Proclamația de la Timișoara, textul pe muzica Revoluției din 89!

Dacă Revoluția din 1989 a avut o muzică unică a ei, atunci, pentru mine, Proclamația de la Timișoara este singurul text adevărat, legitim și profetic scris pe „muzica” întâmplărilor de atunci. De fapt, singurul!

Cred asta fiindcă mi se pare tot mai evident faptul că Proclamația de la Timișoara este unicul diagnostic pe care o societate bolnavă cum a fost România ieșită din ceaușism a avut puterea să și-l administreze.

Ceea ce și explică schizofrenia cu care el a fost perceput atât imediat, cât și în anii care au urmat. Nu mă refer aici la virulența previzibilă cu care a fost blamată de „foști”, ci la faptul că, deși Proclamația a fost și este încă imnul societății civile democratice, ea a sfârșit prin a deveni ambarasantul copil handicapat al unei clase politice incapabile să se recunoască în legitimitatea dezideratelor de acolo.

Nu știu de ce și nici nu am uneltele unei analize în acest sens. Știu doar că, după 11 martie 1990, România a fost împărțită în cei care se mulțumeau cu cadavrul lui Ceaușescu și cei care așteptau o Renaștere. Un miracol, o metanoia. De fapt, un drum asumat. Apoi cum cei din urmă au devenit tot mai puțini, tot mai izolați social…

Poate că nu s-a observat că, de fapt, Proclamația ni se adresa nouă, tuturor, în efortul, disperat, de a nu rata două ținte vitale: Revoluția și viitorul.

Mai întâi, fiindcă Societatea Timișoara, prin autorii Proclamației — George Șerban, Bazil Popovici, Daniel Vighi și Doru Mihiț –, a înțeles foarte repede și cu clartitate că Revoluția eșuase deja într-o Restaurație! Or, prima misiune a acestui text a fost să își asume Revoluția și să să se dezică de lovitura de stat. Proclamația, prin însuși faptul că a apărut, a obligat puciștii de la București să accepte un lucru esențial: Revoluția nu a fost doar anticeaușistă, ci, mai ales, anticomunistă! Ceea ce presupunea nu o adecvare a mecanismelor economice, ci, mai ales, a celor politice.

A fost un fel de conștientizare a faptului că o lovitură de stat nu poate avea alt program decât acela de a câștiga Puterea. Or, fiindcă Proclamația nu vorbește niciunde despre Putere, ci despre societate. ea este mai mult decât un text politic, fiind unul, așa cum scriam, profetic.

Sigur, cuvântul pare emfatic, însă el își descoperă valențele abia în clipa în care comparăm Proclamația de la Timișoara cu un text aflat la mare distanță temporală și ideatică: În contra direcției de astăzi din cultura română, de Titu Maiorescu. Articolul, publict în 1868, atrăgea atenția asupra unei disfuncționalități a României moderne: formele fără fond! În graba ei de sincronizare cu Europa – scrie Maiorescu – au fost adoptate instituțiile din afară, fără însă ca fondul, oamenii, sintaxa socială să funcționeze.

Exact asupra acestui pericol mortal atrăgea atenția, implicit, Proclamația de la Timișoara în clipa în care, prin faimosul ei punct 8, cerea o lege a lustrației pentru cei ce au fost stâlpii ceaușismului. Fiindcă era evident că instituțiile democratice ale noii orânduiri nu aveau cum să fie vii, sincere, curate, funcționale dacă ar fi fost conduse de aceleași persoane care au fost însuși metabolismul vechii dictaturi!

Iar primul exemplu era chiar Televiziunea Română Liberă care, încă din primele minute, a mințit, a manipulat, a intoxicat, a dezinformat, a dezbinat națiunea. De altfel, motivul principal al apariției acestui text programatic este chiar o asemenea gravă, intolerabilă confiscare a televiziunii naționale, de altfel singura sursă de informații audio-video la acea vreme, de către regimul Iliescu:

„O serie de fapte întâmplate în România îndeosebi după 28 ianuarie 1990, vin în contradicţie cu idealurile Revoluţiei de la Timişoara. Aceste idealuri nici nu au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice româneşti de catre mass-media centrală, decât parţial şi confuz. În asemenea condiţii, noi, participanţii nemijlociţi la toate evenimentele dintre 16 şi 22 decembrie 1989, ne vedem nevoiţi să explicăm întregii naţiuni pentru ce au pornit timişorenii Revoluţia, pentru ce au luptat şi mulţi şi-au jertfit viaţa, pentru ce suntem în continuare hotărâţi să luptam cu orice preţ şi împotriva oricui, până la victoria deplină”.

Sigur că acum încleștarea Societății Timișoara cu regimul Iliescu pare donquijotescă, iar România de astăzi e cu totul altfel de cum era pe atunci.

Nu știu de ce, de câte ori scriu despre Proclamație, îmi amintesc ce mi-a povestit Paul Barbăneagră despre prima vizită a lui Ion Iliescu la Pris, în exilul românesc. Înainte de a se deschide discuțiile, Barbăneagră a ținut să îi spună așa:

„Dumneavoastră, Domnule Iliescu, poate aveți impresia că diferența dintre Dv. și noi, românii din exil, e de nuanțe. Că untul mâncat de noi a fost mai galben decât al dv. Nicidecum, domnule Iliescu! Pe noi ne despart cimitire!”

O

 


Acest articol a fost publicat în Politice și etichetat cu , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *