Înainte de 1989, eu credeam că Domnul Nicolae Manolescu locuiește într-un batiscaf. De unde nu iese decât pentru a cumpăra puțină fotosinteză cu ajutorul căreia se hrănea. Cred că la un meci de tenis pe Arena Electrica — acolo unde mitologicul Holender a ales să îi fie plasat bustul de bronz –, Domnul Ciocârlie mi-a spus că Domnul Manolescu nu are subconștient. E drept, eu credeam același lucru despre Domnul Ciocârlie, dar asta s-a dovedit fals mai târziu.
Nu însă despre Nicolae-le Manolescu de atunci este vorba în ultima vreme, ci despre cel care conduce de mai mulți ani Uniunea Scriitorilor. Și despre cel care e contestat de alți scriitori, între care se află și unii care îmi sunt prieteni apropiați.
Despre acest Nicolae Manolescu eu cred că, deocamdată, continuă să fie cel mai reprezentativ președinte al USR.
Ca să se înțeleagă mai bine: nu am funcții în USR, nu sunt citat, pe drept cuvânt, nici în „Istoria literaturii”, nici în antologiile de articole, deși Domnul Manolescu a scris despre mine la data debutului editorial.
Dar nici nu sunt un adulator al Domnului Manolescu. Fiindcă, de pildă, continuu să cred că Domnul Gabriel Chifu este încă în cel mai adânc adăpost față de ceea ce vor criticii să îl convingă că scrie!
Nu îmi place deloc nici miruitul Vosganian.
Mormâi și acum în barbă despre cum s-au acordat unele premii ale USR, inclusiv atunci când cartea mea de poezii a fost așezată deoparte, m-au iritat câteva atitudini ale Domnului Manolescu față de unii colaboratori. Dar tot nu pot transfera scepticismul meu într-un asemenea absurd axiologic încât să juisez la gândul că Domnul Cristian Teodorescu ne va fi, de acum înainte, liderul care ne vorbește în limba noii onestități. Dar ne privește, distal, prin scutul lui Perseu, fiindcă nu are exercițiul privirii în ochi.
Și, ca să fiu sincer până la capăt, Domnului Manolescu îi datorez multe lucruri. În virtutea cărora și, desigur, în virtutea unui elementar reflex moral, am ținut să fiu alături în Aula Magna a UVT astăzi, la conferința Domniei Sale.
poate am reţinut câte ceva:
că Nic Manolescu nu-i Jacques-Yves Cousteau,
că batiscaful nu-i locantă pe fundul mării,
că Mitologia poate naşte holendări
în arene cu teren cuvertat în zgură arămie,
că Nic are ceea ce nu crede Monseniorul Alouette
că ar fi fals, câteodată,
că Manolescu se ocupă şi de debutanţi,
nedreptăţindu-i, societar, mai apoi,
că fruntea Varujanului poartă pecetă
ştanţată cu mir socialist, crist scris cu c mic
pe fundul unei căldări pirandeşti,
că Diderot nu ar fi juisat niciodată cu gândul la
Michel Eyquem de Montaigne-Delecroix
că Domnul Cristian Teodorescu, un caţavenc contemporan,
nu e agreat de foştii playeşi ai conului Dinescu,
rămânând, de aceea, întrebarea:
“este Domnul Eugen Simion un tâmpit?”
De acord cu dumneavoastră, domnule Tolcea, în ceea ce privește titlul, care sună, într-adevăr, așa cum spuneți – adică, o opinie personală. Numai că argumentarea lui… hai să zicem că mi s-a părut extrem de fragilă și neconvingătoare. Fiindcă adevăratele probleme ale dezacordului existent în USR la această oră sunt cu totul altele. Așa încât mi-am permis să vă comunic și opinia mea, prin numai două obiecții, față de cea a dumneavoastră. Sper să nu fi deranjat.
Cu cele mai bune gânduri și cu prețuire pentru ceea ce faceți,
Paul Vinicius
Domnule Vinicius, eu nu pretind că am dreptate, după cum se vede şi în titlu: “De ce cred…”Este o opinie. Atât.
După cum nici reprezentativitatea nu poate ține loc de legalitate.
Totuși, afectivitatea nu are vreo legătură directă cu justețea și, cu atât mai puțin, cu justiția.