Arhive categorie: Jurnal

25 de ani de la înființarea ziarului „Timișoara”. Mărturii, poate, încă prea calde

Reiau un articol mai vechi publicat pe blogul meu, cu o completare pe care nu aș fi dorit să o fac: dispariția fulgerătoare a lui Harry  Zimmermann.

 

Astăzi se împlinesc 25 de ani de la apariția ziarului „Timișoara”.

Constat, la atâția ani de la apariție, că nu am avut timp să scriu despre contextul apariției unei publicații care a făcut istorie în presa românească și, prin Proclamația de la Timișoara, în istoria ideilor politice.

Așadar, suntem în ianuarie 1990. În primele zile de după 22 decembrie am fost alături de Claudiu Iordache, mai ales după ce, în 22 decembrie, am tipărit Manifestul Frontului Democrat Român la tipografia unde intrasem, cu încă trei amici, în jurul orelor 10. Claudiu era, într-un anume fel, ideologul noii puteri, mai ales că, la începutul lui ianuarie, armata preluase, de facto, puterea la Timișoara. Prin 17 sau 18 ianuarie, seara, târziu, Claudiu Iordache m-a sunat și m-a întrebat dacă am fost colaborator al Securității. Întrebarea lui m-a enervat, fiindcă, prin luna mai 1989, mi-a încredințat un volum de poezii extrem de virulent la adresa regimului. Dacă aș fi fost omul Securității, alta ar fi fost situația…

In fine, după asta, mi-a spus că Armata a hotărât să mă numească redactor-șef la ziarul „Luptătorul bănățean”, fostul oficios al PCR, „Drapelu roșu”. Principalele reproșuri, ale străzii mai ales, se referau la tratarea publicistică a unor teme fierbinți cum ar fi numărul morților sau indicarea celor vinovați pentru carnagiu. Cei din stradă se credeau mințiți, înșelați, manipulați.

Între 1983-1986, fusesem corector la „Drapelu roșu” și colaborator al rubricii de sport. Câțiva dintre cei din redacție îmi erau amici, prieteni chiar, așa că postura mea era delicată…

A doua zi, însoțiti de un tânăr ofițer, am ajuns la redacția ziarului.  Atmosfera era mai mult decât încordată și nu îmi face deloc plăcere să îmi amintesc discuția de atunci. Cert e că, îmediat în duminica următoare, câțiva dintre redactori mi-au „dedicat” un supliment de patru pagini în care, alături de grave carențe de caracter, principala mea vină era că tatăl meu fusese primar al orașului Jimbolia până în 1982. Da, mai era ceva: autorul anonim al articolelor scria că aș fi fost un zelos ceaușit și că aș fi semnat nenumărate articole laudative! Era o minciună sfruntată! Nu scrisesem niciun articol de acest fel! Oricum, „suplimentul” a fost prima foaie apărută într-o zi de luni în toată istoria tipografiei clasice din Banat!

Redactorii au refuzat numirea mea și, ca urmare, un numeros grup de tineri scriitori, profesori, intelectuali, ne-am reunit la Casa Studenților pentru a găsi o soluție. Erau acolo George Șerban, Ion Monoran, Livius Ciocârlie, Șerban Foarță, Viorel Oancea, Marius Proks, Doina Pașca, Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Puiu Ilieșu, Lucian Vasile Szabo, Smaranda Vultur, Mircea Pora, Vasile Popovici, Bebe Costinaș, Ioan Crăciun, Alexandra Indrieș, Doru Mihiț, Marcel Sămânţă, Gheorghe Sînmărtineanu și mulți alții cărora le cer scuze că nu-i amintesc aici. Cert e că s-a intrat în forță în redacția ”Luptătorului bănățean”, „capii răutăților” fiind Ion Monoran și Vasile Popovici. Eu nu am intrat în clădire. De acasă, am vorbit la telefon cu Mono pentru a-i explica cum se trimit articolele în tipografie. (Vezi și http://www.memorialulrevolutiei.ro/index.php?page=revista-on-line/memorial-5/revolutia-in-presa)

M-am consultat cu prietenii mei apropiați și, împreună, am hotărât să nu ies în prim-plan fiindcă, prin atacarea mea, ideile Societății Timișoara, ar fi fost ușor discreditate.

În primul număr, colectivul de coordonare al ziarului, trecut pe ultima pagină, era format din Ion Monoran, Marcel Sămânţă, Gheorghe Sînmărtineanu şi Lucian Vasile Szabo.
Începând cu numărul şase al ziarului, caseta redacțională este compusă din:  redactorul-şef, în persoana lui Lucian Vasile Szabo, doi redactori-şefi adjuncţi – Dorel Mihiţ şi Ioan Monoran (plecat la cer mult prea devreme!) şi Marcel Sămânţă, pe funcţia de secretar general de redacţie. Redactori propriu-zişi erau Dan Popovici, Ioan Crăciun, Daniel Vighi, Harald Zimmermann (iată, plecat și el la cer acum câteva zile!) și subsemnatul.

Nu aș încheia această evocare poate prea personală fără a cita textul primului editorial al Alexandrei Indrieș, una din vocile cele mai clare și puternice ale opoziției de atunci. De fapt, o voce a demnității și democrației despre care noi, cei mai tineri, nu știam mai nimic:

Libertatea sufletului

Nu avem încredere în cei ce acţionează: îi suspectăm că vor să se caţere şi să se agaţe de putere.

Nu avem încredere în cei ce stau deoparte: îi suspectăm ca vor să-şi frângă gâturile cascadorii şi, odihniţi, să profite.

Nu avem încredere în partide: sunt prea multe, prea vechi sau prea noi.

Nu avem încredere în Front, pentru că reprezintă puterea.

În genere, nu avem încredere.

Iată unde am ajuns.

Suntem bănuitori, sceptici, irascibili, vrem să obţinem într-o lună ce am pierdut într-o jumătate de secol.

Suntem neliniştiţi.

Mă tem să nu ne pierdem cea mai de preţ calitate: bunătatea.

Sufletul nu  este liber dacă nu este bun.

 

 

Scrisoare către mine, Copilul

Înainte de a-ți scrie, dragul meu Copil despre care bănuiesc că încă te ascunzi în mine, mă întreb cărui Copil mă adresez au acum.

Celui care, parafrazându-l Nichita Stănescu, aștepta să vadă lumea asemenea unui cosmonaut luna ascultând-o prin inima mamei, acolo, în „divinul lichid amniotic”?

Infantelui — adică acelei ființe care, în limba latină, înseamnă „cel care nu vorbește”, dar gângurește la umbra albă a sânului mamei? Copilului care a învățat să vorbească  o limbă senină cu, deopotrivă, gura, mâinile, ochii, stomacul și umbra tremurătoare?

Celui care, la 7 ani, a primit în dar cititul   de la o zână despre care părinții i-au spus că este o persoană obișnuită, de fapt o „Doamnă Învățătoare”?

Celui care a plâns la „Puiul”, „Singur pe lume”, „Cireșarii”, „După 20 de ani”, „Cișmigiu & Company”, „Elevul Dima dintr-a șaptea”, „Love Story”?

Celui care credea că lucrurile, plantele și animalele înțeleg absolut tot ce vorbim dar nu se exprimă fiindcă ne-am speria?

Celui care a visat să devină — în ordine cronologică — zmeu bun, cosmonaut, vânzător de înghețată,  scafandru, milițian/polițist, fotbalist, explorator, actor, medic, profesor?

Celui care a descoperit că suma dintre bucurie + bătăi accelerate ale inimii + un roi de fluturi în stomăcel = dragoste fără moarte?

Celui care credea că, în somn, oamenii sunt niște stele ce revin dimineața pe Pământ fără să își mai amintească nimic?

Sau celui care se roagă și acum, în fiece noapte, lui Dumnezeu, să nu îi piardă pe toți cei de mai sus din inima lui, așa, în fuga Vieții Repede Trecătoare? Fiindcă ea, Viața, chiar atunci, brusc, nu ar mai fi.

Ci doar s-ar părelnici.

Timișoara, 16-17 decembrie 1989. Zile trăite

16 decembrie

E o sâmbătă de lucru obișnuită, până la 12.
Lucrez la Editura Facla, în curtea Școlii Județene de Partid, într-un fost dormitor.
Ieri am primit prin poștă Visul lui Cărtărescu.
E o zi importantă pentru mine. La 12 și jumătate, merg cu Mircea Mihăieș în audiență la primul-secretar să primim buletin de Timișoara. Nu avem nicio speranță, dar momentul e bun.
Mircea m-a convins să semnez protestul adresat lui D.R. Popescu față de ceea ce i se întâmplă lui Dan Petrescu. Buduca a fost la Timișoara la finele lui noiembrie. Dacă noi nu semnăm, îmi spune Mircea, atunci cine dintre tinerii scriitori? Bazil Popovici și Daniel Vighi, care semnează și ei, sunt profesori la o școală de cartier.
Are dreptate. Dacă Secu ar ști că m-am hotărât fix în minutele în care Anghel Dumbrăveanu ne povestea ce minunat a fost la Congres!!!!
Pe drum, amândurora ne e cam frică. Nici eu, nici el nu avem buletin de Timișoara și e clar că ne vor da de-a berbeleacul.
„Sunt atât de speriați încât am putea să le cerem nu numai buletin de Timișoara, ci și o repartiție de butelie”, îi spun lui Mircea. Râdem amândoi în play-back.
(O butelie costă, la negru, 8 mii de lei, adică 3 salarii de-ale noastre, ca să înțelegeți.)

Ajungem la „Județ”, dar tov. prim e plecat. Sigur se ocupă cu ceea ce se petrece la Tokes unde enoriașii s-au strâns de câteva zile și își păzesc preotul să nu fie mutat undeva la Oradea.

Plecăm cam plouați.

Seara, pe la 8, merg în Piața Maria. Las mașina pe Splaiul T.V., dar mi-e frică să trec liniile de tramvai. Recunosc, printre civili, doi tipi pe care îi vedeam mereu la meciuri pe la tribuna oficială. Ajung acasă.

 

 

„Dimineața erau circa 100-150 persoane, iar în firidele cladirii ardeau lumânări. Pe la amiază a apărut primarul Moț care a vorbit manifestantilor promițând orice. Degeaba, lumea a ramas la fel de neliniștita, pastorul trebuind să apară, aproape din oră în oră la fereastră. La orele serii se auzea clar tot mai tare: Libertate. Apoi s-a format coloana care a plecat spre caminele studențesti. Mulțimea a ajuns între timp la peste 5000 de oameni. S-a îndreptat spre Județeana de Partid. A fost întâmpinată cu jeturi de apă, s-au spart geamuri ale instituției, s-au spart parbrize, s-a rupt o parte din stemă. Apar trupele de intervenție care atacă și împing înapoi pe manifestanti. În jurul orei 22.00 a fost atacat și grupul ce rămăsese în zona parohiei. O coloană de manifestanti s-a ciocnit, în aceeași perioadă, cu o mașina a pompierilor în zona intreprinderii Banatul. La miezul nopții, între sâmbătă și duminică, coloanele de manifestani ajung în fața aliniamentelor din fața fostului Consiliu Municipal. Se dansează Hora a Unirii, se scandează lozinci contra dictatorului și a clicii sale și, pentru că la Catedrală usile erau inchise, se decide plecarea către cartierul Circumvalațiunii pentru ridicarea populației. Se distrug pe drum lozincile de preamărire ale dictatorului. La Fabrica de Lapte asteapta o subunitate de militari, care nu se opune. Din pacate la Dacia service, după trecerea prin P-ța Dacia, manifestanții sunt respinși de militari, cu patul armei și cu baioneta.” („TIMISOARA” nr. 34/7. 04.1990,   O săptămânâ cât o istorie)

17 decembrie

Duminică dimineața, pe la 9, plec cu mașina spre Piața Maria, pe la Ortopedie. Nu se poate ajunge, fac un ocol și văd semafoarele de la Spitalul CFR distruse. E Miliție multă acolo. Nu se poate trece. Merg la Comitetul Județean, unde sunt urme și mai tari. Geamurile librăriei de lângă redacția ”Drapelului roșu” sunt sparte și se văd urme de cărți arse. Ale lui Ceaușescu. Plec de acolo și opresc pe Victoriei nr. 4, la Domnul Eugen  Todoran. Intru în casă urlând din toți bojocii: ”Gata, s-a terminat!” Dom Profesor e emoționat și îi povestesc ce și cum. Nu a auzit nimic din tumultul nopții. Doamna Mura spune ceva ca în O noapte furntunoasă. Trec rapid pe la Moni Drăgan. Dom Profesor Petru Drăgan și Viorel se pregătesc să meargă la spital. Prin fața casei lor de pe Victoriei trec militari ce cântă „Nouă nu ne e frică de moarte”.

Nu mai știu cum mă întâlnesc cu Mircea Pora și cu Domnul Remus Georgescu. Știu doar că mergem împreună să aruncăm cu pietre în soldații din fața Comitetului județean PCR. Mulțime puhoi, copii, fmeie isterice ce ne îndeamnă să nu ne fie frică. Cu coada ochiului, văd, dincolo de cordonul de soldați care a încercuit patrulaterul din centrul orașului, o tanchetă sau un TAB. Suntem fotografiați la greu de la geamurile ziarului ”Szabad Szo”. Mircea, care își depusese actele să plece definitiv în Franța, mă tot întreabă dacă mai primește ”formularele mari”. Careva dă cu lacrimogene și fugim de mâncăm pământul. Prilej cu care Maestrul Georgescu își pierde căciula de nutrie.  Așa că ne întoarcem toți trei să o recuperăm. Din nou se aruncă cu ceva înecăcios și, refugiat lângă ganrdul unei școli, mă trezesc la un metru de Radu Bălan, prim-secretarul județului. Fața lui e plină de bube și îngaimă ceva de genul: „nu eu am odonat să vă stropească cu apă”. Pe gard, un tânăr slab, longilin, îl întreabă amenințărtor: „Până când vă mai bateți joc de noi? Până când mai muncim duminicile?” ”De ce nu ne dați mâncare și căldură?”. Bălan bâiguiește ceva uitându-se în pământ, dar tânărul îl oprește autoritar: „Uită-te, mă, la mine când vorbesc cu tine!”

Oamenilor nu le mai este frică.

Soldații înaintează în bloc, la pas mic, să ne prindă în menghină. Reușesc să scap din încercuire și ajung acasă. E cam 1, 1 și jumătate. Pe la 5, Gabi ajunge la mine. Are sânge pe pantofi. Pentru a ajunge în partea asta a orașului a ocolit vreo 3 km. În oraș deja se trage.

Ies la stația Cluj, lângă blocul meu, și văd mașini care vin spre Spitalul Județean. Unele au răniți în portbagaj, cu picioarele atârnând pe asfalt și lasă o linie de sânge. Deja, pe la 5 și jumătate s-au format echipe de guerillă. Un domn înalt oprește mașini și le cere imperativ șoferilor să le dea un litru de benzină. Intervin și le explic că poate unii nu au. Rația de benzină pentru decembrie era de 10 litri. Omul pricepe și îi roagă. Majoritatea șoferilor opresc și vreo 3 tineri trag cu furtunul benzina din rezervor. Facem primele cocteiluri Molotov și, de la Stația Cluj, mergem la Casa Tineretului, lângă Restaurantul Stadion. Pe la 6 erau deja acolo câteva taburi.  La un moment dat, cine trage o rafală spre noi. Sunt gloanțe de manevră, fiindcă, alrfel, am fi fost terminați. Dinspre Giroc se aud rafale și huiduieli. Eu am sărit gărdulețul de la restaurant și stau pitit acolo. Armata trage în popor!

Din presa acelei zile:

„Drapelul roşu”, duminică, 17 decembrie 1989, anul XLVI, nr. 13.950. „Puternic imbold la muncă spornică, de calitate, pentru continua înflorire a patriei noastre socialiste“, articol nesemnat. Cu o zi înainte a început revoluţia şi totuşi ziarul nu spune nici un cuvânt despre asta. Din ziar aflăm că exportul are prioritate absolută, că în perioada 10-18 ianuarie 1990 se va desfăşura recensământul animalelor, că pomul de iarnă şi revelionul sunt sărbători ale bucuriei pentru marile împliniri, că secretul izbânzii sunt munca, ordinea şi disciplina.

Pe ultima pagină, programul Tv pentru o zi de duminică: 11.30 Lumea copiilor, 12.25 Sub tricolor, la datorie, 12.40 Viaţa satului, 13.00 Telex, 13.05 Album duminical, 19.00 Telejurnal, 19.20 Cântarea României, 20.25 Film artistic „Racolarea“, 21.50 Telejurnal.

Abia așteptam să vedem și minunățiile de luni, când programul începea la ora 19.00: Telejurnalul. 19.30 Ctitorii ale Epocii de Aur, 19.45 Direcţii ale dezvoltării ştiinţifice în lumina hotărârilor Congresului al XIV-lea al partidului. 20.00 Tezaur folcloric în concert, 20.40 Puternică mobilizare pentru îndeplinirea exemplară a planului pe luna decembrie şi întregul an. 21.00 Din lumea capitalului, 21.50 Telejurnal.

 

23 de ani de la înființarea ziarului „Timișoara”. Mărturii, poate, încă prea calde!

Miercuri, 23 ianuarie, vor fi 23 de ani de la apariția ziarului „Timișoara”.

Constat, la atâția ani de la apariție, că nu am avut timp să scriu despre contextul apariției unei publicații care a făcut istorie în presa românească și, prin Proclamația de la Timișoara, în istoria ideilor politice.

Așadar, suntem în ianuarie 1990. În primele zile de după 22 decembrie am fost alături de Claudiu Iordache, mai ales după ce, în 22 decembrie, am tipărit Manifestul Frontului Democrat Român la tipografia unde intrasem, cu încă trei amici, în jurul orelor 10. Claudiu era, într-un anume fel, ideologul noii puteri, mai ales că, la începutul lui ianuarie, armata preluase, de facto, puterea la Timișoara. Prin 17 sau 18 ianuarie, seara, târziu, Claudiu Iordache m-a sunat și m-a întrebat dacă am fost colaborator al Securității. Întrebarea lui m-a enervat teribil, fiindcă, prin luna mai 1989, mi-a încredințat un volum de poezii extrem de virulent la adresa regimului. Dacă aș fi fost omul Securității, alta ar fi fost situația…

In fine, după asta, mi-a spus că Armata a hotărât să mă numească redactor-șef la ziarul „Luptătorul bănățean”, fostul oficios al PCR, „Drapelu roșu”. Principalele reproșuri, ale străzii mai ales, se referau la tratarea publicistică a unor teme fierbinți cum ar fi numărul morților sau indicarea celor vinovați pentru carnagiu. Cei din stradă se credeau mințiți, înșelați, manipulați.

Între 1983-1986, fusesem corector la „Drapelu roșu” și colaborator al rubricii de sport. Câțiva dintre cei din redacție îmi erau amici, prieteni chiar, așa că postura mea era delicată…

A doua zi, însoțiti de un tânăr ofițer, am ajuns la redacția ziarului.  Atmosfera era mai mult decât încordată și nu îmi face deloc plăcere să îmi amintesc discuția de atunci. Cert e că, îmediat în duminica următoare, câțiva dintre redactori mi-au „dedicat” un supliment de patru pagini în care, alături de grave carențe de caracter, principala mea vină era că tatăl meu fusese primar al orașului Jimbolia până în 1982. Da, mai era ceva: autorul anonim al articolelor scria că aș fi fost un zelos ceaușit și că aș fi semnat nenumărate articole laudative! Era o minciună sfruntată! Nu scrisesem niciun articol de acest fel! Oricum, „suplimentul” a fost prima foaie apărută într-o zi de luni în toată istoria tipografiei clasice din Banat!

Redactorii au refuzat numirea mea și, ca urmare, un numeros grup de tineri scriitori, profesori, intelectuali, ne-am reunit la Casa Studenților pentru a găsi o soluție. Erau acolo George Șerban, Ion Monoran, Livius Ciocârlie, Șerban Foarță, Viorel Oancea, Marius Proks, Doina Pașca, Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Lucian Vasile Szabo, Smaranda Vultur, Mircea Pora, Vasile Popovici, Bebe Costinaș, Ioan Crăciun, Alexandra Indrieș, Doru Mihiț, Marcel Sămânţă, Gheorghe Sînmărtineanu și mulți alții cărora le cer scuze că nu-i amintesc aici. Cert e că s-a intrat în forță în redacția ”Luptătorului bănățean”, „capii răutăților” fiind Ion Monoran și Vasile Popovici. Eu nu am intrat în clădire. De acasă, am vorbit la telefon cu Mono pentru a-i explica cum se trimit articolele în tipografie. (Vezi și http://www.memorialulrevolutiei.ro/index.php?page=revista-on-line/memorial-5/revolutia-in-presa)

M-am consultat cu prietenii mei apropiați și, împreună, am hotărât să nu ies în prim-plan fiindcă, prin atacarea mea, ideile Societății Timișoara, ar fi fost ușor discreditate.

În primul număr, colectivul de coordonare al ziarului, trecut pe ultima pagină, era format din Ion Monoran, Marcel Sămânţă, Gheorghe Sînmărtineanu şi Lucian Vasile Szabo.
Începând cu numărul şase al ziarului, caseta redacțională este compusă din:  redactorul-şef, în persoana lui Lucian Vasile Szabo, doi redactori-şefi adjuncţi – Dorel Mihiţ şi Ioan Monoran şi Marcel Sămânţă, pe funcţia de secretar general de redacţie. Redactori propriu-zişi erau Dan Popovici, Ioan Crăciun, Daniel Vighi, Harald Zimmermann și subsemnatul.

Nu aș încheia această evocare poate prea personală fără a cita textul primului ediorial al Alexandrei Indrieș, una din vocile cele mai clare și puternice ale opoziției de atunci. De fapt, o voce a deminității și democrației despre care noi, cei mai tineri, nu știam mai nimic:

Libertatea sufletului

Nu avem încredere în cei ce acţionează: îi suspectăm că vor să se caţere şi să se agaţe de putere.

Nu avem încredere în cei ce stau deoparte: îi suspectăm ca vor să-şi frângă gâturile cascadorii şi, odihniţi, să profite.

Nu avem încredere în partide: sunt prea multe, prea vechi sau prea noi.

Nu avem încredere în Front, pentru că reprezintă puterea.

În genere, nu avem încredere.

Iată unde am ajuns.

Suntem bănuitori, sceptici, irascibili, vrem să obţinem într-o lună ce am pierdut într-o jumătate de secol.

Suntem neliniştiţi.

Mă tem să nu ne pierdem cea mai de preţ calitate: bunătatea.

Sufletul nu  este liber dacă nu este bun.

 

 

 

 

Lenevițiul

De fapt, sunt un leneș. Un leneș resemnat, vicios care face câte ceva doar pentru a observa cum se tulbură trestia de pe balta zilelor lucrătoare.

În fiecare dimineață îmi propun „să fac nimic”, deși chiar și asta e o facere.

Știu să citesc fără să înțeleg nimic, să merg fără să știu de ce, să dorm fără să visez mai consistent decât ce încape într-un cornet de înghețată, acolo, în somn.

Adesea, știu să fiu mai puțin de jumătate din ceea ce sunt în serile mai senine.

Când lenevesc, timpul începe să aibă consistența unei marmelade strălucitoare.

Cu care nu mă ung, ci mă las uns de Gravitația, o Doamnă pe care o cunosc de când eram mic.

Apropo: cel mai bine am lenevit în lichidul amniotic al mamei unde mă autonumisem, cu de la mine dorință, Litera O.

După toate semnele, medicul ginecolog de serviciu, mama, tata sau cine știe care dintre oficialitățile urbei au fluturat o Gramatică Vie, astfel că am coborât din Antevocabular.

Acolo, Inimii poate să i se strige oricum, fiindcă nu există Cuvânt.

 

P.S. „Trândăvia lui Oblomov e un suspin inutil” crede Alain Finkielkraut, de vreme ce „a exista este o povară, nu o stare de grație” conform lui E. Lévinas.

 

Și eu am fost terorist în decembrie 1989

În seara zilei de 22 decembrie 1989 am trecut pe lângă moarte mai aproape decât îmi închipuisem vreodată.

După ce am fost scos, împreună cu Secheșan, Dinu Barbu,, Ion Iancu și Ovidiu Guleș,  din tipografie de echipa „Luptătorului bănățean”, în frunte cu Radu Bălan, Teodor Bulza și Ion Stan, am venit acasă.

Mașina mea era deja în evidența unui mic comandament de la Radioul de la stația Cluj (sediul postului), unde se afla un fost elev de-al meu de la Gătaia, nepot al lui Bebe Costinaș.

Pe la ora 21, m-au sunat de acolo să vin pentru a merge la Fabrica de țigări, unde se pare că funcționa un aparat de copiat (xerox, în terminologia vremii) cu care se multiplicau manifeste.

Fusesem în Calea Girocului și am comunicat că voi ajunge la ora 21. Știam că, dacă soldații strigă ceva, trebuie să opresc, să spun parola și să aprind farurile.

Când am ajuns pe strada Argeș, în spatele Radioului, am oprit cuminte în fața casei prietenilor mei Mira și Dorin Popovici, am stins farurile și l-a am așteptat pe căpitanul Pop cu care urma să plec la Fabrica de țigări.

La nici 5 secunde, am auzit un urlet: Stai, parola!

Nu mi-am închipuit că mie îmi erau adresate cuvintele, așa că nu am reacționat, mai ales că vedeam cum, pe trotuar, se scurgea silueta unei femei. Așa că am aprins farurile, după cum fusesem instruit. Numai că soldatul a strigat din nou: Coboară imediat! Mâinile sus!

Singura persoană care putea executa o coborâre, din tot cartierul, eram fix eu.  Soldatul era la 5 pași în stânga mea și părea isteric. Așa că am pornit mașina și am apăsat accelerația până în podea.

Am luat curba de la colț (aprox. 30 de metri) fără să văd decât stâlpii de iluminat., și am oprit în fața blocului meu (Tușnad 32) fără să opresc motorul. Am auzit doat niște rafale de mitralieră și am văzut niște scântei în asfalt: cineva trăgea după mine de la colț!

Când am ajuns în apartament, aveam pulsul undeva la 200. Am sorbit rapid o gură plină de răchie și, în clipa următoare, a sunat telefonul. Erau cei de la Radi: se schimbase garda și uitaseră să le anunțe numprul mașinii mele! Necazul era că tinerii soldați credeau că au venit teroriștii, așa că mă rugau să vin, cu mașina, acolo.

Am coborât și am ajuns acolo. Am intrat în curte la Mira și la Dorin să le spun că rafala de mitralieră de la poarta lor îmi fusese mie adresată.

Soldatul care trăsese după mine ( nu în mine!) crezând că sunt terorist, tocmai își terminase stagiul de cules porumbul și nu făcuse nici măcar un minut de instrucție.

A fost singura oară când l-am iubit pe Ceaușescu.

Armata e cu noi?

La Timişoara, 20 decembrie înseamnă ziua în care Armata de aici a pactizat cu mulţimea. Nu ştiu dacă întreaga Armată a făcut acest gest sau a fost unul strategic, pentru a câştiga timp. Prin ianuarie 1990, colonelul Nicolae Opriş — la acea dată şeful tehnic al Unităţii de Blindate din Giroc — mi-a povestit un episod extrem de interesant care poate explica multe. Este vorba despre întâlnirea pe care Ion Coman şi Ilie Ceauşescu au avut-o cu cadrele militare în dimineaţa zilei de 20 decembrie, când se pare că s-a jucat şansa revoltei de la Timişoara. În dimineaţa acelei zile, în toiul discuţiilor, a fost introdus în şedinţă unul dintre agenţii DIA (Direcţia de Informaţii a Armatei) infiltrat în obiectivele industriale de pe Calea Buziaşului. Fusese trimis să culeagă informaţii despre starea de spirit în rândul muncitorilor fiindcă Partidul dorea să ştie care este poziţia proletariatului, dorea să afle cum dezaprobă şi înfierează actele extremiştilor şi agenturilor străine de la Timişoara, mişcările „fasciste” ale huliganilor timişoreni. La îndemnul lui Coman de a istorisi adunării ce se întâmplă pe Platformă, militarul a articulat cu greu: „Au ieşit. Oamenii au ieşit din fabrici”. „Cum au ieşit? Care oameni? Muncitorii?”, a întrebat Coman extrem de îngrijorat. „Da, muncitorii”, a îngăimat acesta. „Şi ce fac?” „Vin către centru”. „Cum aşa, vin către centru?” „Aşa, vin şi strigă”. „Ce strigă”, s-a băgat în discuţie Ilie Ceauşescu. „Jos…”, şi militarul a ridicat ochii deasupra prezidiului unde stătea portretul cu pricina. Fără să ezite, Ilie Ceauşescu a ordonat imediat ca unităţi ale armatei să se deplaseze de urgenţă în obiectiv pentru a stopa afluirea demonstranţilor către centru şi, cu un ton sec, a cerut deschiderea focului în plin, fără somaţie. Numai că ordinul a fost revocat în secunda următoare de Ion Coman, ierarhic superior. „Vă daţi seama ce ordonaţi, tov. general? Cum o să tragă armata în muncitori?” Şi aşa a şi rămas. Armata nu a primit ordin să bareze drumul muncitorilor către centrul oraşului fiindcă mitologia “partidului clasei muncitoare” a funcţionat exact în momentul în care Ceauşescu avea cel mai puţin nevoie de o asemenea “mistică” a rădăcinilor “pure”. Dar ceea ce mi se pare încă mai ciudat este faptul că pentru Ion Coman sintagma „partidul clasei muncitoare” era o realitate vie, cutremurătoare, în timp ce pentru noi, aproape toţi ceilalţi, nu era decât un slogan ipocrit, cinic şi lipsit de orice substanţă. Să fie oare acest episod încă un prilej de reflecţie despre adevărul că vorbele au ciudatul obicei de a aduce ÎNTOTDEAUNA cu ele şi faptele?

18 decembrie 1989. Un remember.

În 18 decembrie 1989, România închide frontierele cu Iugoslavia, Ungaria, URSS şi Bulgaria.

Nicolae Ceauşescu, aflat în Iran, arată în faţa parlamentului acestei ţări că succesele înregistrate în România în dezvoltarea economică şi socială au drept rezultat o ţară stabilă şi echilibrată, fără a menţiona masacrul ce începuse la Timişoara. Guvernul român decretează stare de necesitate pe întreg teritoriul ţării, după reprimarea sângeroasă a manifestanţilor din acest oraş.

În ziua de 18 decembrie, la prânz, sosesc cu avionul de la București 8 procurori.

Postul de radio “Europa Liberă” dă primele veşti luni, 18 decembrie: “În Timişoara se moare. Televiziunea tace. În lipsa tovarăşului plecat în pelerinaj la mormântul lui Komeyni, tovarăşa hotărăşte să transforme Timişoara într-o nouă Guernică”.

Oamenii îşi cereau morţii, răniţii şi arestaţii. Oraşul era practic ocupat de trupe opresoare ce formau cordoane sau circulau în patrule conduse de ofiţeri de interne îmbrăcaţi civil, înarmaţi. Piaţa Dacia era blocată, ca şi “Judeţeana de partid”. În aceeaşi situaţie se aflau Întreprinderea de Reţele Electrice, Piaţa Libertăţii, Piaţa Maria şi Primăria oraşului.

Şoselele de acces în oraş erau blocate.

“[…] Tot în 18 decembrie aveam să văd primele străzi interzise. Metodic, cum numai în filmele despre ocupaţia germană în Europa văzusem, multe din străzile centrale ale oraşului – îndeosebi cele care duceau spre scuaruri – erau barate de şiruri de militari în spatele cărora se grupau şi se agitau ofiţeri descumpăniţi. Se interzisese şi accesul pe anumite trotuare”. (V. P.)

Telefoanele au fost ocupate de specialiştii securităţii, inclusiv trupe. Problemele care se puneau se refereau la controlul traficului, respectiv la izolarea pe relaţia interurbană, cea internaţională fiind la acea dată deservită manual, deci sub control.

Poşta mare a fost închisă. La ora 10, în această clădire zăcea încă un cadavru. Spitalul Judeţean era, de asemenea, gradat de trupe. Ultimii studenţi din cămine au fost evacuaţi şi trimişi în localităţile de baştină.

Sediul miliţiei şi închisoarea erau blocate cu trupe. Pe tabloul locatarilor clădirii unde a locuit pastorul Tökés, care fusese arestat, un cartonaş fixat cu o piuneză indica numele noului locatar al apartamentului.

Practic încă de duminică seara, o dată cu primele gloanţe trase, Partidul Comunsit Român din Timişoara era lichidat ca formaţie politică. Un proces similar de decantare a opţiunilor naţionale, umane şi politice s-a petrecut şi în armată. De aceea, soldaţii încep să fie dublaţi de securişti, modalitate ce devine evidentă luni, la lumina zilei.

Deja în noaptea de 17/18, Calea Girocului şi străzile învecinate au constituit o zonă “fierbinte,” în care a avut loc o puternică manifestaţie, iar răpăitul automatelor şi mitralierelor nu a încetat până spre dimineaţă. Aproximativ la miezul-nopţii, zona a fost încercuită de trupe, accesul maşinilor şi salvărilor fiind interzis. Doar ocazional s-au putut strecura câţiva răniţi, numai spre spital. Au fost văzuţi morţi transportaţi în holurile blocurilor, într-unul numărându-se circa 10 morţi şi mai mulţi răniţi. Aceştia nu au ajuns în zilele următoare la spital. După ora 4-4,30, armele au încetat să tragă şi, după un timp, a venit la pas spre Calea Girocului, dinspre Calea Buziaşului, pe strada Ştefan Plăvaţ, un convoi militar compus, în ordine, dintr-o maşină ARO, un camion cu prelată, un buldozer cu lamă în faţă şi două camioane cu prelată. După un timp s-au retras pe aceeaşi rută pe care au venit, fără a se putea şti dacă aveau sau nu “încărcătură,” dar prezenţa lor nu putea sugera altceva.

Spre seara zilei de 18, oamenii încep să iasă din blocurile de locuinţe şi de pe străzile adiacente. Pe strada Albac, un grup de adolescenţi şi tineri, înarmaţi cu bâte şi pietre, opresc cu forţa maşinile ce trec şi cer şoferilor câte un litru de benzină. Cu excepţia unuia, care încearcă să fugă, ceilalţi dau benzină benevol. Femeile aduc sticle care să fie umplute. Se scandează “Jos Ceauşescu!”, “Libertate!”. Apar trupe opresoare, soldaţi de vârstă incertă şi securişti în ţinută civilă. De la un megafon de mână se ordonă lumii să plece acasă. Se trage o rafală în aer, dar oamenii rămân neclintiţi. Apare un autoturism Dacia alb, din care coboară trei civili ce trag în oameni şi apoi fug cu maşina. Se trage intens în oameni, în zona Alimentarei şi a librăriei de pe Calea Girocului, spre ferestrele blocurilor şi în casele scărilor, pe străzile laterale Lidia, Albac, Naturii. Se înregistreză morţi şi răniţi. Mulţi dintre răniţi evită să meargă la spital de teamă că vor fi arestaţi şi anchetaţi acolo de securişti. Unii credeau că vor fi omorâţi.

Concomitent cu ceea ce se întâmplă în Calea Girocului, un necunoscut în civil trage focuri de intimidare în aer şi în asfalt pe strada Măceşilor şi pe strada Paris ca să împrăştie grupurile tot mai dense de oameni din centrul oraşului. Între Operă şi Catedrală se înmulţesc securiştii înarmaţi, îmbrăcaţi în civili, dar şi cetăţenii obişnuiţi. Către 16,30, pe treptele Catedralei şi în jurul acestora, s-a adunat un grup de copii cărora li s-au adăugat şi foarte mulţi tineri şi maturi. Copiii fluturau un steag tricolor şi scandau: “Jos Ceauşescu!”, “Vrem o ţară liberă!”. Erau poate 1000 de oameni în jurul Catedralei. Gheorghe S. a împărţit lumânări luate din Catedrală celor de pe scări. Unii martori susţin că focul asupra celor de pe scări a fost deschis dintr-un transportor blindat. Alţii, că s-ar fi tras prima rafală dintr-o maşină ARO care a trecut prin faţa lăcaşului sfânt.

În faţa Catedralei, dincolo de carosabil era un cordon de trupe înarmate. După primele focuri, copiii şi o parte din oameni s-au refugiat în Catedrală şi după coloanele de la intrarea acesteia. Alţii s-au adăpostit în Parcul Central şi al Catedralei şi în bufetul Expres din colţ. Pe treptele Catedralei zăcea un tânăr împuşcat în cap. Balta de sânge din acel loc se mai vedea şi a doua zi. În Catedrală, un grav rănit era îngrijit de o femeie şi o adolescentă. Este chemată Salvarea, dar opresorii interzic accesul ei la treptele Catedralei ameninţând că va trage. Ofiţerul sau subofiţerul de interne care ameninţa şoferul salvării, a fost recunoscut de un manifestant: cu o seară înainte, în civil, spărgea vitrine. Gheorghe S. a avut curajul să înfrunte opresorii şi să dirijeze maşina Salvării în faţa lăcaşului ca să fie transportat rănitul. După aceea a fugit în Parcul Central. Pe străzile din jurul parcurilor se învârteau transportoarele blindate care trăgeau cu armamentul de bord asupra oamenilor din parcuri, aruncau petarde şi gaze lacrimogene.

 

 

Pentru mine, Holocaustul înseamnă tragedia Omului. A Omului Evreu!

Există un cuvânt care mă calcă pe nervi sistematic: toleranță. „Toleranță” înseamnă, pentru mine, un fel de generozitate seniorială a cuiva pentru cineva care, treacă, meargă, merită ceva atenție. Lui, minoritarului, i se cuvin niște firimituri de la masa îmbelșugată a majoritarului care binevoiește să îi acorde acestuia un fel de sentimente second heart.

Îi prefer cuvântului „toleranță” altele, mult mai banale: normalitate, firesc. Acest firesc constituie un soi de ochelari extrem de igienici: se uită la Om, nu la evreu, maghiar, german, țigan, sârb, catolic, protestant, homosexual. Un fel de lentile ce așază diferența la capătul tuturor lucrurilor care ne unesc, nu la începutul lor.

Iată de ce, pentru mine, Ziua Holocaustului înseamnă nefericitul prilej de a mă întreba, cutremurat, cum oare umanitatea a fost oarbă, surdă și indiferentă la Omul din fiecare evreu? Unde au fost oare cei care trebuiau să înțeleagă și să se cutremure că, odată cu milioanele de oameni-evrei, s-au stins, definitiv, milioane de stele de pe cerul Umanității noastre?

A Umanității creștine, a Umanității laice, culturale,  a celei științifice și a celei nătânge?

În fond, a omului Nimeni care așteaptă, în fiece seară, să adoarmă, sub lumina îndepărtată a astrelor, cu cugetul liniștit.

Îmi pare rău să constat, dar trebuie să vă spun că, de atunci, stelele cerului sunt, pentru acest om, pentru noi adică, tot mai puține.

Astăzi e Ziua Republicii Socialiste Sovietice România

Aveţi cumva certitudinea că, după monarhia abolită la 30 decembrie 1947, a urmat Republica Populară Română? De iure, da. De facto, a urmat Republica Socialistă Sovietică Română. Penultimul comisar sovietic a fost lichidat în 1989. Apoi a venit un gorbaciovist. Acum 64 de ani a început exilul Regelui. Un exil demn, asemenea abdicării de atunci. Priviţi acest fragment de film şi întrebaţi-vă de ce oare noi nu ne serbăm proclamarea republicii aşa cum s-ar cuveni. Probabil fiindcă ne este ruşine.