duhul”, numai de bine!

De câte nu am auzit sau chiar am exclamat “Fericiți cei săraci cu duhul”! Cu siguranță că ne-am gândit atunci la o anume iresponsabilitate ce le conferă persoanelor în cauză un statut privilegiat, de vreme ce expresia “sărac cu duhul” nu înseamnă doar lipsit de inteligență, ci și prostie sau chiar nebunie.

         Cum bine se știe, propoziția este prima parte dintr-o frază care, întreagă, sună astfel: “Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor” (Matei, 5,3). Mai puțin cunoscut e faptul că este vorba despre o frază din predica Mântuitorului de pe munte și că această frază este prima dîntre fericiri. Din perspectiva unui asemenea viziuni, în orice logică, e greu de acceptat  că împărăția cerurilor este rezervată celor ieșiți din sfera normalității, celor proști sau ne-buni. Chiar dacă, în limba română, cuvântul prost nu înseamnă doar „lipsit de înteligență”, ci și „simplu, obișnuit”.

În acest caz, apar trei ipoteze corective: prima, că este vorba despre o traducere improprie a textului; a doua, că nebunia are valențe, desigur aparte, ce s-au pierdut de-a lungul vremurilor; a treia, că sensul frazei se află dincolo de aparența lui și ca ar trebui interpretat și altfel.

În traducerea franceză a Noului Testament, citim “Bienheureux les pauvres en esprit”, ceea ce se traduce prîn “Fericiți cei săraci în duh”, fiindcă “săraci cu duhul” se spune “pauvres d‘esprit“. Și într-o Concordanță biblică găsim o trimitere la Luca, 6,20: “Ferice de cei săraci în duh”.

Cât privește o doua ipoteză, este cert ca nebunia a avut, din antichitate până în zorii modernității, o strînsă legătura cu sacralitatea. O spune răspicat Platon în Phaidros, prîn gura lui Socrates: “Cele mai mari binefaceri ajung la noi pe calea nebuniei”, “cu condiția ca nebunia să fie un dar divin”. Tot din Platon, aflăm că există patru feluri de “nebunie sacră”:  nebunia profetică (inspirată de Apollo), nebunia rituală (inspirată de Dionysos), nebunia poetică (inspirată de muze) și nebunia erotică (inspirată de Afrodita). Cu alte cuvinte, profeții, ca și poeții, se înrudeau prin acest privilegiu de a comunica cu divinul, de a transmite și de a face înțeleasă “bolboroseala divină”.

            În Evul Mediu, nebunii oficiali, adică bufonii, aveau o funcție sacrală și prin faptul că, în formă ludică, în glumă, ei transmiteau adevăruri profunde. Un asemenea nebun-înțelept (morosoph) ar fi fost și Don Quijote, în interpretarea lui Anton Dumitriu.

           În fine, să încercăm o alta înterpretare a propoziției „Fericiți cei săraci, cu duhul.” Eu cred că aici cei săraci înseamna cei care au ales să fie, nu să aibă. Ei sunt săraci în urma unei elecțiuni. Drept pentru care, nefiind tentați de cele lumești, prin sărăcia renunțării lor, sunt în duh.              

                                      

Cruce, lume și lemn

1. Limba de… lemn a religiilor

            Dacă ar fi să începem explorarea simbolismului crucii dinspre rădăcinile lui (sic!), atunci fără îndoială că s-ar cuveni să ne referim mai întâi la ceea ce înseamnă lemnul. Lemnul ca suport, cod şi finalitate a procesului cosmogonic. Ba chiar să semnalăm că una dintre marile nedreptăţi ale lumii moderne în materie de limbaj este sintagma „limbă de lemn”. Care, cum bine se ştie, desemnează o exprimare fără expresivitate, încremenită în clişee şi locuri comune. Prin extensie, „limba de lemn” a ajuns să însemne limba propagandei. Spre deosebire de lumea modernă, secularizată, marile religii şi paradigma lor însoţitoare, gândirea ezoterică, valorizează în mod special tot ceea ce ţine de lemn. Veacuri la rând au funcţionat o serie de coduri ce confereau termenilor din  regnul vegetal o încărcătură aparte, cu deosebire în ceea ce priveşte copacul. Dar a mai existat şi un limbaj secret al dulgherilor constructori de catedrale, încă din secolul al XII-lea, numit Pendulul lui Solomon, un limbaj universal ce se regăseşte şi astăzi pe grinzile intacte ale unor catedrale. În esenţă, acest limbaj secret al companionilor medievali este operativ şi speculativ în acelaşi timp. Operativ, fiindcă arată succesiunea operaţiilor pe care dulgherii le fac pentru ca lemnul ecarisat să se regăsească în construcţia catedralei după dispunerea naturală a poliedrelor. La fel ca şi piatra ce a fost scoasă din somnul carierei şi va fi reculcată în exact aceeaşi dispunere a nervurilor în construcţie. Speculativ, fiindcă aceşti companioni au scris fraze secrete pe diplomele lor cu ajutorul unor asemenea figurări[i].

Mai mult decât atât, pentru hermetişti, regnul vegetal era un loc al alfabet sui generis al prezenţei divinului în lume. Este vorba aici de celebrele „signaturi” despre care Crollius, un hermetist din secolul al XVII-lea a elaborat în limba latină un tratat tradus, în franceză în 1624, Traité des signatures : „Nu este oare adevărat că  toate ier­burile, plantele, arborii şi celelalte, provenind din măruntaiele pământului, sunt tot atâtea cărţi şi semne magice?”[ii]

Aceste situări terminologice din zona vegetalului, fără încărcătura lor scrutătoare, s-au păstrat şi în uzanţa contemporană, însă desigur că ele nu mai sunt conştientizate. Ce mai la îndemână exemplu decât faptul că, atunci când se vorbeşte despre profunzimile unui fenomen, întrebuinţăm de îndată cuvântul „rădăcină”. Şi tot atunci când vrem să spunem că sensul trebuie căutat dincolo e aparenţe, metaforizăm prin cuvântul „scoarţă”. Întâmplător sau nu, cuvântul „coroană” se aplică părţii superioare a copacului, fiind, în acelaşi timp, expresia desăvârşirii, a în-coronării. Ca să nu mai vorbim despre câţi muguri semantici dă, în acelaşi spaţiu religios, cuvântul „ramură”…

            Interesante pentru reflecţia din jurul Lemnului sunt sensurile pe care aceleaşi cuvinte le au în diverse tradiţii sau chiar în cadrul ezoterismului. Cum vom vedea mai departe, poziţia principială a rădăcinilor este în sus, spre Cer, de unde lumea manifestată îşi trage sevele. În tradiţia kabbalistică, se pomeneşte că, printre cei care au pătruns în Pardes, unii „au devastat grădina”, adică au „tăiat rădăcinilor plantelor”. Pardes, figurat simbolic ca o grădină, semnifică domeniul cunoaşterii superioare şi rezervate: cele patru litere, PRDS, sunt puse în legătură cu cele patru fluvii ale Edenului şi diferitele sensuri conţinute în Scrierile sacre, cărora le corespund tot atâtea trepte ale cunoaşterii. Cei care „au devastat grădina” nu ajunseseră  efectiv decât la o treaptă în care mai este încă posibil să te rătăceşti, să fii încă supus trufiei. „A tăia rădăcinile plantelor” înseamnă — pentru interpretul textelor cabalistice — a considera „plantele” sau fiinţele pe care le simbolizează acestea ca având, într-un fel, o existenţă şi o realitate independente de Principiu, adică o existenţă pur profană[iii].

            Şi cuvântul „scoarţă” are o semantică aparte, aşa cum spuneam. În ezoterismul islamic, adică în sufism, raportul dintre exoterism şi ezoterism — adică dintre aspectul exterior şi interior al unei religii — se exprimă în termenii „scoarţă” şi „miez”. E adevărat, cuvântul „scoarţă” poate avea şi sensul de „coajă”. Interesant este că tot în tradiţia ebraică a kabbalei, semantica vocabulei care ne interesează este mult mai amplă şi se referă la tot ceea ce are formă, adică „înveliş”. Cosmosul înseamnă o serie de „scoarţe”, „învelişuri” ce adăpostesc lumina incomprehensibilă[iv].

            Cât despre Coroană, acesta este numele pe care îl poartă una dintre sefirah ale Arborelui Sefirotic, emanaţia divină supremă, Keter, ce reprezentă „capul”[v].

 

2. Lemn şi Cosmogeneză

Ştiam din René Guénon că metafizica vedantină pune în legătură ideea de materie — mai precis de manifestare a cosmosului, de formă — cu lemnul, cu materia vegetală[vi]. Sanscritul vana, „lemn”, ca şi elinul hyle, „materie”, se referă la „formă”, adică la ceea ce umple spaţiul. Cu alte cuvinte, la ceea ce poate fi comensurat. Cosmogeneza devine, din această perspectivă, nu doar un act de „emanaţie” — ca să întrebuinţăm un termen gnostic —, ci şi unul de măsurare calitativă şi cantitativă, deopotrivă. Un gest pe care îl regăsim redat sub formă grafică în celebra imagine masonică a Creatorului măsurând cu un compas finitudinile cosmosului creat : Marele Arhitect al Universului.

Ştiam, de asemenea, că vechile texte ale Indiei se referă la întreg simbolismul constructiv în termeni împrumutaţi din meseria dulgheritului, ba chiar că Vishwakarma, adică „Marele Arhitect”, este desemnat şi sub numele de Twashtri, ceea ce înseamnă chiar „Dulgherul”[vii]. Ceea ce lipsea la finele acestei  apropieri simbolice dintre „esenţa” lemnoasă a Creaţiei şi gestul Creatorului era această simplă translaţie de a imagina divinul sub înfăţişarea, hipostaza sa gestuală de tâmplar sau dulgher al propriei sale substanţe. Textul din Rig Veda (X, 31,7 şi X, 81, 4) pe care îl citează Ananda K. Coomaraswamy mi se pare că ilustrează pe deplin raportul metafizic descris mai sus : „Care a fost lemnul, care a fost arborele de la care au fost fasonate Cerul şi Pământul?”[viii] Răspunsul, arată acelaşi autor, îl aflăm în Taittîrya Brahmana, II, 8, 9, 6 : „Lemnul era Brahma, iar Brahma era arborele plecând de la care au fost fasonate Cerul şi Pământul : în mod deosebit vreau să le spun celor ce înţeleg că acolo se află Brahma care susţine lumea.”[ix]

Coomaraswamy nu comentează mai în profunzime cele două enunţuri, însă este evident că avem de-a face aici cu mai multe tâlcuri. Primul dintre ele se referă la „rădăcina” lumii, care este neapărat una celestă, ceea ce înseamnă că Arborele despre care e vorba este inversat, cu rădăcinile la Cer. Al doilea element care ar trebui reţinut este verbul „a fasona”, un verb ce trimite fără echivoc la gestul tâmplarului ori al dulgherului şi, în principal, la gestul fizic, modelator al creatorului ce dă formă increatului. Într-o altă lucrare a sa, el atrăgea atenţia că nu întâmplător tatăl pământesc al Mântuitorului este Iosif dulgherul şi aşază această potrivire exact în continuarea relaţiei etimologice dintre lemn şi manifestare.

Acelaşi Coomaraswamy citează un pasaj din Mahabharata (Ashvamedha Parva, 47, 12-15) unde legătura Arborelui Cosmic cu increatul şi cu lumea sensibilă este pusă în termeni foarte clari, de data aceasta Arborele fiind o adevărată imago mundi : „Ivit din non-manifestat, ţâşnind din el fără a fi avut alt suport, trunchiul său este budhi, sevele interioare — canalele simţurilor; ramurile sale — marile elemente; frunzele sale — obiectele sensibile; frumoasele sale flori — binele şi răul, fructele sale — plăcerea şi durerea. Acest Etern Arbore al lui Brahma (brahmavriksha) este izvorul vital al tuturor fiinţelor. Este lemnul lui Brahma, şi din acest Arbore al lui Brahma Acest Brahma este”[x].

 

 


Note

[i] Maurice Vieux, Lumea constructorilor medievali, traducere de Crişan Toescu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1981, capitolul intitulat Alfabetul dulgherului, pp. 88-96. Capitolul este util şi pentru a înţelege cum era tratat lemnul construcţiei.

[ii] Apud Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile, în româneşte de Bogdan Ghiu şi Mircea Vasilescu, Bu­cureşti, editura Univers, 1996, p. 61.

[iii] René Guénon, Simboluri ale Ştiinţei Sacre,  p. 368.

[iv] Le Zohar. Le Livre de la Splendeur, Extraits choisis et présentés par Gershom Scholem, traduit de l’anglais par Edith Ochs, Paris, Editions du Seuil, 1980, p. 28.

[v] Cf. Annick de Souzenelle, Simbolismul cor­pului uman.

[vi] În Le Règne de la Quantité et les Signes des Temps, Gallimard, col. Idées,  ed. 1970, p. 29, nota 1. În Etudes sur la Franc-Maçonnerie et le Compagnonnage, Etudes Traditionnelles, Paris, ed. 1992, vol. 2, p. 12, Guénon arată că madera, în spaniolă, înseamnă şi „materie”, şi „lemn de dulgherit”.

[vii] Etudes sur la Franc-Maçonnerie et le Compagnonnage, p. 10.

[viii] L’Arbre Inversé, traduit de l’anglais par Gérard Leconte, Arche, Milano, 1984, p. 13.

[ix] Ibidem, p. 13.

[x] Op. cit., p. 36.

Rusalii şi politică

Rusaliile sunt, poate, singura sărbătoare creştină ce are legătură cu politica. O legătură indirectă, desigur. Naşterea Bisericii creştine în Duminica Rusaliilor sau a Cincizecimii are în centrul ei coborârea Sfântului Duh asupra mulţimilor adunate cărora le-a vorbit “în limbi”, adică fiecăruia pe limba lui.
În prim sens, darul limbilor, glosolalia, se referă la faptul că noua religie, creştinismul, nu era doar a iudeilor, ci a tuturor celor care Îl mărturisesc pe Cristos. Creştinismul îşi clama astfel vocaţia universală, cuvântul grecesc catolikos însemnând “universal”. (Aici e o lungă discuţie despre cum ortodoxia e naţională!) În sens particular, darul limbilor se referă şi la capacitatea de a vorbi pe înţelesul fiecăruia, creştinismul manifestându-se îndeobşte ca o religie la vedere, exoterică, a celor mulţi.
Aşadar, mesajul creştin se adresează, deopotrivă, şi celor simpli, lipsiţi de educaţie, şi celor instruiţi, şi celor săraci cu duhul, şi celor cultivaţi. Fiindcă religia creștină vorbeşte mai ales în pilde, în parabole.
Cred că oamenii politici ar trebui să se gândească mai mult la această miză atunci când ne spun ceea ce ei spun.