Lui Nelu Crăciun

Uneori mi se pare că prietenii mei îngropați în cimitirele din apropierea căii ferate au un destin mai norocos decât poeții francezi
cazați, livresc, prin cimitire marine.
De câte ori șuieratul locomotivei trece țanțoș, ca un cocoș,
printre greieri și cruci,
printre domnișorul mușețel și văduva tătăneasă,
eu îmi imaginez că ei saltă privirea peste gardul de fier
ca și cum viața le-ar trece pe dinainte ca ferestrele unui tren de seară cu navetiști.

Desigur că toate astea sunt în închipuirea mea doar.
Iarba grea, lapovița regretelor, coropișnițele și roua
îi fac umili, tăcuți, obosiți.
Iată de ce, atunci când trece trenul prin zonă,
ei, în loc să fluture batiste de pe acest adevărat peron al eternității,
doar tresar și se întorc de pe o parte pe alta,
ca și lumina pe apă când trece o libelulă.