Astăzi, 22 aprilie, cultura română comemorează, într-un impunător anonimat, 30 de ani de la moartea lui Mircea Eliade.
Rândurile de mai jos fac parte din ediția a doua a cărții mele, Eliade, ezotericul, apărută la editura Est. Samuel Tastet editeur, în anul 2012.

Mircea Eliade a fost şi continuă să fie o fascinaţie, o modă şi un model în cultura română. Pe de o parte. Pe de altă parte, Eliade a devenit unul dintre marile nume întâmpinate cu precauţii tocmai din cauza legăturilor sale cu extrema dreaptă.
Citit şi citat într-un soi de semiclandestinitate înainte de 1989, opera sa ştiinţifică şi literară a atins cote impresionante imediat după liberalizarea bursei interesului public. (De fapt, între 1944–1967, chiar a funcţionat o interdicţie absolută asupra operei sale literare şi ştiinţifice, când niciuna dintre cărţile sale nu a fost reeditată ori tradusă![1]) Ediţii după ediţii — mai mult sau mai puţin atente la ţinuta ştiinţifică — au invadat atunci rafturile librăriilor şi spaţiul virtual al referirilor/referinţelor bibliografice cvasiobligatorii pentru orice intelectual ce se respectă.
Eliadomania a fost — continuă să fie — un soi de cult ce are toate datele ritualico-simbolice ca şi cele dedicate unui erou civilizator. Sau îmbină fructele exegezei cu cele ale hagiografiei, aşa cum poate fi citit gestul — admirabil, de altfel — al lui Mircea Handoca de a restitui o biobliografie cavsicompletă [2]. Sigur că, în urma atacurilor, au apărut și poziții ce răspund punctual unor asemenea asalturi la baioneta în cheie biografică sau epistemologică. Dintre ele, sunt de amintit aici cartea lui Francis Ion Dworschak, În apărarea lui Mircea Eliade [3], sau cea a Mihaelei Gligor, Mircea Eliade. Anii tulburi: 1932–1938.[4]
Evident că principala explicaţie a acestei raportări se află în valoarea intrinsecă a operei sale, în vastitatea unui demers ştiinţific ce îl recomandă de la sine ca un, probabil, ultim renascentist. Aş propune de îndată însă şi o citire în cheie alegorică, subliminală a destinului său : alături de Ionesco sau Cioran, marele istoric al religiilor reprezintă revanşa împotriva unui destin potrivnic hărăzit României. Reuşita lui universitară, succesul de librărie pe toate paralelele vieţii cultural-ştiinţifice erau asumate în cheie simbolică, diminuând binişor din frustrările noastre de cultură mică. Ceea ce înseamnă că despre Eliade nu se poate, nu se va putea vorbi prea curând şi prea uşor în termenii unei distanţări pline de precauţii epistemologice câtă vreme el continuă să ilustreze un soi de revanşă împotriva istoriei şi o voce, a noastră, în corul valorilor universale. Cu atât mai mult mi se pare coerentă o asemenea situare dacă ne gândim că cea mai mare parte a materialului său de istoric al religiilor provine din perimetrul culturilor mici, periferice, şi mai puţin din spaţiul marilor religii. Este o altă cheie — alături de altele pe care le voi analiza în cele de urmează — ce trădează un proiect sau un tâlc ce merită o mai atentă analiză decât cea strict factuală.
Dar fenomenul preluării integrale a lui Eliade nu a fost, cum spuneam, atât de previzibil cum ar putea părea la capătul acestor rânduri. Chiar dimpotrivă! După trei-patru ani de editări şi reeditări fastuoase, numele lui a început să fie înconjurat mai întâi de anumite precauţii, iar apoi, tot mai accentuat, de acuze în legătură cu trecutul său legionar. Aproape orice referire la numele lui trezea imediat suspiciunea de a da apă la moară extremei drepte de care episoade ale biografiei sale dovedesc fără putinţă de tăgadă că a fost legat. Au contribuit la o asemenea punere între paranteze în spaţiul culturii române postdecembriste — între altele — mai ales articolul lui Norman Manea apărut în „New Republic”, Felix culpa[5], republicat, şi o cercetare al lui Leon Volovici apărut iniţial în Marea Britanie, Ideologia naţionalistă şi în România anilor ’30[6].
Publicarea Jurnalului lui Mihail Sebastian a pus în evidenţă un Eliade inflamat de febrilitatea extremei drepte, un alt Eliade decât cel cunoscut din Jurnalul sau interviurile sale[7]. Și totuși, complexitatea relației dintre Eliade și Sebastian nu putea să fie atât de ușor de clasat, mai ales că scandaloasa Prefață a lui Nae Ionescu la De 2000 de ani a consemnat, în cazul lui Eliade, unul dintre puținele gesturi polemice față de mentorul său. Dacă nu chiar singurul. Ceea ce, peste ani, cred că l-a determinat pe Moshe Idel să ceară noi deslușiri și să vorbească cu fratele lui Sebastian, la Paris, cu Rabinul Șafran, la Geneva, și cu un fost coleg evreu al lui Eliade, din redacția „Cuvântului”. Benu Sebastian îi povestește despre filosemitismul lui Eliade, dar și despre legionarismul acestuia, după cum rabinul Șafran și colegul lui Eliade definesc legionarismul acestuia ca fiind unul al atmosferei din jurul publicației[8].
„Nu susțin că Eliade a fost un filosemit extraordinar, dar în situația din ’34-’35, când Sebastian a fost atacat de toată lumea, inclusiv de evrei și de sioniști, Eliade a fost singurul care i-a luat apărarea împotriva lui Nae Ionescu. Și nu era așa de simplu. Pentru cine cunoaște ce se întâmpla atunci și acolo, acesta este un gest eroic. În timpul dezbaterii teologice care s-a terminat spre sfârșitul lui ’35, el a vrut să găsească în texte teologice patristice un mod de a le oferi evreilor posibilitatea mânturirii”[9], scrie Moshe Idel.
Observația savantului israelian de origine română mi se pare că poate fi extrapolată la tema acestei cărți, în sensul că anii sus-menționați corespund cu rigoare colaborării lui Eliade la revista evreului Marcel Avramescu, cum vom vedea în continuare. După cum putem specula și faptul că Eliade se înscria încă de pe atunci în paradigma tradiționalistă care vedea cele trei religii abrahamice într-o inerentă convergență spirituală.
Un moment sensibil și, deopotrivă, paradoxal în avatarurile preluării lui Eliade a fost apariția romanului nobelistului Saul Bellow, Ravelstein, unde Eliade e caricat sub datele biografice și de comportament ale episodicului personaj Grielescu. Ce e demascat nu doar în ipostaza de fervent aderent la ideologia Gărzii de Fier, ci și în cea de călău de evrei[10] . Am folosit cuvântul „paradoxal” în acest caz fiindcă Bellow a fost unul dintre cei patru apropiați care, la slujba de înmormântare a lui Eliade, au citit din opera celui dispărut[11].
Cât despre raporturile cu legionarismul, aici abordările sunt încă mai complexe. În treacăt, ar fi de semnalat că, în anul 2001, revista „Vatra” a dedicat un număr savantului român unde a reprodus şi articolele apărute în periodicele legionare ale vremii, o lectură ce vorbeşte de la sine şi nu prea mai lasă loc unor nuanţări[12]. Chiar unii autori dinspre dreapta, cum ar fi Claudio Mutti, îl revendică fără nici o ambiguitate, pledând pentru legături apropiate între Eliade şi Codreanu[13].
În rezumat, diagnosticul lui Andrei Oișteanu cu privire la abordarea postdecembristă a lui Eliade mi se pare că rezumă corect geometria raportărilor la Eliade și companionii mai mult sau mai puțin de drum: minimaliștii, maximaliștii și cei care se folosesc de Eliade pentru a cauționa Garda de Fier, cum ar fi Claudio Mutti, citat supra.
Minimaliștii ar fi dorit să eludeze sau să minimalizeze episoadele legionare, să le prezinte eufemistic, în vreme ce maximaliștii ar fi „exagerat constant episodul legionar al lui Mircea Eliade şi al colegilor săi de generaţie, aruncându-le la coş viaţa şi opera”[14].
„Practic — afirmă Andrei Oișteanu —, ca intelectual român, nu aveai încontro: trebuia, volens-nolens, să faci parte dintr-o tabără sau din alta, să fii de o parte sau alta a baricadei. Au mai existat voci disparate, care s-au trezit prinse între liniile frontului, susţinând, de pildă, că Eliade a crezut în ideologia legionară, dar că acest lucru nu a afectat, decât într-o mică măsură, opera sa ştiinţifică (precum Moshe Idel care sprijină publicarea operei lui Eliade în Israel şi, cu voia dumneavoastră, eu însumi, acuzat că vreau – într-o formulare folclorică – să )”[15].
Anticipând puţin posibilele relaţii dintre o anume „metafizică a dreptei” şi legionarism, aş sublinia subtextul puternic irizat de accente neopăgâne al lui Codreanu atunci când, într-un interviu acordat lui Julius Evola, foloseşte termeni şi concepte de certă extracţie ezoterică — ideea hilozoistă a cosmosului viu, experienţa efectivă, prezenţa reală a morţilor şi caracterul magic, operativ al evocării, ritualitatea, suprasensibilul :
„Ideea ecumenică a unei societas ca unitate de viaţă, ca organism viu, ca un nu doar cu poporul nostru, dar şi cu morţii noştri şi cu Dumnezeu. Actualizarea unei idei asemănătoare sub forma unei experienţe efective este în centrul mişcării noastre; politică, partid, cultură etc. nu sunt pentru noi decât consecinţe şi derivaţii. Noi trebuie să revivifiem această realitate centrală şi să reînnoim, pe această cale, omul român, pentru a acţiona apoi şi a construi Statul. Pentru noi, un punct aparte este faptul că prezenţa morţilor naţiunii ecumenice nu este o abstracţiune, ci o realitate : a morţilor noştri şi, mai ales, a eroilor noştri. Nu putem să ne despărţim de ei; asemenea unor forţe eliberate de condiţia umană, ei pătrund şi suţin viaţa noastră cea mai înaltă. Legionarii se reunesc periodic în mici grupuri numite cuiburi. Aceste reuniuni urmează ritualuri speciale. Ritualul prin care se deschide fiecare reuniune este chemarea tuturor camarazilor noştri căzuţi, chemare la care participanţii răspund . Dar aceasta nu este pentru noi o simplă ceremonie şi alegorie, ci, dimpotrivă, o evocare reală.”[16]
E aici un text ce poate trimite, cu destule suprapuneri, la teme şi motive ale prozei lui Eliade sau chiar la lucrările sale ştiinţifice. Înainte de toate, este vorba despre moartea întemeietoare, cea din Comentarii la legenda Meşterului Manole, sau cea eroică şi violentă, condiţie sine qua non a unei memorii post mortem. Într-o epocă în care Europa lui Hitler, Mussolini, Salazar sau Franco experimenta un fel de metanoia colectivă, „omul nou” — antiteza perfectă a individului aneantizat în malaxorul democraţiei — pentru un intelectual era aproape fatalmente sortit să îşi extragă modelul din abisurile unei imemorialităţi prereligioase, în care magicul, suprasenzorialul erau maidegrabă stări de fapt decât instrumente ale unei rătăciri spirituale. Ceea ce mă îndeamnă să cred că pasiunea lui Eliade pentru pre-creştinism sau de fenomenul parareligios, opţiunea sa pentru ceea ce el a numit „creştinism cosmic” nu e doar una de natură epistemologică, ci, mai ales, una în raport cu secularizarea lumii, pe de o parte, şi cu banalizarea, prin exces, a religiosului, pe de altă parte. Nu cred însă — așa cum o face Daniel Dubuisson extrapolând faptele — că acest „creștinism cosmic”[17] ar fi cheia de boltă a întregii opere a lui Eliade, dar mi se pare evident faptul că un asemenea melanj neopăgân a funcționat ca un adevărat Zeitgeist al epocii[18]. Cred, de asemenea, că există un continuu efort al lui Eliade de a pune în tensiune relația dintre ascuns și vizibil, dintre literal și secret, dintre ceea ce aș numi vernacular și simbolic, așa cum Dubuisson le identifică cu justețe ca făcând parte din primul instrumentar al strategilor ezoterice ale lui Eliade, însă translatarea unor asemenea strategii ale discursului în câmpul stilitic al propagandei fasciste mi se pare un silogism greu digerabil.
Poate că unele abordări eseistice din anii tinereţii şi nenumărate sensuri cu „cheie” din romanele sale târzii descriu aceeaşi ritualizare a cotidianului într-un constant, continuu efort de a spune un lucru fundamental : omul modern nu poate înţelege nimic din ceea ce face, iar faptele sale nu conduc la nimic câtă vreme actele sale nu sunt expresia unei realităţi primordiale, originare, deci ritualice. Ca şi în cazul lui Guénon, premisele unei asemenea ipoteze ordonează întreg ansamblul şi nu mai pot conferi accidentalului, excepţiei niciun fel de şansă. Cu alte cuvinte, şi omul, şi societatea, şi statul, şi libertatea, şi existenţa postumă nu pot fi decât consecinţe ale unei asemenea relaţionări. Existenţa adevărată e metafizică nu de la sine, ci doar prin participarea la un exerciţiu de imitatio. E un exerciţiu de de-banalizare a lumii pe care întreaga operă a lui Eliade o exprimă prin ceea ce Sorin Alexandrescu numea — paradigmatic la demersul eliadian — „încrederea în sens”[19]. Aşa de pildă, într-un articol republicat în Fragmentarium, Eliade face o analogie în cheie politică între războinic şi preot: amândoi întreprind un ritual sacrificatoriu. Eseul porneşte de la o scrisoare a lui Alexandru Hasdeu către fiul său Tadeu (Bogdan) în care junele e sfătuit să plece la război cast, aşa cum ar merge la primirea Sfintelor Taine. Eliade extrapolează castitatea şi puritatea războinicului în care vede un valori magice, iniţiatice ale unei condiţii supraumane, asemuind eroul unui sfânt, unui ascet sau înţelept hindus care se plasează dincolo de „fructul pasiunilor sale”[20]. Parabola e străve(r)zie și nu trebuie o acuitate aparte pentru a înțelege trimiterea la o mitologie a sacrificiului eroic ce rimează apăsat cu mitologia legionară. Se regăsesc, în acest mănunchi de sensuri, și Meșterul Manole, și Zalmoxis, acesta din urmă regăsit într-un nume împrumutat cu tâlc publicației de istoria religiilor din care aveau să apară trei volume[21].
Ceea ce însă cred că trebuie subliniat de îndată este faptul că, afectiv, Eliade mi se pare a fi mai degrabă în vecinătatea lui Evola decât în cea a lui René Guénon. Observațiile lui Florin Țurcanu conform cărora tânărul Eliade a fost sedus de ideile evoliene ale Eu-lui „definit în termeni de libertate, acțiune și voință”, de setea „aproape maladivă de puteri supraomenești”, de primatul magicului sau de delimitările pe care Evola avea grijă să le sublinieze față de creștinism atunci când teoretiza absența oricărei condiționări morale a religiei cred că pot fi extinse dincolo de mtoivația pe care autorul o vede în decizia lui Eliade de a merge în India[22]. Să nu uităm, în chiar primul articol pe care i-l dedică lui Evola, în 1927, Eliade oferă un diagnostic ce i se potrivea perfect lui însuși: „În esență ocultismul se reduce la un radicalism experimental”[23]. Ele descriu extrem de fidel și profilul unui intelectual care, asemenea lui Evola, a frecventat literatura prin parcticarea avangardei, tantrismul, metafizica politică și ezoterismul. Cam în aceeași confuzie, dar și naivitate a rolurilor.
“Ceea ce mă caracterizează: dorința de a împăca philosophia perennis cu celui mai luxuriant individualism”, se confesează Eliade în surprinzătorul său Jurnal portughez[24] parcă în continuarea celor de mai sus.
Iată de ce socotesc că demersul cărţii de faţă se alătură întru totul unei observaţii a lui Sorin Alexandrescu conform căreia, în cazul lui Eliade, Cioran, Nae Ionescu, Blaga, „confuzia politicului cu mitul a funcţionat ca o axiomă”, ceea ce a condus la o „de-realizare a realităţii”, la „cecitate politică” . De fapt, tocmai din cauza acestei intime relaţii între mit, gândire simbolică, pe de o parte, şi atitudine ideologică, pe de altă parte, am socotit necesare sumarele consideraţii de mai sus.