Ceaușescu și Dali: paronimii ale destinului (o paralelă paranoic-biografică)

Fiindcă prietenul meu Biju a postat azi despre Dali și Ceaușescu (http://blog.itmorar.ro/ceausescu-si-dali-o-relatie-suprarealista/), îmi îngădui să „pastez” aici un articol pe care l-am publicat în revista „Orizont” din iulie 2007.  Muzeul de Artă a găzduit atunci „Cucerirea iraţionalului“, o expoziție ce aparţine unei fundaţii din Luxemburg. Subiectele lucrărilor sunt inspirate de Don Quijote, Divina Comedie şi Decameronul.

 

Dacă nu ar fi fost expoziţia Dali de litografii şi fotocolaje de la Muzeul de Artă, cred că nu m-aş fi gândit niciodată la o asemenea alăturare cum e cea din titlu. Poate şi fiindcă Dali nu a stat vreodată la tribuna oficială a preferinţelor mele plastice. O să enervez probabil câţiva dintre cititorii revistei noastre când o să spun că Marele Paranoic mi se pare adesea excesiv de virtuoz, gesticulant şi vocalic. Mă refer, evident, la pictura lui, fiindcă tot ce a  scris e cuceritor şi, mai ales, de o modernitate tulburătoare. Pentru mine, Dali e un pictor mare, dar nu şi unul necesar. Iar acolo unde e el singur, fără ikebanele atent orchestrate ale delirui imaginativ, lipsit însă de fior metafizic, se află umbra lui Chirico sau Magritte. Dar nu despre creaţia lui vroiam să vă întreţin în această vară – privită, iată, de la înălţimea unei girafe în flăcări–, ci, aşa cum v-am promis din titlu, despre cu totul altceva.

Aşadar, care ar fi numitorul comun paronimic al lui Dali şi al lui Ceauşescu?

Paranoia, în primul rând, ar putea exclama orice observator cu un minimum de atenţie comportamentală. Nu sunt prea ademenit însă către o asemenea inegală paralelă, numită în titlu paronimie, fiindcă discursul lui Dali, ca şi opera, îi este marcată de cel puţin trei modele fetişizate: Rafael, Millet şi Velasquez. După 1923, când Dali începe să semene cu ceea ce ştim noi astăzi despre el, modelele vor apărea mereu în fundal sau agresiv explicitate. La Ceauşescu nu exista nimic ce ar putea oferi senzaţia de déjà vu. Nici măcar de Gheorghiu Dej-a Vu!

Deci renunţ la paranoia pentru a vă semnala că prima intersectare cu cel căruia îi trimitea o telegramă în 1974 – cu prilejul preluării „însemnelor puterii” prezidenţiale – începe chiar cu momentul naşterii. Salvador Dali primeşte numele unui frate mai mare, mort la câteva luni, iar Niculaie Ceauşescu avea să fie înregistrat de tatăl său, Andruţa, cu numele unui frate mai mare ce trăia bine mulţumesc! În vreme ce trauma daliniană a asumării identităţii avea să se sublimeze în arta sa suprarealistă, indiferenţa faţă de  „umbră” (cum ar fi zis Jung!) a lui Ceauşescu avea să eşueze în supra-realismul socialist. De aici se pare atracţia lui Dali şi faţă de Freud pe care avea să-l portretizeze, în 1939, sub forma unui copil ce ţine în gură un şobolan însângerat. De aici şi subtilul pleonasm al destinului scorniceştean regăsit în anagrama corală Poporul Ceauşescu România: Nicolae se traduce prin “victoria poporului” sau “popor victorios”!

O să trec peste faptul că elita anilinctă a scriitorilor români l-a numit pe secretarul nostru general Salvadorul neamului, o să trec peste fetişizarea cornului de rinocer de către Dali şi rinocerizarea progresivă a României, o să trec peste faptul că amândoi au ieşit din biografie în 1989 şi o să vă atenţionez asupra unei emoţionante paronimii conjugale. Gala Dali, fostă Eluard, se numea, de fapt Elena. Elena Diaconov. În cazul amândurora, Elena a fost singura lor femeie!