100 de ani de destin exemplar al lui Corneliu Coposu nu spun prea mult românilor. De fapt, nu spun nimic!

Așa că aș avea rugămintea să nu prea vorbim despre un destin exemplar, despre sacrificiu, despre tăria de a nu renunța la ideea lui politică.

Într-o țară în care politicienii trec de la un partid la altul cu „eleganța” unui schior, să vorbești despre Corneliu Coposu e ca și cum îți imaginezi că un bec luminează doar pentru cei care au credința fermă a unui ideal neclintit.

Ce ne-ar putea învăța acest mare patriot care și-a pus viața în joc pentru a nu abdica de la niște principii?

Nimic! Zero! Cenușă! Carbid ars!

Tot ceea ce a ouat țara mea după 1989 în materie de primar reflex al adaptării a fost un pui pe jumătate cameleon, pe jumătate varan.

Pe jumătate adaptat la orice, pe jumătate capabil să ucidă, ia, confiște, înghită orice.

Școala vieții nu a oferit nimic adolescenților în sensul mândriei de a crede în ceva, de a avea principii.

Dimpotrivă! Toată pedagogia eficientă de la Viața de Zi cu Zi a arătat cum poți fi ceva, cineva, cum poți fi un portofel obez, un munte de grăsime imorală doar atunci când trădezi. Când spui, cu o găleată de salivă prefăcută în gură, că te alături unei minciuni, unei ticăloșii ordinare, unui nonsens ontologic.

Iată de ce cred că ziua de azi nu are absolut nicio semnificație pentru români.

Ci doar pentru niște pierzători, fraieri, minunați rari concetățeni care au prostul obicei de a se refugia în destinul unui Om Minunat!

Atunci când simt că înnebunesc sub ultravioletele vieții noastre a dracului de adaptate la ziua de mâîne.