În iarna lui 1982, pe 11 decembrie, Nichita   publica în “Luceafărul” un fel de testament, Scrisoarea, din care ar trebui să ne reamintim:

“De ce autorul sublimului poem Anabel Lee, Edgar Allan Poe, acel poem care este cea mai apropiată respirare dintre doi îndrăgostiţi, de ce tocmai el a murit mort de beat într-un şanţ cu prilejul unor alegeri electorale din nu ştiu ce oraş pierdut din vasta Americă?

Dacă ştim prea bine că muncitorul are bolile profesionale ale muncitorului, că minerul bunăoară după ani şi ani de zile se îmbolnăveşte de silicoză, dacă ştim foarte bine că medicul chirurg cel care taie carnea omului ca s-o vindece şi o coase cu aţă de maţ de peşte şi care este rece şi netulburat când îşi face profesiunea lui, căci dacă ar fi cald şi tulburat nu şi-ar mai face-o, are harnicul obicei ca să moară brusc de infarct când îi este lumea mai dragă, de ce nu ne-am pune întrebarea legitimă care sunt bolile profesionale ale poetului.

Care sunt bolile profesionale ale celui care face ca sufletul să semene a suflet?

Care sunt bolile profesionale ale celui care face firescul să semene cu firescu şi realul cu visul?”

De mai multă vreme ciroza îi măcina ficatul şi era bolnav, grav bolnav. Dacă nu mă înşală memoria, îşi mai şi fracturase  grav piciorul, iar medicii îl pregăteau pentru o intervenţie dificilă.

În seara de Ajun de Crăciun l-am sunat să îi spun că tocmai vorbeşte, că tocmai se vede cum vorbeşte pe Novisad, într-o reluare de la Struga unde i se decernase marele premiu. Şi am vrut imediat să pun receptorul cât mai aproape, să se auză. Atunci el a spus “Stai puţin” şi m-a rugat “las-o pe Dora să asculte toate astea”, fiindcă, nu-i aşa, el le mai văzuse şi auzise pe toate astea în chiar această viaţă, dar le povestea ca şi cum ar fi aparţinut unei alteia, poate anterioare.

Şi Doamna Dora a luat receptorul şi a auzit că:

“Alexandru Macedon, atunci când a simţit că îi vine vremea să moară le-a spus soldaţilor să îl îngroape (aici Nichita a ridicat mâna dreaptă cu palma făcută pumn, uitându-se cu atenţie la ea) cu o mână afară pentru ca ei să vadă că nu a luat cu el nimic în mormânt.

Aşa şi poetul, după moarte, nu ia cu el nimic în mormânt”.

Apoi am închis. Apoi a trecut aproape un an şi tot în decembrie, în 12 decembrie 1983, într-un demisol de pe strada Victoriei, la numărul 24, Şerban Foarţă a povestit, noaptea, aproape un ceas, siguramente fără absolutamente nici un motiv, aşa din senin, cum Nichita avea o curtoazie ciudată, cum zărindu-l prin Bucureşti i-a spus tresărind: “Dacă aş fi ştiut că veniţi în Bucureşti, aş fi venit, desigur, să vă întâmpin la Gară!”

Din manualul de Limba şi literatura română pentru clasa a XII-a, care s-a tipărit fix zece ani mai târziu, aflăm că “Moare la 13 decembrie 1983” (Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică R.A., p.205)