Sinuciderea unui arhitect ruşinat

Unele din cărţile mele se află în diaspore felurite: parte au rămas în exilul casei părinteşti, altele dorm prin biroul meu de la revista Orizont, celelalte mă aşteaptă în week end la casa socrilor mei de la D.
Cărţile poartă în ele şisturile altor ani, altor epoci. De la câte un semn de carte revolut, până la urmele dinţilor lui Zozo, iepuraşul eliberat din balcon de Ionuţ când era mic, reîntâlnesc poveşti “pictate”, “sculptate”.
Aşa că îmi place să văd ce mă uimea în urmă cu ani, poate nu mulţi.
Drept pentru care iau cîte un volum şi îl las să se deschidă ca de la sine.
Aşa am făcut azi cu o carte a Profesorului Ştefan Munteanu, care mi-a fost dascăl în facultate şi pe care l-am regăsit în postura de editor la Facla şi Mirton.
Cred că acum vreo 7-8 ani m-a pus pe gânduri fragmentul de mai jos:
“Opera din Viena este o instituţie cu care Austria se mândreşte cu bună dreptate. Nu însă şi cu stilul ei arhitectonic. Clădirea, greoaie şi plată, a stârnit nemulţumiri unanime chiar de la început, reproşurile şi ironiile având să le suporte cei doi arhitecţi: Eduard van der Null şi August Siccard von Siccardburg. Reacţia a fost atât de nemiloasă, încât primul dintre cei doi cunoscuţi meşteri şi-a pus capăt zilelor, iar al doilea a scăpat mai uşor, numai cu un infract…”
În cele trei puncte de suspensie încape toată povestea schimonosirii centrului Timişoarei.
Cât despre chestiunea onoarei, aceasta nu are nimic de-a face cu noi…