Sfânta Fecioară și miracolul feminin al Europei

Creștinismul, până la apariția protestantismului, nu a fost o religie a surprizelor. Practic, după ultimul conciliu ecumenic, nimic nu tulbură peisajul unei Europe ce se definește ca fiind, înainte de orice, creștină. Surpriza unei profunde transformări vine în secolul al XII-lea, când Benoît, starețul mănăstirii cisterciene, adică din Cîteaux, Bernard de Clairvaux, devine ideologul unor „fenomene” care au marcat definitiv istoria europeană: cruciadele, Ordinul Templierilor și construcția catedralelor. Teoretician al unui apostolism sărac, al unei pietăți și vieți piaose în act, Sf. Bernard a fost unul dintre primii critici ai papalității în care vedea o gestionară a păcatului, și nu a averilor! Poate că asta explică și de ce el va fi cea de pe urmă călăuză a lui Dante, fiind cel care îi înlesnește poetului viziunea Sfintei Fecioare!

Ceea ce a propus Bernard de Clairvaux nu a fost doar o „revoluție” în dogmatica epocii — dogmele au în fișa lor datorința de a nu se schimba! –, ci și în peisajul arhitectural al epocii. Asta fiindcă Bernard de Clairvaux maximizează, dacă se poate spune așa, rolul Sfântei Fecioare în economia  Sfintei Treimi, subliniind rolul Mariei ca intermediară, intercesoare între umanitate și Dumnezeu. Apariția catedralelor ca fenomen arhitectonic gotic a însemnat edificarea, pe parcursul a circa trei veacuri, a mii de edificii simbolice, orientate cu altarul, invariabil, spre Sfântul Mormânt și, în totalitate! dedicate Sfintei Fecioare: Notre-Dame! Care, dincolo de misterul lor tehnic, arhitectonic, definitiv, se pare, pierdut, au fost, prin vitraliile lor, și „cărțile” ce au scris Biblia pentru iletrați. („Apariția tiparului a consemnat dărâmarea catedralelor”, avea să scrie Victor Hugo, autorul, între altele, și al unei minunate cărți intitulate Notre Dame de Paris.)

Denis de Rougemont a speculat mult despre veacul al XII-lea și despre accentuatul lui „feminism”: debutul cultului marial, apariția misterioșilor Fedeli  d’Amore, nașterea poeziei trubadurilor și truverilor ce proslăveau La Donna, preluarea de către Regină, în jocul de șah, a rolului de piesă atotputernică ș.a.m.d.

Mă gândesc, ușor impiu, că acest elogiu al Sfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu – theotokos este una din puținele reverențe pe care religiile revelate le-au făcut Femeii.


Acest articol a fost publicat în Hermeneutică și etichetat cu , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *