Am scris de câteva ori aici, pe blogul La Tolce Vita, despre ritualurile păgâne ale „consumării” televizive a cadavrului de vedetă. (http://marceltolcea.ro/madalina-manole-si-chupacabra-catodica/)
Nu am scris încă despre concurența mortuară care, iată, din păcate, ne-a oferit o mostră de concurență a durerilor, a ierarhiilor thanatice: cine ia caimacul audienței atunci când mai apare un dispărut de notorietate națională?
Cum s-a întâmplat cu dispariția fulgerătoare a marelui fotbalist Costică Ștefănescu. (Apropo, Costică, Gigi sau Nelu nu se prea potrivesc în asemenea cazuri!)
La o primă vedere, e destul de ciudat să constați că dispariția Regelui Cioabă este mult mai mediatizată decât cea a lui Ștefănescu.
La o doua privire însă, răsufli ușurat: normalitate ar consta într-o mediatizare sobră, departe de orice informație laterală, tendențioasă, rău-voitoare sau de fapt divers.
Familia fotbalistului Ștefănescu a refuzat să comenteze sau să apară în diverse contexte de — iertați-mi comparația — antiBingo/Bingo de Doliu.
Ceea ce mă nedumerește însă în cazul de față este că televiziunile nu au găsit răgazul de a îi acorda lui Ștefănescu măcar o jumătate de ceas de imagini cu meciurile sale, cu rememorări ale fotbaliștilor de atunci, cu un text din Chirilă sau Ioanițoaia.
În termenii darwinismului de share, un lucru a devenit clar pentru mine cu privire la comensurarea audienței la morții multiplii: cine moare primul ia tot caimacul!
Îmi cer iertare pentru gândul impiu, dar mă rog lui Dumnezeu ca marele actor Radu Beligan să nu plece definitiv dintre noi după — să spunem — Alexandru Arșinel.
Fiindcă românii chiar nu ar mai înțelege nimic!