Proclamația de la Timișoara, textul pe muzica Revoluției din 89!

Dacă Revoluția din 1989 a avut o muzică unică a ei, atunci, pentru mine, Proclamația de la Timișoara este singurul text adevărat, legitim și profetic scris pe „muzica” întâmplărilor de atunci. De fapt, singurul!

Cred asta fiindcă mi se pare tot mai evident faptul că Proclamația de la Timișoara este unicul diagnostic pe care o societate bolnavă cum a fost România ieșită din ceaușism a avut puterea să și-l administreze.

Ceea ce și explică schizofrenia cu care el a fost perceput atât imediat, cât și în anii care au urmat. Nu mă refer aici la virulența previzibilă cu care a fost blamată de „foști”, ci la faptul că, deși Proclamația a fost și este încă imnul societății civile democratice, ea a sfârșit prin a deveni ambarasantul copil handicapat al unei clase politice incapabile să se recunoască în legitimitatea dezideratelor de acolo.

Nu știu de ce și nici nu am uneltele unei analize în acest sens. Știu doar că, după 11 martie 1990, România a fost împărțită în cei care se mulțumeau cu cadavrul lui Ceaușescu și cei care așteptau o Renaștere. Un miracol, o metanoia. De fapt, un drum asumat. Apoi cum cei din urmă au devenit tot mai puțini, tot mai izolați social…

Poate că nu s-a observat că, de fapt, Proclamația ni se adresa nouă, tuturor, în efortul, disperat, de a nu rata două ținte vitale: Revoluția și viitorul.

Mai întâi, fiindcă Societatea Timișoara, prin autorii Proclamației — George Șerban, Bazil Popovici, Daniel Vighi și Doru Mihiț –, a înțeles foarte repede și cu clartitate că Revoluția eșuase deja într-o Restaurație! Or, prima misiune a acestui text a fost să își asume Revoluția și să să se dezică de lovitura de stat. Proclamația, prin însuși faptul că a apărut, a obligat puciștii de la București să accepte un lucru esențial: Revoluția nu a fost doar anticeaușistă, ci, mai ales, anticomunistă! Ceea ce presupunea nu o adecvare a mecanismelor economice, ci, mai ales, a celor politice.

A fost un fel de conștientizare a faptului că o lovitură de stat nu poate avea alt program decât acela de a câștiga Puterea. Or, fiindcă Proclamația nu vorbește niciunde despre Putere, ci despre societate. ea este mai mult decât un text politic, fiind unul, așa cum scriam, profetic.

Sigur, cuvântul pare emfatic, însă el își descoperă valențele abia în clipa în care comparăm Proclamația de la Timișoara cu un text aflat la mare distanță temporală și ideatică: În contra direcției de astăzi din cultura română, de Titu Maiorescu. Articolul, publict în 1868, atrăgea atenția asupra unei disfuncționalități a României moderne: formele fără fond! În graba ei de sincronizare cu Europa – scrie Maiorescu – au fost adoptate instituțiile din afară, fără însă ca fondul, oamenii, sintaxa socială să funcționeze.

Exact asupra acestui pericol mortal atrăgea atenția, implicit, Proclamația de la Timișoara în clipa în care, prin faimosul ei punct 8, cerea o lege a lustrației pentru cei ce au fost stâlpii ceaușismului. Fiindcă era evident că instituțiile democratice ale noii orânduiri nu aveau cum să fie vii, sincere, curate, funcționale dacă ar fi fost conduse de aceleași persoane care au fost însuși metabolismul vechii dictaturi!

Iar primul exemplu era chiar Televiziunea Română Liberă care, încă din primele minute, a mințit, a manipulat, a intoxicat, a dezinformat, a dezbinat națiunea. De altfel, motivul principal al apariției acestui text programatic este chiar o asemenea gravă, intolerabilă confiscare a televiziunii naționale, de altfel singura sursă de informații audio-video la acea vreme, de către regimul Iliescu:

„O serie de fapte întâmplate în România îndeosebi după 28 ianuarie 1990, vin în contradicţie cu idealurile Revoluţiei de la Timişoara. Aceste idealuri nici nu au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice româneşti de catre mass-media centrală, decât parţial şi confuz. În asemenea condiţii, noi, participanţii nemijlociţi la toate evenimentele dintre 16 şi 22 decembrie 1989, ne vedem nevoiţi să explicăm întregii naţiuni pentru ce au pornit timişorenii Revoluţia, pentru ce au luptat şi mulţi şi-au jertfit viaţa, pentru ce suntem în continuare hotărâţi să luptam cu orice preţ şi împotriva oricui, până la victoria deplină”.

Sigur că acum încleștarea Societății Timișoara cu regimul Iliescu pare donquijotescă, iar România de astăzi e cu totul altfel de cum era pe atunci.

Nu știu de ce, de câte ori scriu despre Proclamație, îmi amintesc ce mi-a povestit Paul Barbăneagră despre prima vizită a lui Ion Iliescu la Pris, în exilul românesc. Înainte de a se deschide discuțiile, Barbăneagră a ținut să îi spună așa:

„Dumneavoastră, Domnule Iliescu, poate aveți impresia că diferența dintre Dv. și noi, românii din exil, e de nuanțe. Că untul mâncat de noi a fost mai galben decât al dv. Nicidecum, domnule Iliescu! Pe noi ne despart cimitire!”

O

 

23 de ani de la înființarea ziarului „Timișoara”. Mărturii, poate, încă prea calde!

Miercuri, 23 ianuarie, vor fi 23 de ani de la apariția ziarului „Timișoara”.

Constat, la atâția ani de la apariție, că nu am avut timp să scriu despre contextul apariției unei publicații care a făcut istorie în presa românească și, prin Proclamația de la Timișoara, în istoria ideilor politice.

Așadar, suntem în ianuarie 1990. În primele zile de după 22 decembrie am fost alături de Claudiu Iordache, mai ales după ce, în 22 decembrie, am tipărit Manifestul Frontului Democrat Român la tipografia unde intrasem, cu încă trei amici, în jurul orelor 10. Claudiu era, într-un anume fel, ideologul noii puteri, mai ales că, la începutul lui ianuarie, armata preluase, de facto, puterea la Timișoara. Prin 17 sau 18 ianuarie, seara, târziu, Claudiu Iordache m-a sunat și m-a întrebat dacă am fost colaborator al Securității. Întrebarea lui m-a enervat teribil, fiindcă, prin luna mai 1989, mi-a încredințat un volum de poezii extrem de virulent la adresa regimului. Dacă aș fi fost omul Securității, alta ar fi fost situația…

In fine, după asta, mi-a spus că Armata a hotărât să mă numească redactor-șef la ziarul „Luptătorul bănățean”, fostul oficios al PCR, „Drapelu roșu”. Principalele reproșuri, ale străzii mai ales, se referau la tratarea publicistică a unor teme fierbinți cum ar fi numărul morților sau indicarea celor vinovați pentru carnagiu. Cei din stradă se credeau mințiți, înșelați, manipulați.

Între 1983-1986, fusesem corector la „Drapelu roșu” și colaborator al rubricii de sport. Câțiva dintre cei din redacție îmi erau amici, prieteni chiar, așa că postura mea era delicată…

A doua zi, însoțiti de un tânăr ofițer, am ajuns la redacția ziarului.  Atmosfera era mai mult decât încordată și nu îmi face deloc plăcere să îmi amintesc discuția de atunci. Cert e că, îmediat în duminica următoare, câțiva dintre redactori mi-au „dedicat” un supliment de patru pagini în care, alături de grave carențe de caracter, principala mea vină era că tatăl meu fusese primar al orașului Jimbolia până în 1982. Da, mai era ceva: autorul anonim al articolelor scria că aș fi fost un zelos ceaușit și că aș fi semnat nenumărate articole laudative! Era o minciună sfruntată! Nu scrisesem niciun articol de acest fel! Oricum, „suplimentul” a fost prima foaie apărută într-o zi de luni în toată istoria tipografiei clasice din Banat!

Redactorii au refuzat numirea mea și, ca urmare, un numeros grup de tineri scriitori, profesori, intelectuali, ne-am reunit la Casa Studenților pentru a găsi o soluție. Erau acolo George Șerban, Ion Monoran, Livius Ciocârlie, Șerban Foarță, Viorel Oancea, Marius Proks, Doina Pașca, Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Lucian Vasile Szabo, Smaranda Vultur, Mircea Pora, Vasile Popovici, Bebe Costinaș, Ioan Crăciun, Alexandra Indrieș, Doru Mihiț, Marcel Sămânţă, Gheorghe Sînmărtineanu și mulți alții cărora le cer scuze că nu-i amintesc aici. Cert e că s-a intrat în forță în redacția ”Luptătorului bănățean”, „capii răutăților” fiind Ion Monoran și Vasile Popovici. Eu nu am intrat în clădire. De acasă, am vorbit la telefon cu Mono pentru a-i explica cum se trimit articolele în tipografie. (Vezi și http://www.memorialulrevolutiei.ro/index.php?page=revista-on-line/memorial-5/revolutia-in-presa)

M-am consultat cu prietenii mei apropiați și, împreună, am hotărât să nu ies în prim-plan fiindcă, prin atacarea mea, ideile Societății Timișoara, ar fi fost ușor discreditate.

În primul număr, colectivul de coordonare al ziarului, trecut pe ultima pagină, era format din Ion Monoran, Marcel Sămânţă, Gheorghe Sînmărtineanu şi Lucian Vasile Szabo.
Începând cu numărul şase al ziarului, caseta redacțională este compusă din:  redactorul-şef, în persoana lui Lucian Vasile Szabo, doi redactori-şefi adjuncţi – Dorel Mihiţ şi Ioan Monoran şi Marcel Sămânţă, pe funcţia de secretar general de redacţie. Redactori propriu-zişi erau Dan Popovici, Ioan Crăciun, Daniel Vighi, Harald Zimmermann și subsemnatul.

Nu aș încheia această evocare poate prea personală fără a cita textul primului ediorial al Alexandrei Indrieș, una din vocile cele mai clare și puternice ale opoziției de atunci. De fapt, o voce a deminității și democrației despre care noi, cei mai tineri, nu știam mai nimic:

Libertatea sufletului

Nu avem încredere în cei ce acţionează: îi suspectăm că vor să se caţere şi să se agaţe de putere.

Nu avem încredere în cei ce stau deoparte: îi suspectăm ca vor să-şi frângă gâturile cascadorii şi, odihniţi, să profite.

Nu avem încredere în partide: sunt prea multe, prea vechi sau prea noi.

Nu avem încredere în Front, pentru că reprezintă puterea.

În genere, nu avem încredere.

Iată unde am ajuns.

Suntem bănuitori, sceptici, irascibili, vrem să obţinem într-o lună ce am pierdut într-o jumătate de secol.

Suntem neliniştiţi.

Mă tem să nu ne pierdem cea mai de preţ calitate: bunătatea.

Sufletul nu  este liber dacă nu este bun.