Moartea Domnului Beligan

Resimt un disconfort accentuat acum, când, la plecarea lui Radu Beligan, i se reproșează o serie de slăbiciuni ale vieții: a fost membru al CC al PCR, a fost iliescian, l-a susținut pe Ponta.
Așa e. Am scris și eu, scârbit, atunci când, în spațiul public, au apărut diverse mesaje de susținere a lui Ponta.
De aici însă până a-l face un propagandist comunist, fesenist sau, de pildă, a-l compara cu Adrian Păunescu e cale foarte lungă. Păunescu i-a inventat pe Ceaușescu o biografie publică mai eficientă decât toată propaganda. Vă reamintesc că o asemenea alăturare e irelevantă și stupidă fiindcă Păunescu a reușit – fiindcă a fost un talent rar (asta e!) – să ne vândă rahatul de atunci pe post de parfum. Domnul Beligan nu a făcut asta. Nu a fost printre marii recitatori, cum au fost Albulescu, Ilinca Tomoroveanu, Adela Mărculescu (mai ales) sau Florina Cercel. A recitat la ceasuri ideologice fiindcă, sper eu, ăsta era prețul. Poate că a fost mai slab. Poate că o să-mi spuneți că unii au reușit să stea deoparte. Nu știu ce să spun.
Mă tem că, acum, când îi reproșăm aceste lucruri, ne pierdem nuanțele. Nu neapărat atunci când vorbim despre cei care au mâncat rahat în vremea comunismului. Ci, mai ales, când vorbim despre marii actori români. Iertată-mi fie comparația, dar televiziunile au reușit operații estetice de un tembelism desăvârșit la dispariția unor actorași de mâna a treia, cel mult, care au avut „privilegiul” de a ieși de pe scena vieții fie într-un decor de manea, fie, pur și simplu, din cauze spectaculos naturale. Nu voi cita niciun nume fiindcă aș fi impiu și ridicol, la rându-mi.
Cum a fost, cum nu a reușit să fie, Radu Beligan rămâne unul dintre cei mai mari actori ai României din toate timpurile. Fie că ne-a plăcut, fie că nu. Stereotipurile cultivate tv ni-l înfățișează mereu în ipostaza lui Rică Venturiano, de junețe.
Eu îl păstrez în memorie ca Romulus cel Mare, un spectacol extraordinar în regia Sandei Manu, văzut la Timișoara prin 1988, cred. Unde, zău, nu era deloc ceaușist.
Dumnezeu să-l odihnească în pace! Și să îl ierte!

Publicat în Cetățeanul turmentat | Etichete | 1 comentariu

Despre o nouă impostură academică, sforării manageriale și vechi complicități rușinoase

Domnule Rector al Universității de Vest,
Prof. dr. Marilen Pirtea,

Subsemnatul, Prof. Dr. Marcel Tolcea, profesor la Facultatea de Filosofie, Șțiințe Politice și ale Comunicării, prin prezenta, vă rog să aprobați ca, începând in luna iulie a.c., să fac parte din toate comisiile de doctorat sau de ocupare a posturilor didactice de la toate facultățile Universității de Vest.
Chiar dacă o asemenea cerere vă poate face să credeți că nu sunt în toate facultățile (sic!) mintale, vă atrag atenția că precedentul incompetenței academice perfecte a fost creat de două dintre colegele noastre: Doamna Conf. dr. Dana Percec, decanul Facultății de Litere, și Doamna conf. dr. Valy Ceia, prodecanul aceleiași facultăți.
Dacă distinsele doamne au acceptat să facă parte dintr-o comisie de angajare a șefului de secție de la Muzeul de Artă, la finele lunii iunie a.c., fără să aibă nicio legătură cu domeniul, socotesc că și eu pot face cu succes unei prezențe în orice comisie din cadrul UVT.
Cu cele mai bune gânduri,
Prof. dr. Marcel Tolcea

Știu că sunteți nedumeriți după citirea acestei, desigur, ipotetice adrese către Rectorul UVT.
Și totuși, cred că, în cazul concursului organizat astfel de managerul Neumann, avem de-a face cu un abuz din exact aceeași familie de abuzuri ca referatele universitarilor la cărțile de așa-zisă cercetare științifică ale deținuților.
O impostură dublată, de această dată, de o batjocorire a calității de universitar. Care este folosită, la fel cum au fost folosite referatele universitarilor, pentru a valida un concurs. Un concurs strâmb și ridicol manipulat, conform unei minime logici, de Prof. dr. Victor Neumann, managerul Muzeului de Artă. Căci de ce ai dori să ai în comisie asemenea membri total habarniști decât pentru a putea da mai ales subiecte din propria operă istorică fără nicio legătură cu acest post, cu muzeografia, cu arta în general?
Sigur, nu aș vrea să se înțeleagă, din cele de mai sus, că aș intenționa să arunc vreo umbră asupra calităților intelectuale și competențelor colegelor de la UVT. Nici vorbă. Vreau doar să le amintesc că unii dintre colegi au spus nu unei asemenea oferte și, mai ales, că buna reputație se câștigă greu, dar se poate pierde într-o clipită.
Și, evident, aș vrea să zăbovesc o clipită asupra faptului că faptele noastre individuale (chiar cele făcute tiptil!) nu ne reprezintă doar pe noi, ci și, fatalmente, trag spre ele imaginea UVT. A mediului universitar de fapt. Unde, sper, ne mândrim cu ceea ce suntem.
Nu în ultimul rând, sunt curios cum a fost aprobată o asemenea comisie ridicolă de către Consiliul Județean Timiș, de către Comisia de Cultură al cărei șef a fost dl Adrian Negoiță, sindicalist de COMTIM și proaspăt absolvent la UVT, de un an.

Publicat în Artă | Etichete , , , | 1 comentariu

Un semnal de alarmă al unei reputate specialiste față de abuzurile de la Muzeul de Artă Timișoara

Am primit textul de mai jos semnat de o reputată specialistă în domeniul muzeografiei, Doamna Prof. Dr. Rodica Vârtaciu. Domnia sa afost o lungă perioadă șefa Secției de Artă a Muzeului Banatului, secție care s-a desprins în 2006 și a devenit Muzeul de Artă. Am scris și eu despre faptul că pagina web a Muzeului de Artă ignoră tot ce a existat înaintea Dlui Neumann, dar fără niciun folos. Puteam fi ușor bănuit de subiectivism, fiindcă era vorba despre perioada de 7 ani în care am gestionat treburile Muzeului. Fiindcă sunt convins că presa timișoreană nu se va grăbi să semnaleze acest text, îl găzduiesc mai jos:

Mai avem nevoie de specialiști?

Schimbările survenite în ultimul timp la Muzeul de Artă Timișoara distanțează în prezent această instituție de muzeele de artă din România. Acest muzeu a fost foarte cunoscut în țară și nu numai, prin valoarea colecțiilor sale constituite printre primele din țară, încă din secolul al XIX-lea, prin valoarea activității sale muzeografice și, nu în ultimul rând, prin valoarea personalului care în ultimul secol a activat în cadrul acestui muzeu.
Încetul cu încetul orientarea muzeului s-a îndepărtat de legislația promovată de Ministerul Culturii, atingând domenii adiacente cercetării în istoria artei și în muzeografia de artă, tinzând să acopere domenii de istorie culturală, interacțiuni între acestea, dominate de cercetările conceptuale. Faptul nu ar fi decât benefic, ducând la modernizarea activității muzeului, dar… toate acestea se fac în detrimentul normelor de existență a unui muzeu de artă, în care primează cercetarea, expunerea și promovarea colecției muzeului în primul rând. Datorită existenței acestei colecții trăiește și funcționează acest muzeu și ea impune reguli de funcționare promovate de legislația în vigoare emisă de Ministerul Culturii. Din păcate, domnul director Victor Neumann se pare că nu are înțelegere pentru legislația impusă în muzeologia de artă. Prin pensionarea unor muzeografi de valoare, personalul muzeului nu a fost îmbogățit cu muzeografi cu studii de specialitate sau care au fost formați la cursurile de perfecționare organizare de Centrul de Pregătire Profesională în Cultură inițiate de Ministerul Culturii, muzeografi care să studieze în primul rând colecția și viața artistică a ariei culturale de care aparținem, activitatea acestora trebuind să vizeze clasarea colecției după cele mai noi norme muzeologice, elaborarea de tematici expoziționale și desfășurarea unor cercetări specifice patrimoniului muzeal. Angajarea în acest muzeu se desfășoară foarte original după o bibliografie unică în țară, în care predomină cărțile domnului director Victor Neumann, care, chiar dacă sunt apreciate în domeniul istoriei, filosofiei, interculturalității și conceptualității, nu dispun de materialul de bază necesar unui muzeograf de artă.
Îmi permit să amintesc de Regulamentul cadru aprobat prin H.G. 286 din 23 martie 2011, în care sunt menționate condițiile de angajare în muzeele de artă din România, de înscriere la examenele de angajare și promovare. Sunt cerute în primul rând studii de istoria artei sau de istoria și teoria artelor, cursurile de perfecționare amintite anterior sau masterate în specialitatea istoria artei. Probele de concurs conțin:
1. Interviu 30 % din nota finală: 2. Probă teoretică istoria artelor, în special, artă românească până în contemporaneitate 70 % din nota finală.
A. test de cunoștinte de specialitate, în acest caz de muzeografie, 70 % din nota finală. B. test din legislația de specialitate 30 % din nota finală.
Se trec astfel în revistă cunoștințele necesare specialității respective și a legislației, în primul rând al Legii muzeelor și a colecțiilor publice nr. 311 din 2003 modificată prin legea nr. 12 din 11 ianuarie 2006. Toate aceste informații se găsesc pe site-ul Ministerul Culturii, putând consultate printr-o simplă accesare a acestui site. De reținut însă bibliografia de bază cerută unde apar numele profesorilor eminenți care au pus bazele muzeografiei moderne românești, dar care nu cuprinde în acest domeniu cărțile domnului Victor Neumann, acestea din urmă abundând în bibliografia examenelor de angajare în Muzeul de Artă Timișoara. Se pregătește acum angajarea pentru posturile de muzeografi și chiar șef de secție de specialitate. În special pentru postul de șef de secție de specialitate este necesar ca și la celelalte muzee din România să participe un muzeograf cu reale cunoștințe în domeniul colecției, a activității muzeale, a constituirii și dezvoltării patrimoniului muzeal, a normelor de clasare a bunurilor culturale din patrimoniul muzeului și ale principiilor de organizare expozițională și care are o vechime în activitatea instituției muzeale. Din publicarea bibliografiei și a celorlalte cerințe solicitate de Muzeul de Artă Timișoara în vederea angajării nu apare nimic din toate acestea.
Este de întrebat Consiliul Județean Timiș, care doar gestionează Muzeul de Artă Timișoara, de ce nu consultă hotărârile legale inițiate de Ministerul Culturii în domeniu, valabile pentru toate muzeele din țară și, în primul rând, nu consultă statutul de funcțiuni conc eput de Ministerul Culturii.
Faptul că domnul director Victor Neumann desconsideră prin afirmații publice fostul personal al muzeului care a ridicat în condiții de multe ori vitrege această instituție, desconsiderând activitatea și publicațiile lor nu face cinste unei personalități care se vrea în primele rânduri ale activității culturale a orașului, fapt remarcat și prin inserarea numelui său și a funcției până și pe bannerele de promovare ale evenimentelor muzeului.
Ca și o ultimă acțiune de desconsiderare a foștilor muzeografi este și remarca din partea directorului muzeului de a opri foștii angajați să mai colaboreze cu personalul actual al instituției. Țin să menționez că în multe muzee din Europa sunt promovate activități speciale cu fostul personal, concretizate în întâlniri sau ateliere de studiu, unde se poate transmite din experiența acestora celor mai tineri.
Articolul de față nu dorește decât să reinstaureze locul pe care Muzeul de Artă Timișoara trebuie să îl reia printre marile muzee ale României cu care la un moment dat a fost alături la manifestările specifice acestora. Până acum, de la deschiderea sa în Palatul Baroc, Muzeul de Artă Timișoara nu s-a prezentat țării cu o mare sesiune științifică pe probleme de artă, conservare și expoziții, de modernizare a activității și nu a organizat evenimente majore legate de colecția sa de artă și de aria noastră culturală, la care să participe colegi din țară și străinătate, organizată la nivel european. Cred că este foarte importantă formarea specialiștilor și valorificarea cunoștințelor acestora, care sunt în general greu dobândite și care, din păcate, nu sunt la justa lor valoare evaluate în momentul de față. Să nu ne mirăm atunci dacă nu suntem competitivi și participanți la marile evenimente internaționale în domeniu, iar publicațiile noastre nu apar în bibliografia altor muzee.

Cercetător principal I
Prof.dr. Rodica Vârtaciu,
Fost șef al Secției de Artă

Publicat în Artă | Etichete , , | Lasă un comentariu

Breaking ears: ultimele două imnuri ale Albaniei sunt scrise de români!

O premieră absolută în istoria campionatelor europene de fotbal: ambele imnuri ale echipelor ce se înfruntă într-o asemenea competiție aparțin unor români.
Muzica imnului nostru îi aparține lui Anton Pann, iar cea a imnului Albaniei, lui Ciprian Porumbescu. De fapt, muzica imnului „Trei culori”, imnul nostru de pe vremea lui Ceaușescu. Cu textul adaptat. Adică al lui Ceaușescu. (Corectat: Pe-al nostru steag!)
Și, ca să fie și mai frumoasă întâlnirea din seara asta, imnul de dinainte de 1948 al Albaniei a fost scris și vândut Albaniei de către Victor Eftimiu.
Verificați dacă nu mă credeți!

Publicat în Lovitura de la 11 km | 1 comentariu

Cum mai stăm cu luciditatea cea de urnă și cu antropoidul român?

Recunoști prostul în destule ipostaze, dar cea mai tragică e cea de după înfrângere.
În loc să își recunoască și să își asume eșecul, Prostul Învins susține așa:
1. am obținut un rezultat (foarte) bun;
2. electoratul nostru nu a ieșit la vot (în subsol, avem un electoral de rahat);
3. ne-au furat:
4. alegătorii lor sunt niște proști;
5. România nu ne merită.
Dintre toate scuzele penibile, cea mai jalnică e povestea cu electoratul lor (al PSD-ului, în cazul de acum) care e lipsit de educație, sărac, lipsit de discernământ, ușor cumpărabil și manipulabil. Într-un cuvânt, niște români antropoizi.
Să zicem că așa o fi, că electoratul PSD e unul tâmp, dar ce s-a întâmplat cu electoratul nostru? Care e deștept, parfumat, scrobit, școlit, mercedesizat.
Și, dacă e deștept, înseamnă că înțelege mai bine decât Al Lor. Ceea ce – îmi permit să observ – e nasol de tot. Fiindcă, se pare, electoratul Dreptei a înțeles rapid că oferta Dreptei a fost cam penibilă. Drept pentru care, fie nu a votat, fie a votat în răspăr.
Și, ca să fiu încă și mai clar, nu a votat așa din cauza lui, ci exact în prelungirea ofertei.
Ce ofertă are Dreapta?
Un PNL care – după ce a fost pidosnicit de PSD în USL-ul antibăsist – seamănă cu o șaormă în care falca de buldog la grătar e stropită nefericit cu vin gorghiuliu.
Un PMP preocupat, la Bucale, să dea mai tare în PNL și în USB decât în PSD. Și, desigur, în DNA.
Un M10 ce își transmite mesajul politic prin cătușe, nu prin soluții. În peisajul interior al unui popor care a supraviețuit doar prin eludarea normelor, și aproape deloc în cheia unei etici protestante.
Un PNȚCD absent.
Și, mai ales, un acut sentiment că societatea capitalistă nu (mai) este una corectă, meritocratică, onestă. Și că Dreapta este locul simbolic de unde, oamenii cu bani, nu au nici o fărâmă de înțelegere pentru cei lipsiți de șansă. De Șansă.
Nu sunt un om de stânga, dar poate că nu ar fi de prisos pentru toți apostolii Dreptei să vadă cum, de pildă, trăiește un admirator al Dreptei, profesor de liceu, de pildă. Un pictor. Un muzeograf. Un actor. Un balerin. Un fraier care crede că Dreapta e locul meritocrației. Cu salariu pe care liderii PNL îl topesc într-o seară de birt.
5, nu, 3 minute ar fi fost de ajuns pentru a nu ne mai vinde cuvinte chiuretate de sens din scaunul încălzit al limuzinei cu care, mâine, veți merge să vă luați locurile în stăpânire.

P.S. Era să uit: Hai sictir, social-democrație pesedizdă de caviar!

Publicat în Bocet tardiv | 2 comentarii

Mic text despre DNA, semimașini și calambururi de șofer o țâră frustrat

Urc spontan (zic eu!) în Matizul fără de climă, dar cu o macara electrică deja inseminată (f….ă, pour les puristes) și oftez: „Ce mi-ar fi plăcut să fiu și eu dus la Audi ieri”.

Publicat în Stan Mustață | 1 comentariu

Noul Elodiu. Sau despre concentrația maximă de Hexipharma în percepția despre SRI

Moartea violentă a unui pasager lângă care au fost găsite actele patronului Hexipharma, Dan Condrea, în accidentul de mașină din această seară a creat o adevărată isterie a speculațiilor. Crimă, sinucidere, accident? O isterie ce trădează gradul de imaturitate a presei din România. Și, deopotrivă, gradul extrem de toxic al manipulării mediatice.
Imaturitate evidentă fiindcă, în democrațiile mature, presa prezintă un asemenea caz cu o maximă doză de scepticism.
De ce? Mai întâi fiindcă, în situații de acest fel, presa nu speculează, ci constată fapte. Apoi fiindcă, în pragul construcției sociale, un bun consumator de presă este unul sceptic, nu unul care ia de bune toate insinuările mai mult sau mai puțin adolescentine ale jurnaliștilor. Tertio, fiindcă presa nu se substituie organelor chemate să rezolve problemele respective, ci clarifică circumstanțe, contexte, motive.
În fapt, cu acest nefericit prilej, asistăm la o formă puerilă de saturare a nevoii publicului de ficțiune senzaționalistă în care accentul nu cade pe aflarea misterului, ci pe adâncirea lui. Opinia publică românească avea nevoie de o nouă Elodie care să îi hrănească și, în același timp, să îi canalizeze nevoia de Inexplicabil.
Ce banal ar fi, de pildă, să fi fost vorba despre un atac cerebral sau despre o sinucidere. De dragul audienței sau al tabloidizării, e mult mai interesant ca Dan Condrea să fi fost lichidat de SRI sau de un alt actant misterios.
Dacă însă aș fi responsabil cu comunicarea în SRI, aș fi extrem de îngrijorat fiindcă o instituție democratică de informații a ajuns exact în același subsol de percepție în care se afla și Securitatea lui Ceaușescu: acela că, pentru orice se întâmplă neguros în România, Securitatea/SRI-ul este de vină.
Or, acest lucru mi se pare că și pute a înfruntare între servicii.

Publicat în Media observator orb | Etichete , , , | Lasă un comentariu

Despre cititul în riduri

Cred că ar fi nevoie, urgent, de un „Îndreptar pentru Riduri”.
Un fel de carte-cremă care ar putea corecta rătăcirile pielii.
Un titlu chiar mai exact: „Ortografia ridurilor greșite”.
Și, neapărat! toate volumele să fie îmbrăcate în piele nemuritoare.

Publicat în Poezii | Lasă un comentariu

22 aprilie 2016: 30 de ani de la dispariția lui Mircea Eliade

Astăzi, 22 aprilie, cultura română comemorează, într-un impunător anonimat, 30 de ani de la moartea lui Mircea Eliade.
Rândurile de mai jos fac parte din ediția a doua a cărții mele, Eliade, ezotericul, apărută la editura Est. Samuel Tastet editeur, în anul 2012.

Mircea Eliade a fost şi continuă să fie o fascinaţie, o modă şi un model în cultura română. Pe de o parte. Pe de altă parte, Eliade a devenit unul dintre marile nume întâmpinate cu precauţii tocmai din cauza legăturilor sale cu extrema dreaptă.
Citit şi citat într-un soi de semiclandestinitate înainte de 1989, opera sa ştiinţifică şi literară a atins cote impresionante imediat după liberalizarea bursei interesului public. (De fapt, între 1944–1967, chiar a funcţionat o interdicţie absolută asupra operei sale literare şi ştiinţifice, când niciuna dintre cărţile sale nu a fost reeditată ori tradusă![1]) Ediţii după ediţii — mai mult sau mai puţin atente la ţinuta ştiinţifică — au invadat atunci rafturile librăriilor şi spaţiul virtual al referirilor/referinţelor bibliografice cvasiobligatorii pentru orice intelectual ce se respectă.
Eliadomania a fost — continuă să fie — un soi de cult ce are toate datele ritualico-simbolice ca şi cele dedicate unui erou civilizator. Sau îmbină fructele exegezei cu cele ale hagiografiei, aşa cum poate fi citit gestul — admirabil, de altfel — al lui Mircea Handoca de a restitui o biobliografie cavsicompletă [2]. Sigur că, în urma atacurilor, au apărut și poziții ce răspund punctual unor asemenea asalturi la baioneta în cheie biografică sau epistemologică. Dintre ele, sunt de amintit aici cartea lui Francis Ion Dworschak, În apărarea lui Mircea Eliade [3], sau cea a Mihaelei Gligor, Mircea Eliade. Anii tulburi: 1932–1938.[4]
Evident că principala explicaţie a acestei raportări se află în valoarea intrinsecă a operei sale, în vastitatea unui demers ştiinţific ce îl recomandă de la sine ca un, probabil, ultim renascentist. Aş propune de îndată însă şi o citire în cheie alegorică, subliminală a destinului său : alături de Ionesco sau Cioran, marele istoric al religiilor reprezintă revanşa împotriva unui destin potrivnic hărăzit României. Reuşita lui universitară, succesul de librărie pe toate paralelele vieţii cultural-ştiinţifice erau asumate în cheie simbolică, diminuând binişor din frustrările noastre de cultură mică. Ceea ce înseamnă că despre Eliade nu se poate, nu se va putea vorbi prea curând şi prea uşor în termenii unei distanţări pline de precauţii epistemologice câtă vreme el continuă să ilustreze un soi de revanşă împotriva istoriei şi o voce, a noastră, în corul valorilor universale. Cu atât mai mult mi se pare coerentă o asemenea situare dacă ne gândim că cea mai mare parte a materialului său de istoric al religiilor provine din perimetrul culturilor mici, periferice, şi mai puţin din spaţiul marilor religii. Este o altă cheie — alături de altele pe care le voi analiza în cele de urmează — ce trădează un proiect sau un tâlc ce merită o mai atentă analiză decât cea strict factuală.
Dar fenomenul preluării integrale a lui Eliade nu a fost, cum spuneam, atât de previzibil cum ar putea părea la capătul acestor rânduri. Chiar dimpotrivă! După trei-patru ani de editări şi reeditări fastuoase, numele lui a început să fie înconjurat mai întâi de anumite precauţii, iar apoi, tot mai accentuat, de acuze în legătură cu trecutul său legionar. Aproape orice referire la numele lui trezea imediat suspiciunea de a da apă la moară extremei drepte de care episoade ale biografiei sale dovedesc fără putinţă de tăgadă că a fost legat. Au contribuit la o asemenea punere între paranteze în spaţiul culturii române postdecembriste — între altele — mai ales articolul lui Norman Manea apărut în „New Republic”, Felix culpa[5], republicat, şi o cercetare al lui Leon Volovici apărut iniţial în Marea Britanie, Ideologia naţionalistă şi în România anilor ’30[6].
Publicarea Jurnalului lui Mihail Sebastian a pus în evidenţă un Eliade inflamat de febrilitatea extremei drepte, un alt Eliade decât cel cunoscut din Jurnalul sau interviurile sale[7]. Și totuși, complexitatea relației dintre Eliade și Sebastian nu putea să fie atât de ușor de clasat, mai ales că scandaloasa Prefață a lui Nae Ionescu la De 2000 de ani a consemnat, în cazul lui Eliade, unul dintre puținele gesturi polemice față de mentorul său. Dacă nu chiar singurul. Ceea ce, peste ani, cred că l-a determinat pe Moshe Idel să ceară noi deslușiri și să vorbească cu fratele lui Sebastian, la Paris, cu Rabinul Șafran, la Geneva, și cu un fost coleg evreu al lui Eliade, din redacția „Cuvântului”. Benu Sebastian îi povestește despre filosemitismul lui Eliade, dar și despre legionarismul acestuia, după cum rabinul Șafran și colegul lui Eliade definesc legionarismul acestuia ca fiind unul al atmosferei din jurul publicației[8].
„Nu susțin că Eliade a fost un filosemit extraordinar, dar în situația din ’34-’35, când Sebastian a fost atacat de toată lumea, inclusiv de evrei și de sioniști, Eliade a fost singurul care i-a luat apărarea împotriva lui Nae Ionescu. Și nu era așa de simplu. Pentru cine cunoaște ce se întâmpla atunci și acolo, acesta este un gest eroic. În timpul dezbaterii teologice care s-a terminat spre sfârșitul lui ’35, el a vrut să găsească în texte teologice patristice un mod de a le oferi evreilor posibilitatea mânturirii”[9], scrie Moshe Idel.
Observația savantului israelian de origine română mi se pare că poate fi extrapolată la tema acestei cărți, în sensul că anii sus-menționați corespund cu rigoare colaborării lui Eliade la revista evreului Marcel Avramescu, cum vom vedea în continuare. După cum putem specula și faptul că Eliade se înscria încă de pe atunci în paradigma tradiționalistă care vedea cele trei religii abrahamice într-o inerentă convergență spirituală.
Un moment sensibil și, deopotrivă, paradoxal în avatarurile preluării lui Eliade a fost apariția romanului nobelistului Saul Bellow, Ravelstein, unde Eliade e caricat sub datele biografice și de comportament ale episodicului personaj Grielescu. Ce e demascat nu doar în ipostaza de fervent aderent la ideologia Gărzii de Fier, ci și în cea de călău de evrei[10] . Am folosit cuvântul „paradoxal” în acest caz fiindcă Bellow a fost unul dintre cei patru apropiați care, la slujba de înmormântare a lui Eliade, au citit din opera celui dispărut[11].
Cât despre raporturile cu legionarismul, aici abordările sunt încă mai complexe. În treacăt, ar fi de semnalat că, în anul 2001, revista „Vatra” a dedicat un număr savantului român unde a reprodus şi articolele apărute în periodicele legionare ale vremii, o lectură ce vorbeşte de la sine şi nu prea mai lasă loc unor nuanţări[12]. Chiar unii autori dinspre dreapta, cum ar fi Claudio Mutti, îl revendică fără nici o ambiguitate, pledând pentru legături apropiate între Eliade şi Codreanu[13].
În rezumat, diagnosticul lui Andrei Oișteanu cu privire la abordarea postdecembristă a lui Eliade mi se pare că rezumă corect geometria raportărilor la Eliade și companionii mai mult sau mai puțin de drum: minimaliștii, maximaliștii și cei care se folosesc de Eliade pentru a cauționa Garda de Fier, cum ar fi Claudio Mutti, citat supra.
Minimaliștii ar fi dorit să eludeze sau să minimalizeze episoadele legionare, să le prezinte eufemistic, în vreme ce maximaliștii ar fi „exagerat constant episodul legionar al lui Mircea Eliade şi al colegilor săi de generaţie, aruncându-le la coş viaţa şi opera”[14].
„Practic — afirmă Andrei Oișteanu —, ca intelectual român, nu aveai încontro: trebuia, volens-nolens, să faci parte dintr-o tabără sau din alta, să fii de o parte sau alta a baricadei. Au mai existat voci disparate, care s-au trezit prinse între liniile frontului, susţinând, de pildă, că Eliade a crezut în ideologia legionară, dar că acest lucru nu a afectat, decât într-o mică măsură, opera sa ştiinţifică (precum Moshe Idel care sprijină publicarea operei lui Eliade în Israel şi, cu voia dumneavoastră, eu însumi, acuzat că vreau – într-o formulare folclorică – să )”[15].
Anticipând puţin posibilele relaţii dintre o anume „metafizică a dreptei” şi legionarism, aş sublinia subtextul puternic irizat de accente neopăgâne al lui Codreanu atunci când, într-un interviu acordat lui Julius Evola, foloseşte termeni şi concepte de certă extracţie ezoterică — ideea hilozoistă a cosmosului viu, experienţa efectivă, prezenţa reală a morţilor şi caracterul magic, operativ al evocării, ritualitatea, suprasensibilul :
„Ideea ecumenică a unei societas ca unitate de viaţă, ca organism viu, ca un nu doar cu poporul nostru, dar şi cu morţii noştri şi cu Dumnezeu. Actualizarea unei idei asemănătoare sub forma unei experienţe efective este în centrul mişcării noastre; politică, partid, cultură etc. nu sunt pentru noi decât consecinţe şi derivaţii. Noi trebuie să revivifiem această realitate centrală şi să reînnoim, pe această cale, omul român, pentru a acţiona apoi şi a construi Statul. Pentru noi, un punct aparte este faptul că prezenţa morţilor naţiunii ecumenice nu este o abstracţiune, ci o realitate : a morţilor noştri şi, mai ales, a eroilor noştri. Nu putem să ne despărţim de ei; asemenea unor forţe eliberate de condiţia umană, ei pătrund şi suţin viaţa noastră cea mai înaltă. Legionarii se reunesc periodic în mici grupuri numite cuiburi. Aceste reuniuni urmează ritualuri speciale. Ritualul prin care se deschide fiecare reuniune este chemarea tuturor camarazilor noştri căzuţi, chemare la care participanţii răspund . Dar aceasta nu este pentru noi o simplă ceremonie şi alegorie, ci, dimpotrivă, o evocare reală.”[16]
E aici un text ce poate trimite, cu destule suprapuneri, la teme şi motive ale prozei lui Eliade sau chiar la lucrările sale ştiinţifice. Înainte de toate, este vorba despre moartea întemeietoare, cea din Comentarii la legenda Meşterului Manole, sau cea eroică şi violentă, condiţie sine qua non a unei memorii post mortem. Într-o epocă în care Europa lui Hitler, Mussolini, Salazar sau Franco experimenta un fel de metanoia colectivă, „omul nou” — antiteza perfectă a individului aneantizat în malaxorul democraţiei — pentru un intelectual era aproape fatalmente sortit să îşi extragă modelul din abisurile unei imemorialităţi prereligioase, în care magicul, suprasenzorialul erau maidegrabă stări de fapt decât instrumente ale unei rătăciri spirituale. Ceea ce mă îndeamnă să cred că pasiunea lui Eliade pentru pre-creştinism sau de fenomenul parareligios, opţiunea sa pentru ceea ce el a numit „creştinism cosmic” nu e doar una de natură epistemologică, ci, mai ales, una în raport cu secularizarea lumii, pe de o parte, şi cu banalizarea, prin exces, a religiosului, pe de altă parte. Nu cred însă — așa cum o face Daniel Dubuisson extrapolând faptele — că acest „creștinism cosmic”[17] ar fi cheia de boltă a întregii opere a lui Eliade, dar mi se pare evident faptul că un asemenea melanj neopăgân a funcționat ca un adevărat Zeitgeist al epocii[18]. Cred, de asemenea, că există un continuu efort al lui Eliade de a pune în tensiune relația dintre ascuns și vizibil, dintre literal și secret, dintre ceea ce aș numi vernacular și simbolic, așa cum Dubuisson le identifică cu justețe ca făcând parte din primul instrumentar al strategilor ezoterice ale lui Eliade, însă translatarea unor asemenea strategii ale discursului în câmpul stilitic al propagandei fasciste mi se pare un silogism greu digerabil.
Poate că unele abordări eseistice din anii tinereţii şi nenumărate sensuri cu „cheie” din romanele sale târzii descriu aceeaşi ritualizare a cotidianului într-un constant, continuu efort de a spune un lucru fundamental : omul modern nu poate înţelege nimic din ceea ce face, iar faptele sale nu conduc la nimic câtă vreme actele sale nu sunt expresia unei realităţi primordiale, originare, deci ritualice. Ca şi în cazul lui Guénon, premisele unei asemenea ipoteze ordonează întreg ansamblul şi nu mai pot conferi accidentalului, excepţiei niciun fel de şansă. Cu alte cuvinte, şi omul, şi societatea, şi statul, şi libertatea, şi existenţa postumă nu pot fi decât consecinţe ale unei asemenea relaţionări. Existenţa adevărată e metafizică nu de la sine, ci doar prin participarea la un exerciţiu de imitatio. E un exerciţiu de de-banalizare a lumii pe care întreaga operă a lui Eliade o exprimă prin ceea ce Sorin Alexandrescu numea — paradigmatic la demersul eliadian — „încrederea în sens”[19]. Aşa de pildă, într-un articol republicat în Fragmentarium, Eliade face o analogie în cheie politică între războinic şi preot: amândoi întreprind un ritual sacrificatoriu. Eseul porneşte de la o scrisoare a lui Alexandru Hasdeu către fiul său Tadeu (Bogdan) în care junele e sfătuit să plece la război cast, aşa cum ar merge la primirea Sfintelor Taine. Eliade extrapolează castitatea şi puritatea războinicului în care vede un valori magice, iniţiatice ale unei condiţii supraumane, asemuind eroul unui sfânt, unui ascet sau înţelept hindus care se plasează dincolo de „fructul pasiunilor sale”[20]. Parabola e străve(r)zie și nu trebuie o acuitate aparte pentru a înțelege trimiterea la o mitologie a sacrificiului eroic ce rimează apăsat cu mitologia legionară. Se regăsesc, în acest mănunchi de sensuri, și Meșterul Manole, și Zalmoxis, acesta din urmă regăsit într-un nume împrumutat cu tâlc publicației de istoria religiilor din care aveau să apară trei volume[21].
Ceea ce însă cred că trebuie subliniat de îndată este faptul că, afectiv, Eliade mi se pare a fi mai degrabă în vecinătatea lui Evola decât în cea a lui René Guénon. Observațiile lui Florin Țurcanu conform cărora tânărul Eliade a fost sedus de ideile evoliene ale Eu-lui „definit în termeni de libertate, acțiune și voință”, de setea „aproape maladivă de puteri supraomenești”, de primatul magicului sau de delimitările pe care Evola avea grijă să le sublinieze față de creștinism atunci când teoretiza absența oricărei condiționări morale a religiei cred că pot fi extinse dincolo de mtoivația pe care autorul o vede în decizia lui Eliade de a merge în India[22]. Să nu uităm, în chiar primul articol pe care i-l dedică lui Evola, în 1927, Eliade oferă un diagnostic ce i se potrivea perfect lui însuși: „În esență ocultismul se reduce la un radicalism experimental”[23]. Ele descriu extrem de fidel și profilul unui intelectual care, asemenea lui Evola, a frecventat literatura prin parcticarea avangardei, tantrismul, metafizica politică și ezoterismul. Cam în aceeași confuzie, dar și naivitate a rolurilor.
“Ceea ce mă caracterizează: dorința de a împăca philosophia perennis cu celui mai luxuriant individualism”, se confesează Eliade în surprinzătorul său Jurnal portughez[24] parcă în continuarea celor de mai sus.
Iată de ce socotesc că demersul cărţii de faţă se alătură întru totul unei observaţii a lui Sorin Alexandrescu conform căreia, în cazul lui Eliade, Cioran, Nae Ionescu, Blaga, „confuzia politicului cu mitul a funcţionat ca o axiomă”, ceea ce a condus la o „de-realizare a realităţii”, la „cecitate politică” . De fapt, tocmai din cauza acestei intime relaţii între mit, gândire simbolică, pe de o parte, şi atitudine ideologică, pe de altă parte, am socotit necesare sumarele consideraţii de mai sus.

Note
1. Pentru cronologia atitudinii anti-Eliade, vezi Cuvântul înainte de Mircea Handoca la „Dosarele” Eliade, I, (1926–1938), Editura Curtea Veche, Bucureşti, 1998.
2. Vezi, în acest sens, Mircea Handoca, Mircea Eliade. Contribuţii biobliografice, Societatea literară „Relief românesc”, Bucureşti, 1980, iar apoi, de acelaşi autor, Mircea Eliade — Biobibliografie, vol. 1, 1997, vol. 2, 1998, editura „Jurnalul literar”, precum şi editarea enormei corespondenţe eliadiene. Utilă mi se pare şi cartea aceluiaşi autor, Mircea Eliade. Un uriaş peste timp, Editura Orizonturi, 2008, în a cărei Prefaţă sunt enumerate etapele relaţiei cu opera lui Eliade. O succintă explicare a relației lui Mircea Handoca cu posteritatea lui Eliade, în Cornel Ungureanu, Istoria secretă a literaturii române, București, Editura Aula, 2007, pp. 228-229. De notat, de asemenea, relaţia tensionată dintre Mircea Handoca şi Sorin Alexandrescu, Gabriel Liiceanu sau Mihaela Timuş în chestiuni legate de valorificarea intempestivă a unor texte/scrisori ale lui sau trimise lui Eliade. Vezi Sorin Alexandrescu, Editarea lui Mircea Eliade, < în> “România literară” nr. 23, (16 iunie), 2004.
3. Criterion Publishing, 2003. Volumul, o culegere de articole, e prefațat de Mac Linskott Ricketts și se ocupă, în principal, de Russell T.McCutcheon, Daniel Dubuisson, Alexandra Laignel-Lavastine și Marta Petreu.
4. Bucureşti, Editura EuroPress Group, 2007. Autoarea a colaborat cu Mac Linskott Ricketts la volumul Întâlniri cu Mircea Eliade. Lucrarea a cunoscut două ediţii. În prima, apărută la Editura Dacia, 2005, figurau, cu contribuţii teoretice, Liviu Bordaş, Eugen Ciurtin şi Mihaela Timuş. În mod neaşteptat (sic!), ediţia de la Humanitas a privilegiat contribuţiile „de mărturie” şi i-a adăugat pe Sorin Alexandrescu, Mihai Şora, Virgil Nemoianu şi Florin Ţurcanu, renunţând la excelentele contribuţii ale tinerilor cercetători.
5. Publicarea articolului, în august 1991, după câteva luni de gestaţie, nu a avut ecoul scontat. Saul Below şi Juliana Pilon, pentru a nu ne referi decât la două dintre numele importante, au trimis redacţiei scrisori în care considerau că atitudinea lui Mircea Eliade, mai ales din perioada americană, a fost una impecabilă. Pentru istoricul problemei, vezi şi Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Bucureşti, Editura Univers, 1998.
6. E simptomatic, între altele, gestul lui Gabriel Liiceanu de a scrie în debutul Notei editorului ce deschide studiul lui Volovici : „Şi aşa cum au existat cititori care au hotărât că a publica volumele lui Eliade, Cioran, Noica sau Nae Ionescu este semnul inconfundabil al angajării , vor apărea acum alţii, convinşi că publicarea volumului de faţă ne plasează iremediabil în logica tradiţionalului şi, în orice caz, într-o vinovată eclipsă a sentimentului naţional”. (p. 5)
7.Cf. interviurile pe această temă din Eliadiana, ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă, Iaşi, Editura Polirom, 1997.
8. Sorin Antohi în dialog cu Moshe Idel, Ceea ce ne unește. Istorii, biografii, idei, București, Polirom, 2006, pp. 131-132.
9. p. 140.
10. Traducere de Antoaneta Ralian, Polirom, ediția din 2008. Prefața semnată de Sorin Antohi e un util vademecum printre diversele chei alegorice și ideatice ale relației lui Bellow cu Allan Bloom și diverse alte mari personalități ale timpului. Marcello De Martino expediază gestul lui Bellow într-o notă consistentă a lucrării sale Mircea Eliade Esoterico. Ioan Petru Culianu e i “non detti”, Edizioni Sigillo, 2008, pp. 58-59.
11 Ioan Petru Culianu, Ultimele clipe ale lui Mircea Eliade, Mahaparinirvana, [în] “Limite”, nr. 48-49, p. 3. Articolul e reluat în Mircea Eliade, ediţie revăzută şi augmentată, traducere de Florin Chiriţescu şi Dan Petrescu, Bucureşti, Editura Nemira, 1995
12. Despre acest episode, Sorin Alexandrescu, în Editarea lui Mircea Eliade: “La sfîrşitul anului 2000, am stabilit, cu ajutorul prietenului Florin Ţurcanu, aflat atunci în faza de pregătire a unei monografii Mircea Eliade, o listă de articole scrise de Eliade în anii de apropiere de mişcarea legionară. Lista cuprindea şi articole pe teme înrudite, de preocupare mai generală despre destinul românilor, sau despre personalităţi româneşti, inclusiv a unor savanţi evrei din România. Ideea era să public aceste articole în româneşte şi în traducere engleză în revista International Journal of Romanian Studies, publicată iniţial la Amsterdam şi continuată, în acei ani, la Fundaţia Culturală Română din Bucureşti, pentru a pune la dispoziţie celor interesaţi, şi în primul rând a unor comentatori străini care nu cunoşteau româna, textele integrale ale lui Eliade; scopul era deci de a se putea evalua mai exact opiniile lui Eliade exprimate în texte adesea intruvabile. Acestea au şi fost traduse atunci în engleză.
Din scrupul editorial şi cum eu trebuia să plec la Amsterdam, am rugat pe Florin Ţurcanu să-l consulte pe Mircea Handoca cu privire la listă, pentru a evita eventuala lipsă a unor articole semnificative. El a avut o discuţie cu Handoca în cursul căreia acesta din urmă a protestat viguros împotriva noii încercări de a lui Eliade, dar a păstrat lista de articole spre a .
Rezultatul reflecţiilor a fost publicarea tuturor articolelor cu pricina, de către el însuşi, în Vatra şi apoi în formă de volum la Editura Dacia. Aceste publicaţii au fost făcute fără acordul şi chiar fără ştirea mea, deşi Handoca era absolut la curent cu originea proiectului şi cu faptul că eu, în calitate de moştenitor al lui Mircea Eliade, trebuia să-mi dau acordul de publicare a articolelor.”
13. Claudio Mutti, Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier, Bucureşti, Editura Anastasia, 1997, pp. 57-81 passim.
14. Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, Polirom, 2007, p. 78.
15. Ibidem, p. 78.
16. Legionarism ascetic — întâlnire cu şefii “Gărzii de fier” de Julius Evola, “Il Regime Fascista”, 22 martie1938, traducere franceză în “Totalité”, nr. 2, 1977.
17. „Una din caracteristicile creștinismului țărănesc al românilor și al Europei Orientale este prezența a numeroase elemente religioase

, arhaice, câteodată abia creștinizate. Este vorba de o nouă creație religioasă, proprie sud-estului european, pe care noi am numit-o pentru că, pe de o parte, neglijează elementele istorice ale creștinismului, insistând, dimpotrivă, asupra dimensiunii liturgice a existenței omului în lume.” (De la Zalmoxis la Genghis-Han, Studii comparative despre religiile și folclorul Daciei și Europei Orientale, traducere de Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu, București, Humanitas, 1995, p. 259.)
18. Daniel Dubuisson, Mitologii ale secolului XX. Dumézil, Lévi Strauss, Eliade, ediție augmentată, traducere din limba franceză de Lucian Dinescu, București, Polirom, 2003, p. 283. Autorul crede că Eliade trage un „profit” din conceptul de „religie cosmică” plasând trăirea religioasă sub patronajul naturii și al comnităților agrare arhaice, fiindcă. În acest fel, sunt eliminate principiile de bază ale iudeo-creștinismului cum ar fi credința, mila, legea morală, dragostea creștină față de aproape. În loc de omul obișnuit al creștinismului, crede Dubuisson, Eliade ar exalta individul excepțional, eroul. De aici o concluzie care lasă în afara analizei destule fațele ale operei lui Eliade: „Elitism și esoterism, definiție ultra-autoritară a puterii politice, conservatorism, anti-iudaism și anticreștinism, naturalism și ruralism mistic, concepție organică a națiunii; este de ajuns să enumerăm temele majore în jurul cărora s-a dezvoltat opera lui Eliade…” (pp. 284-285)
19. O exclamaţie, în Întâlniri cu Mircea Eliade, p. 20.
20. Bucureşti, Editura Humanitas, ediţia 2008, pp. 70–73.
21. Vezi, în acest sens, capitolul De la Zalmoxis la Mircea Eliade din studiul lui Radu Cernătescu, Literatura luciferică, București, Editura Cartea Românească, 2010, pp. 315-323.
22. Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, București, Editura Humanitas, 2003, pp. 131-132.
23. Ocultismul în cultura contemporană, „Cuvântul”, an III, nr. 943, 1 decembrie 1927, pp. 1-2, reluat în culegerea postumă Itinerariu spiritual. Scrieri de tinerețe, 1927, îngrijirea ediției și note de Mircea Handoca, București, Editura Humanitas, 2003, pp. 371-374
24. București, Humanitas, 2006, vol. 1, p. 135. Cu o continuare la fel de interesantă pentru termenii uzitați: „De aici pasiunea mea bizară pentru simbol, metafizică tradiționalistă…”
25. Op. cit, p. 241.

Publicat în citite | 1 comentariu

Avem un nou partid ce preferă marmura și spațiile maaaari ?

Mie îmi place mult cântecul ăsta al trupei Taxi, „Despre smerenie”. Îmi place fiindcă nu e militant, ci doar constatativ. Adică nu e agresiv ateist, nu îndeamnă la proteste sau la oprirea lucrărilor Catedralei Neamului, nici nu aduce în discuție problema banilor. Cântă frumos că lui Dumnezeu îi plac lemnul și spațiile mici. În fond, e cel mai blând manifest public din câte au fost până acum. Și totuși, e cel mai atacat. De ce? Fiindcă are persuasiunea oricărui act artistic și fiindcă i s-au alăturat nume cunoscute ale vieții culturale. Și, mai ales, fiindcă este vorba despre Patriarhul Daniel.
Melodia a declanșat fie respingeri agresive, fie aprecieri entuziaste. Poziții de mijloc nu prea există și chiar m-aș mira să reacționeze credincioșii ortodocși cărora nu le place nici megalomania Catedralei, nici figura de negustor chivernisit a Patriarhului Daniel, nici agresivitatea neghioabă în numele credinței. Eu chiar cred că melodia trupei Taxi nu le-a displăcut multor credincioși nuanțați care continuă să meargă la Biserică, să se spovedească, să abia ghicească fiorul supraființial din increata lumină thaborică și, totodată, să se împotrivească molcom, cu seninătatea inimii lor, unui faraonism ce nu aduce un plus de spirit, ci doar un plus de stupefacție și mirare mireană. Dar ei, toți aceștia, nu pot spune public aceste lucruri nu fiindcă sunt lași, ci fiindcă, instantaneu, ar fi excomunicați de către ceva mai mult decât o autoritate eclezială. Ar fi excomunicați de comunitatea vie cărora ei le aparțin, unde linia dură e tot mai isterizată de bâlbele, eșecurile democrației și de corupția guvernelor laice. Fiindcă, mă tem, Biserica blândă a iubirii aproapelui și a iertării se exprimă tot mai greu sub caroseria limuzinelor și a banului. (Iertare preoților frumoși, ierarhilor ce preferă lemnul și continuă să zidească lumina credinței în firida inimii lor pe care i-au dăruit-o, de tot și chiar înainte de a fi avut-o, lui Hristos.)
În plus, sunt nevoit să constat cu stupoare că, în România, BOR a devenit cel mai influent partid politic fără membri vizibili. În numele acestei nefericite evidențe, politicienii nu pot spune nimic altceva decât să scuipe pe acest cântec cu toată ipocrizia lor din dotare. Asta fiindcă electoratul ce poate fi ațâțat împotriva lor are mult mai multe legiuni decât cel al celor ce nuanțează, disting credința de clerul netrebnic, disting Biserica de clădire. Așa a făcut, până acum, Partidul Antena3, așa a făcut Elena Udrea, așa vor face toți de frică să nu le strice popii de cartier pungile cu salam.
Mie îmi place acest cântec fiindcă mi se pare că este foarte aproape de un soi de manifest artistic al unei trăsături interioare a ortodoxismului românesc pe care Lucian Blaga îl definea prin cuvântul „sofianic”. Un fel de transcendență care coboară, un fel de Dumnezeu — dacă îmi permiteți o asemenea familiaritate — fără fasoane, care se adaptează mai degrabă omenescului unui birtuț de gară decât retoricii goale a unui fastuos palat de oier cu Steaua în frunte.
Și, ori de câte ori mă gândesc la acest mod sofianic de a fi în imediata apropiere a lui Dumnezeu, îmi vine în minte prima colindă pe care am învățat-o de la bunicii mei din Comloșu Mare, moalării (zugravii) bisericii de acolo:
„Cine vine prin grădină / Dumnezeu cu crucea-n mână / Și pe cruce ce ne-aduce? / Un colac de grâu frumos? / Să fii gazdă sănătos.”
În fine, nu vreau să intru în detalii prea specializate, dar nu pot să nu aduc în discuție un cuvânt din primele veacuri ale creștinismului ce descrie felul în care Biserica a reacționat față de raportul dintre puritatea preotului și Taină: donatism.
La finele secolul al III-lea, nordul Africii a fost marcat de o dură persecuție împotriva creștinilor. Unii dintre episcopi au fost forțați să predea cărțile și obiectele de cult, adică le-au înmânat (trado, ere), le-au livrat. Preoții care au refuzat predarea obiectelor de cult au preferat să fie uciși, devenind martiri. De la verbul latinesc tradere, a înmâna, preoții care le-au predat au fost numiți traditores, trădători.
După sfârșitul persecuțiilor, după anul 305 — iar aici încep potrivirile și cu România postcomunistă — unii dintre episcopii „trădători” au fost repuși în funcție. Un anume Donatus a considerat că nici botezul, nici alte taine oficiate de cei care au predat obiectele de cult nu mai au nicio valoare și mare parte din nordul Africii i-a refuzat pe episcopii trădători.
A fost prima mișcare ce a așezat în relație nemijlocită sacrificiul în numele credinței, adică credința adevărată, cu validitatea ultimă, ontologică, a actului liturgic.
Dar împăratul Constantin a hotărât că nu trebuie amestecat caracterul slujitorilor bisericii cu eficiența administrărilor tainei și a declarat donatismul o… erezie.

Publicat în Bocet tardiv | Etichete , , , , , | 1 comentariu