Lenevițiul

De fapt, sunt un leneș. Un leneș resemnat, vicios care face câte ceva doar pentru a observa cum se tulbură trestia de pe balta zilelor lucrătoare.

În fiecare dimineață îmi propun „să fac nimic”, deși chiar și asta e o facere.

Știu să citesc fără să înțeleg nimic, să merg fără să știu de ce, să dorm fără să visez mai consistent decât ce încape într-un cornet de înghețată, acolo, în somn.

Adesea, știu să fiu mai puțin de jumătate din ceea ce sunt în serile mai senine.

Când lenevesc, timpul începe să aibă consistența unei marmelade strălucitoare.

Cu care nu mă ung, ci mă las uns de Gravitația, o Doamnă pe care o cunosc de când eram mic.

Apropo: cel mai bine am lenevit în lichidul amniotic al mamei unde mă autonumisem, cu de la mine dorință, Litera O.

După toate semnele, medicul ginecolog de serviciu, mama, tata sau cine știe care dintre oficialitățile urbei au fluturat o Gramatică Vie, astfel că am coborât din Antevocabular.

Acolo, Inimii poate să i se strige oricum, fiindcă nu există Cuvânt.

 

P.S. „Trândăvia lui Oblomov e un suspin inutil” crede Alain Finkielkraut, de vreme ce „a exista este o povară, nu o stare de grație” conform lui E. Lévinas.

 


Acest articol a fost publicat în Jurnal și etichetat cu , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *