De astăzi, Antonescu și Iohannis se întâlnesc pe resentimente.ro

Luat repede, nu aș ști să spun dacă ar fi mai bine să candideze Antonescu sau Iohannis.

De când au făcut ceea ce au făcut în 2012, liberalii mi se par un partid în derivă.

Dar nu despre umori ar trebui să fie vorba, ci despre un anume pragmatism.

Scriu „un anume pragmatism” fiindcă nu cred că, în numele pragmatismului, poți face orice: de la asocierea cu PSD-ul, până la negarea evidenței că Băsescu nu a fost suspendat în baza legilor în vigoare.

Ceea ce însă poate fi și mai grav decât pragmatismul exagerat sunt piruetele.

Cum a fost, astăzi, pirueta lui Antonescu, revenit în candidatura pentru prezidențiale. După ce a demisionat din fruntea PNL-ului, părea că, in fine, e un om cu onoare. A pierdut și acest pariu și, așa cum și-a făcut carte de vizită ca Președinte interimar, tot așa ar putea comanda o carte de vizită cu specificația: „Politician cu onoare interimară”.

Acum, din nou mă gândesc la ceea ce se va întâmpla la prezidențiale. Norica Nicolai – cu binecunoscutu-i reflex „democratic” – striga că președintele României ar rebui să fie român. „Român” etnic sau român cetățean?

Într-o eventuală candidatură a lui Iohannis, nu e exclus faptul ca această isterie naționalistă să fie exploatată intens de PSD. După cum a făcut-o și cu sloganul lor de dreapta de la europene, „Mândru că sunt român”.

Așa că o eventuală candidatură a lui Crin Antonescu s-ar putea să fie mai cu lipici la electorat.

Tot rece spus, Cătălin Predoiu nu are nicio șansă în acest război.

Așa că nu știu prea bine ce să mai cred.

Probabil singurul lucru sigur e că, asemenea amorezilor dintr-un clip publicitar, de azi înainte, Antonescu și Iohannis se vor întâlni pe resentimente.ro

Victor Ponta e un Dan Diaconescu: doar mai înalt și doar cu dinții mai buni

După alegerile locale scriam că PP-DD e un pericol mai mare decât centaurul uselist pe jumătate scopit și hemiplegic la om.

După defectarea lui Crin profeția mi s-a adeverit cu o precizie elvețiană: Ponta nu a reacționat așa cum ar fi trebuit să reacționeze orice creatură cu sistem nervos în dotare, ci a preluat modelul de euglena viridis al lui Dan Diaconescu: de fapt, nu s-a întâmplat nimic (decât la TV), așa că USL-ul merge mai departe în teritoriu.

Exact cum făcea, la București sau la Roma, Dan Diaconescu atunci când îi ataca pe ciocoiul Ponta și pe ceilalți ciocoi, iar în teritoriu pepedediștii se plasau în posteriorul călduț al USL-ului, recte (sic!) al PSD-ului.

O asemenea reacție poate fi calificată exclusiv în două moduri: cinism sau derealizare.

Dacă cinismul e aproape de înțeles în viața politică românească, cu derealizarea avem o problemă. Mai ales în cazul celor din vârful Puterii. Unde un asemenea diagnostic nu este o simplă consecință a excesului de putere, ci, mai ales, exprimă cu îngrijorare extremă premisele rodnice ale unei indiferențe colective. Mai brutal spus, semnul clar al unui autoritarism indiferent la orice norme.

Transpus în relația exprimată în titlu, cred că Victor Ponta a ajuns să creadă că el a îndeplinit sau e pe cale de a îndeplini toate promisiunile mirobolante ale lui Dan Diaconescu.

Iar acest declic s-a produs mai ales în clipa în care Antonescu l-a părăsit fiindcă exact în acel moment Ponta a avut nevoie de a se transforma dintr-un „reparator” al „urgiei pedeliste” într-un Messia al unei politici mântuitoare.

Pont știe foarte bine că, dacă ar fi recunoscut ruptura de Crin, parte din cioburile acestei rupturi i s-ar fi regăsit în electorat. Așa că el nu numai că nu a recunoscut nimic, dar și s-a plasat în afara acestei rupturi de care, cu seninătate, pare a nu avea știință.

E aceeași deteriorare a sistemului Google Maps pe care, cu exact aceeași sinceritate, și-o asuma și Dan Diaconsecu de la Vaticanul său intim, de buzunar.

În ceea ce privește promisiunile cu care V.V. Ponta ne ninge, am să vă ofer o pildă spre care am eșuat singur, sub ploaia de petale precoce:

Un fluture cu o singură aripă, atunci când nu poate zbura, poate pretinde măcar că se tutuiește cu absolut toate florile…

P.S. Euglena viridis este un organism monocelular ce face atât: se hrănește și se mișcă!

Capra cu trei iezi liberală, o poziție pentru Lupul Plagiator

Să ne amintim:

Primul ied al trădării liberale este numitul Dinu Patriciu.

Domnia sa a încoronat execrabila trădare a turnătorului Quintus  — ce s-a alăturat guvernării pedeseriste a lui Văcăroiu — printr-un târg de circa 600 de milioane de dolari: convertirea acțiunilor Petromidia în acțiuni.

Acesta a fost punctul de plecare al epocii pe care noi  o trăim și astăzi sub pseudonimul luptei antibăsesciene.

De fapt, atunci, Băsescu a înțeles foarte clar că mogulul liberalilor a semnat pactul cu Necuratul. Dacă stăm bine și ne gândim, prin acest gest de servitute, Patriciu a anulat absolut toate rezultatele ulterioare ale scenei politice.  Nu conta nici dacă Băsescu ar fi câștigat, nici dacă Alianța DA prelua puterea, nici dacă România urma să se așeze sub umbrela Occidentului democratic. Din simplul motiv că jumătatea democratică a eșichierului politic se afla, din exact acel moment, sub influența unui personaj cu accentuate interese economice.

Or, democrațiile emergente — cum este și România –, nu își permit luxul de a fi guvernate prin grila unei asemenea strategii, fiindcă această confuzie creează mari suprapuneri între dreapta și stânga. De fapt între valorile politice și cele economice. Vreau să spun că interesele politice au o bătaie mult mai lungă decât interesele economice și adevărata misiune a unui partid politic constă în a câștiga alegerile, ci în a cântări cu maximă atenție ce câștigă pe termen lung în raport cu ce pierde pe termen scurt.

Al doilea ied al trădării liberale răspunde la triplul nume Călin Popescu Tăriceanu.

Domnia sa, în fața percepției publice, are marele avantaj că nu articulează niciun fel de minimă consistență virilă. Acest deficit de personalitate l-a mascat într-un om elegant, aristocrat și chiar delicat. Recunosc, dintre toți prim-miniștrii post-decembriști, Tăriceanu a fost favoritul meu la sectoarele maniere și elegantă confuzie. Dar — spre disperarea mea — înțelegeam mult prea accentuat că Domnul Tăriceanu nu era șeful liberalilor, ci doar ghiocelul abil argintat al intereselor pesediste.

In fine, iedul cel mai mic are nume de floare.

Domnul Crin Antonescu este exemplarul cel mai autentic al antibăsismului de peluză. Domnia sa îl urăște pe Băsescu din absolut toți plămânii săi fenechiști și, din această pricină, e cel mai sincer. Șoșetele sale transpiră antibăsescian, perciunii pletelor mitice din vremea ministeriatului său CDR-ist își neagă tangajul din aceleași motive, iar  diminețile antonesciene târzii de sub raza zeului Somn descriu onirismul perfect al politicii românești.

Ce păcat că Anto a înțeles abia acum că taman el trebuie să plătească!

În USL e vreme de Prigoană. Cine e Bahmuțeanca?

Într-un imaginar Guinees Book of Romanian Records, Familia Prigoană se distinge prin cea mai umflată glandă salivară din țară.

O dodoloață și asurzitoare glandă salivară, perfect reglată la intervale de câteva luni, când saliva devine tot mai vâscoasă dar, minune, se transformă în șampanie a împăcării.

Cam așa e și certurile din USL, unde „sindromul Prigoană” a buit exact în clipa în care Prigoană și Bahmuțeanu își arată din nou pe ecrane acutele, chiloții, piciorul de lemn și partea împuțită din karmă.

Iar șirul coincidențelor e foarte aproape de magia Crăciunului: gunoaiele din USL ies la iveală parcă pentru a fi reciclate de firma lui Silviu Prigoană, tensiunea dintre Crin și Victor e la Maximus (Delfinul Prigoană, adică), iar Ponta l-a pălit pe Bolcaș cu o Greblă în freză.

O singură deosebire însă face diferența dintre USL și cuplul Bahmu-Prigoană: deși dota lui nu îl prea recomandă, Crin vrea el să fie Prigoană.

 

Nu de Nini Săpunaru, ci de Mini Șamponaru are nevoie „cel mai curat guvern al României”

Dacă ai fost vameș, e bine să treci de cealaltă parte a străzii când vine vorba de o funcție oficială în politică/guvernare.

Dacă ai fost Șef peste Vamă, e de așteptat să fii, vorba lui Blaga, „mut ca o lebădă”. (Ambii Blaga sunt băgați aici!)

Așa că nu știu dacă nu cumva Crin Antonescu l-a propus pe Nini Săpunaru tocmai pentru a-l forța pe Băsescu să îl refuze din nou.

Asta pentru ca momentul ar crea o nouă tensiune și, cu acest prilej, Anto — numele de stand up comedy al Domnului Căcărău — ar putea răcni nemilos cu textul, în rimă albă, „suspendare și sabotaj”.

Înjunghiaților de indignare de la PNL li s-ar alătura, imediat, Antenele cu jumătate de ochelari, astfel că Ponta ar fi pus în jenanta situație de a nu da curs unei noi crize.

Numai că Ponta știe foarte bine asta și, ca atare, le cere liberalilor o candidatură „curățică”.

Cam așa cum erau slujnicuțele în casele boierești din interbelic: fără carte, dar cu acces cotidian la igienă!

 

Avem un nou Prezident sau Președinția LaDorna

Înainte de a citi mai departe aceste rânduri, stimate blogcititorule, vă rog să verificați încă o dată pronunția cuvântului „președinție”: pre-șe-din-ți-e!

Da? Pre-șe-din-ți-e, nu pre-șe-den-ție, cum încă avem disconfortul de a auzi dinspre ecranele noastre balonate cu jurnaliști aproximativi la vocabularul aborigen.

Odată formalitățile îndeplinite, să vă anunț că România are un nou prezident: se numește President și este noul nume de cașcaval pentru cașcavalul LaDorna.

De fapt nu se numește President, ci, așa cum pronunță omu din spotul publicitar, Prezident. Un fel de președinte din Moldova di pesti Prut.

Fiindcă, în non-știința celor care au creat spotul publicitar, brandul cu pricina tre să fie, neapărat, anglofon.

Sigur că nu e așa: President e o marcă celebră în lumea lactatelor din Franța, o țară unde președintele e un fel de Băse cu care nu se face șagă la suspendare.

Ceea ce, cu mai bine de două decenii în urmă, a și determinat creativii de la firma ce producea untul numit așa să îl alăture unui slogan curat constituțional: Rien n’est au-desus du President! Nimic nu este deasupra Președintelui, în traducere clară.

Nu știu dacă President Cașcavalul va câștiga electoratul românesc.

Deocamdată President e singurul concurent al lui Antonescu.

De fermentație!

P.S. Scuze pentru a nu fi pus un accent, mai ascuțit, pe președinte!

Un triumf al Securității: Partidul Ambidextru Român

Cuvântul „ambidextru” este un neologism ce s-ar traduce așa: „persoană care se servește de ambele mâini cu aceeași îndemânare”. E un fel de confuzie a ierarhiilor fiziologice ale omului obișnuit fiindcă acesta, de regulă, folosește fie dreapta, fie stânga într-un mod preferențial.  Nedrept e faptul că, etimologic, „ambidextru” înseamnă „cu ambele mâini drepte”, ceea ce nedreptățește evident partea stângă. „Dexter”, „dreapta”, a ajuns într-un cuvânt neologic ce înseamnă „îndemânare”, în vreme ce cuvântul „stânga” are o presă proastă: e sinistră, tot etimologic.

În plan ideologic, simplificând la maximum, stânga e a celor mulți, a celor nedreptățiți de soartă, o „religie” a etatismului și o erezie a egalității; dreapta – o ideologie a celor puțini, a celor bogați, o asumare dar și o provocare a ierarhiilor.

În teorie, cam așa ar trebui să stea lucrurile. În practică însă, viața politică românească – mai ales în ultimii ani – exprimă o confuzie la marginea schizofreniei.

Stânga e clubul (in)select al celor care au privatizat, la ordin! economia românească, dăruindu-ne, cu genererozitate, o listă de 500 de milionari prin intermediul cărora noi, românii, ne bucurăm de concedii exotice, de mașini de colecție, de raliuri, femei frumoase, caviar ș.a.m.d.

Cum știți, din FSN s-au desprins două partide : PDSR și PD, cel din urmă devenind, relativ recent, peste noapte, de dreapta!

PSD-ul a avut, acum câteva zile, un Congres extraordinar… mitologic. (Am scris despre asta aici http://marceltolcea.ro/adrian-nastase-celula-de-baza-a-psd-ului/)

Un congres așezat sub o siglă din Ilf și Petrov: 120 de ani de social-democrație!

De fapt, sunt 14 de când PDSR-ul lui Iliescu a intrat pe ușa din dos a social-demcrației europene prin gestul unei cozi de topor (mâner de briceag), Alexandru Athanasiu, lideul PSDR-ului creat de Sergiu Cunescu, un autentic social-democrat!

Sigur că PSD-ul, în afara milionarilor/miliardarilor din vitrină, are și câteva tente social-democrate: câțiva dintre membrii săi au cunoscut nemjlocit viața celor obidiți. Cum este și cazul lui Adrian Năstase și, recentissim, al lui Cătălin Voicu. Care, din salariile lor sau din târtițele Găinii de Cornu, au îmbogățit bugetul țării cu fix un milion de euro!

De răsunet internațional a fost/este și acțiunea domnului Ponta al cărui doctorat, iată, a „naționalizat” referințele critice din lucrările de doctorat!

O altă dimensiune social-democrată, de netăgăduit de data asta, e grija a față de cetățenii cu handicap la diplomă pe care Partidul i-a propulsat și, mai apoi, le-a pus botox în CV cu diverse : licențe, masterate, doctorate, toate la kilogram!

Cât despre confuziile dreptei, să ne reamintim stupoarea anilor 90, când liberalii intrau la guvernare alături de PDSR,, numind la Justiție un Quintus dovedit, ulterior, turnător!

Asta în vreme ce PNȚCD-ul, de fapt Domnul Coposu, era scuipat din toți bojocii ai noii haite ce confisca România.

Cooptarea PNL-ului la guvernare, atunci, mă tem, era primul semn că Securitatea pregătea o opoziție de operetă și, pe cale de consecință, un simulacru de democrație.

Lucru încoronat de Dinu Patriciu și reîncarnat de formațiunea USL, o veche, nouă ambidextră formațiune a Securității.

Nici nu mai are vreun rost să scriu aici că PLN-ul de astăzi e un SRL prezidențiabil, nici nu mai are rost să scriu că naivitatea cu care privim așa-zisele contre dintre Ponta și Antonescu nu sunt decât puseurile tiroidiene ale unor păpuși ce au ca misiune să confiște totul, absolut totul, și să aibă grijă ca Justiția să fie un leucoplast al Puterii, iar presa, un pudel de pază al democrației!

Gândirea fotbalieră, Băsescu, Ponta, Blaga, Udrea și chiar Antonescu

Mi-am început gazetăria scriind despre sport, mai precis despre fotbal.

Eram corector la un ziar din Timișoara, „Drapelul roșu”, înainte de 1989, când era greu să scrii ce gândești chiar și în sport.

Oricum, sectorul sport nu se compara cu alte domenii, unde textele erau igrasiate definitiv de limba și gândirea de lemn a propagandei comuniste.

Credeam, speram că, scriind despre sport, o să fiu (mai) liber. M-am înșelat.

Acolo, în mentalitatea devoratorului de sport, am descoperit un tip de gândire poate nu mai periculos, dar, în orice caz, mai intransigent și mai toxic: gândirea fotbalieră. Care se poate rezuma așa: ai noștri sunt cei mai buni; ai noștri nu greșesc niciodată; când pierdem, arbitrii sunt vinovați; suntem furați; toți au ceva împotriva noastră; adversarii din teren sunt dușmani pe viață și pe moarte și trebuie zdrobiți indiferent de mijloace.

Poate nu observați, dar suntem tot mai gladiatori în înfruntările noastre. Or, în luptele de gladiatori, nu există rezultat alb, de egalitate. Și nici victorie! Există doar UN supraviețuitor.

Gândirea fotbalieră e un creier care, în loc de craniu, are domiciliul permanent în tribună.

Gândirea fotbalieră nu nu vorbește, nu șoptește, cântă. Ea urlă, răcnește, scuipă, amenință, bate.

Spre deosebire de ideologie, care e apanajul vieții politice sau religioase, „gândirea fotbalieră” e omniprezentă.

Așa de pildă, părinții se raportează la copii în acest mod, grupurile etnice fac la fel, politicienii și susținătorii, ce să mai vorbim.

Să nu-i găsești absolut nicio scânteie de merit adversarului tău, asta mi se pare nu doar că ilustrează un asemenea instinct de tribună, ci chiar un deficit patologic. De sănătate mintală.

Poate că în virtutea unei asemenea delimitări am strâmbat din nas atunci când, de pildă, Traian Băsescu a dorit să își vadă fiica europarlamentar, când a fost mârlan cu unele jurnaliste, când s-a comportat mizerabil cu Regele Mihai (http://marceltolcea.ro/relatia-basescu-rege-a-trecut-prin-epoletii-de-colonel-ai-principelui-duda/) sau când a făcut exces de Udrea, când l-a îmbrățișat pe ridicolul Prin paul de Romania (http://marceltolcea.ro/de-ziua-republicii/). Cred că asemenea reacții sunt și un gest de protecție, fiindcă, în mod autentic, nu poți avea o relație de orice fel fără a simțo nevoia de a te delimita de unele gesturi ale unor personaje publice.

Dar am scris de bine, la vremea potrivită, și atunci când, de pildă, Ion Iliescu a semnat acordul Cer deschis cu Ungaria, în 1995, de fapt primul pas spre NATO și, să recunoaștem, momentul decisiv de ieșire din sfera militară a Rusiei.

Pe cale de consecință, iată, acum, sunt nevoit să recunosc un lucru pe care nu îl bănuiam prea curând: prin desemnările la Justiție, Victor Ponta a făcut exact ceea ce trebuia să facă.

Spre deosebire de Traian Băsescu care, cred, Nu trebuia să facă așa ceva!

Spre deosebire de Vasile Blaga care, la rându-i, cred, nu trebuia să facă ceea ce a făcut.

Spre deosebire de Elena Udrea care, cred, nu avea ce căuta acolo.

Spre deosebire de Crin Antonescu care, când vorbește, pare că citește sms-uri de la Dan Voiculescu.

Așadar, de câteva zile, sunt nevoit să constat că, pentru prima oară după mulți ani, nu mai „țin” cu nicio echipă din terenul politic!  

Poate fiindcă, sincer, nu înțeleg!