Arhive etichete: Ion Iliescu

Context prost pentru cuvântul „rege”

Posted on by

Cuvântul „rege” nu se simte prea bine!

De câteva zile, ecranele televizoarelor sunt inundate de sintagma regele Cioabă.

Pot accepta o asemenea formulă doar în cazul în care cuvântul rege se află între ghilimele.

Altfel,  cred eu, e o formulă de batjocură nu numai la adresa Regelui Mihai, ci și la adresa monarhiei în general.

Mă gândesc, jenat, de pildă cum se descurcă unii în anumite situații, cum ar fi adresarea. Cum ar trebui să i se spună Regelui Cioabă? „Domnule Rege”? Dar fiului mai mare, Dorin? Prințe Dorin?

Cred că presa ar fi trebuit ca, după strategica plasare între ghilimele a cuvântul „rege”, să i se scrie/pronunțe cetățeanului Florin Cioabă, în toate ocaziile, prenumele și numele, urmate, la nevoie, de cuvântul „lider”, de pildă.

Academia, prin persoana Academicianului Eugen Simion, a protestat energic atunci când cuvântul „academie” a fost folosit în diverse contexte ridicole. (Nu mă refer la Academia Cațavencu fiindcă, acolo, autoironia e asumată!)

A protestat pe bună dreptate, dar, atunci când Ion Iliescu  — acest Tataia de serviciu și Mamaia de concediu al lui Victor Ponta — a privit cu satisfacție „regizarea” și împărătizarea unor influente personaje din etnia romă, a tăcut chitic.

In fine, principesa Irina a României a fost implicată într-un scandal în care s-a aflat la un pas de a fi arestată.

Am fost mâhnit de toată tărășenia asta cu pariuri, cu lupte de cocoși, nu numai fiindcă Regele Mihai a fost departe, de-a lungul întregii lui vieți, de asemenea episoade.

Ci, mai ales, pentru că o altă principesă, Ileana, care, după ce a devenit Maica Alexandra, a ctitorit o mânăstire acolo, pe continentul nord-american.

Adrian Năstase, „celula” de bază a PSD-ului!

Posted on by

Îm mod hotărât, Adrian Năstase a devenit, de ieri, zeul totemic al PSD-ului, dărâmând definitiv statuia Emanatului Ion Iliescu!

De azi înainte, Adrian Năstase va fi, în eternitate, un zeu în viață pentru partidul dumisale, el fiind creditat de trei scenarii fundamentale ale mitologiei de gen: moartea (tentativa de sinucidere), regresus ad uterum în captivitatea penitenciară de unde a ieșit un om nou. Metanoia, cum ar veni pentru cei cu studii la facultățile particulare.

Și ce vreți o mai clară formulare decât fraza lui Liviu Dragnea ce sună ca un comentariu canonic la sacrificiul unui mântuitor: „Adrian, bine ai venit acasă, ai plătit pentru noi toți!”

Sigur, dogmatic e interesant, dar citită cu o lupiță psihologică, fraza se descoperă a fi o recunoaștere subconștientă că tot partidul e penitenciar. Ceea ce, să recunoaștem, e totuși o exagerare!

Nu în ultimul rând, Adrian Năstase e un fel de țap ispășitor. Numai că, aici, cu tot respectul, e doar pe poziția a doua, locul prim fiind ocupat de Domnul Constantinescu, acest Ahile al înfruntării cu Securitatea.

Să nu uităm, în fine, țapul este un semn al virilității dezlănțuite, indistincte și tragice!

 

Și astăzi va fi tot 1 Aprilie!

Posted on by

Moto: „O păcăleală e o minciună cu care ești deja logodit”.

România e ţara lui 1 Aprilie!

Nu există o zi, o săptămână, o lună, un an de la bunul Dumnezeu în care noi, românii, să nu fi fost păcăliţi. Până la os, sânge și ADN!

E de ajuns să ne gândim doar la câteva episoade pentru a ne da seama ce popor impecabil de păcăliți suntem!

Ce popor cu o porozitate excesivă față de păcăleală! Ce popor în același timp inteligent și dependent de o asemenea postură a victimei, ce traversează credulitatea, naivitatea și prostia tâmpă cu o grație demnă de o cauză mai bună .

Vă mai amintiţi de 1968 şi de discursurile înflăcărat antiruseşti ale lui Ceauşescu la invadarea Cehoslovaciei? Vă mai amintiţi cum mii de intelectuali au intrat în partid fiindcă au văzut în gestul lui Ceauşescu unul de demnitate? Ce păcăleală! Și ce dezamăgire imensă a urmat după numai doi ani, la tezele din iunie, când televiziunea a fost practic decapitată şi a început o „revoluţie culturală” aproape chineză!

Vă mai amintiţi, apoi, cum ne păcăleau zvonacii şi răspândacii cum că Ceauşescu e bolnav şi nu mai are mult?

Sau cum ne băgau în capetele noastre mici de bibilică ideea stupidă că numai şi numai ea, Elena Tovarăşa, e capul răutăţilor, de o uram mai mult decât orice fiindcă nu îl lăsa pe Nea Nicu să fie drept şi bun ca un personaj comunist din filmele lui Sergiu Nicolaescu?

Vă mai amintiţi cum am fost păcăliţi în ultimii ani ai ceauşismului că, după ce ne plătim datoriile, vom huzuri în sfârşit?

Vă mai amintiţi cum , în decembrie 1989, ne-au păcălit emanații cu teroriştii aia care acum nu mai există?

Dar despre cum ne-au păcălit că banda video s-a terminat exact în clipa în care dictatorilor li se aplica o porţie de fier, ce ziceţi?

Vă mai amintiţi cum ne-a păcălit de amarnic popa Tokes, cel care a început totul la Timişoara?

Dar de Câmpeanu, la primele alegeri, cu vocea lui gravă şi figura lui de aristocrat?

Să nu mai vorbim cum ne-au păcălit tot atunci, la începuturi, cu povestea despre „nu ne vindem țara”, cu moşierii şi cu aducerea Regelui înapoi!

Și ce să mai vorbim, în ultimii ani, despre cinica păcăleală cu aducerea Regelui înainte!

Cât privește perioada 1996-2000, nici nu vă mai îndemn să decojiți păcăleala cu democrații rătăciți la putere, fiindcă risc să vă provoc o criză de fiere.

Ce păcăleli și mineriadele lui Cosma, „adevărul despre Revoluției” cu Iliescu în libertate, condamnarea comunismului cu Voiculescu din bojocii și tiroida Antenelor, gripa aviară și  aflatoxina din laptele tricolor!

Probabil că la toate acestea de mai sus eu cred că ar trebui să ne gândim în fiecare dimineaţă când, fatalmente, începe o nouă zi şi avem de înfruntat valuri tsunami de păcăleli.

De fapt, nici nu cred că suntem chiar atât de naivi cum ne cred conducătorii noştri dintotdeauna.

Pur şi simplu, adesea, probabil că preferăm să ne lăsăm păcăliţi decât să fim prea lucizi.

Adică mai bine fraieri decât de-a dreptul sinucigași.

Proclamația de la Timișoara, textul pe muzica Revoluției din 89!

Posted on by

Dacă Revoluția din 1989 a avut o muzică unică a ei, atunci, pentru mine, Proclamația de la Timișoara este singurul text adevărat, legitim și profetic scris pe „muzica” întâmplărilor de atunci. De fapt, singurul!

Cred asta fiindcă mi se pare tot mai evident faptul că Proclamația de la Timișoara este unicul diagnostic pe care o societate bolnavă cum a fost România ieșită din ceaușism a avut puterea să și-l administreze.

Ceea ce și explică schizofrenia cu care el a fost perceput atât imediat, cât și în anii care au urmat. Nu mă refer aici la virulența previzibilă cu care a fost blamată de „foști”, ci la faptul că, deși Proclamația a fost și este încă imnul societății civile democratice, ea a sfârșit prin a deveni ambarasantul copil handicapat al unei clase politice incapabile să se recunoască în legitimitatea dezideratelor de acolo.

Nu știu de ce și nici nu am uneltele unei analize în acest sens. Știu doar că, după 11 martie 1990, România a fost împărțită în cei care se mulțumeau cu cadavrul lui Ceaușescu și cei care așteptau o Renaștere. Un miracol, o metanoia. De fapt, un drum asumat. Apoi cum cei din urmă au devenit tot mai puțini, tot mai izolați social…

Poate că nu s-a observat că, de fapt, Proclamația ni se adresa nouă, tuturor, în efortul, disperat, de a nu rata două ținte vitale: Revoluția și viitorul.

Mai întâi, fiindcă Societatea Timișoara, prin autorii Proclamației — George Șerban, Bazil Popovici, Daniel Vighi și Doru Mihiț –, a înțeles foarte repede și cu clartitate că Revoluția eșuase deja într-o Restaurație! Or, prima misiune a acestui text a fost să își asume Revoluția și să să se dezică de lovitura de stat. Proclamația, prin însuși faptul că a apărut, a obligat puciștii de la București să accepte un lucru esențial: Revoluția nu a fost doar anticeaușistă, ci, mai ales, anticomunistă! Ceea ce presupunea nu o adecvare a mecanismelor economice, ci, mai ales, a celor politice.

A fost un fel de conștientizare a faptului că o lovitură de stat nu poate avea alt program decât acela de a câștiga Puterea. Or, fiindcă Proclamația nu vorbește niciunde despre Putere, ci despre societate. ea este mai mult decât un text politic, fiind unul, așa cum scriam, profetic.

Sigur, cuvântul pare emfatic, însă el își descoperă valențele abia în clipa în care comparăm Proclamația de la Timișoara cu un text aflat la mare distanță temporală și ideatică: În contra direcției de astăzi din cultura română, de Titu Maiorescu. Articolul, publict în 1868, atrăgea atenția asupra unei disfuncționalități a României moderne: formele fără fond! În graba ei de sincronizare cu Europa – scrie Maiorescu – au fost adoptate instituțiile din afară, fără însă ca fondul, oamenii, sintaxa socială să funcționeze.

Exact asupra acestui pericol mortal atrăgea atenția, implicit, Proclamația de la Timișoara în clipa în care, prin faimosul ei punct 8, cerea o lege a lustrației pentru cei ce au fost stâlpii ceaușismului. Fiindcă era evident că instituțiile democratice ale noii orânduiri nu aveau cum să fie vii, sincere, curate, funcționale dacă ar fi fost conduse de aceleași persoane care au fost însuși metabolismul vechii dictaturi!

Iar primul exemplu era chiar Televiziunea Română Liberă care, încă din primele minute, a mințit, a manipulat, a intoxicat, a dezinformat, a dezbinat națiunea. De altfel, motivul principal al apariției acestui text programatic este chiar o asemenea gravă, intolerabilă confiscare a televiziunii naționale, de altfel singura sursă de informații audio-video la acea vreme, de către regimul Iliescu:

„O serie de fapte întâmplate în România îndeosebi după 28 ianuarie 1990, vin în contradicţie cu idealurile Revoluţiei de la Timişoara. Aceste idealuri nici nu au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice româneşti de catre mass-media centrală, decât parţial şi confuz. În asemenea condiţii, noi, participanţii nemijlociţi la toate evenimentele dintre 16 şi 22 decembrie 1989, ne vedem nevoiţi să explicăm întregii naţiuni pentru ce au pornit timişorenii Revoluţia, pentru ce au luptat şi mulţi şi-au jertfit viaţa, pentru ce suntem în continuare hotărâţi să luptam cu orice preţ şi împotriva oricui, până la victoria deplină”.

Sigur că acum încleștarea Societății Timișoara cu regimul Iliescu pare donquijotescă, iar România de astăzi e cu totul altfel de cum era pe atunci.

Nu știu de ce, de câte ori scriu despre Proclamație, îmi amintesc ce mi-a povestit Paul Barbăneagră despre prima vizită a lui Ion Iliescu la Pris, în exilul românesc. Înainte de a se deschide discuțiile, Barbăneagră a ținut să îi spună așa:

„Dumneavoastră, Domnule Iliescu, poate aveți impresia că diferența dintre Dv. și noi, românii din exil, e de nuanțe. Că untul mâncat de noi a fost mai galben decât al dv. Nicidecum, domnule Iliescu! Pe noi ne despart cimitire!”

O

 

Primul episod din eliberarea lui Năstase se joacă pe-o carte: Lansez pentru tine!

Posted on by

Doamna Dana și Domnișoru Andrei au lansat, la Târgul Gaudeamus, o carte : Exerciții de libertate. A unui deținut. A unuia de ținut minte for ever pentru cum s-a comportat în timpul mandatului său, dar și pentru cum și-a pierdut aroganța prin hăurile a două cătușe.

Au vorbit camaradul Iliescu, Augustinul Buzura și analistul (sic!) Bogdan Teodorescu din care desprindem următrul pasaj spre nuitare:

„Un alt capitol din literatura concentrationară care începe cu Boetius, trece pe la Cervantes, Walter Raleigh, Martin Luther pentru a ajunge la Dostoievski sau la mai recenţii Varlaam Shalamov sau Malcolm X.”

O porcărie și o ipocrizie fără margini!

Nu pentru ceea ce credeți Dv. acum, ci dintr-un cu totul alt motiv.

Păi, dacă ești solidar cu Bombo, cum poți să lansezi cartea lui taman la Gaudeamus?

Poate fiindcă știi prea bine că Gaudeamus înseamnă „Să ne bucurăm”?

sOrbiți ceaiuri electorale?

Posted on by

În 2000, înainte de alegeri cu câteva luni, am avut ideea, împreună cu patroana firmei Daphne, Doamna Luci Ercuță, de a pune pe piață cutii personalizate cu ceaiuri electorale. Cutiuțele aveau pe ele chipuri ale politicienilor caricaturizate de Ștefan Popa Popasși un slogan al subsemnatului.

Pentru cutia lui Ion Iliescu propunerea inițială de slogan era  “Ehei, ce tare era ceaiul rusesc, măi dragă!”

La Emil Constantinescu, scria CE-Ai votat, asta bei!”

La  Valeriu Tabără, fervent acuzator al maghiarimii la acea dată, am scris – „Dacă ceaiul e fierbinte, să se folosească limba maghiară!”

La Vadim Tudor, a fost previzibil: „România să fie condusă cu o mână de mentă!”

Pentru fostul ministru al Justiției, Valeriu Stoica, am scris așa: „Împotriva corupției, ceai cu Zaher”

Alături de chipul cu gât al dlui Petre Roman, textul suna aşa : „De vrei Kent, de vrei valute, RePeDe un ceai de fructe!” (Un omagiu pedelist și vegetal fetelor de la APACA, în amintirea vremurilor când scandau „Nu vrem bani, nu vrem valută, vrem ca Roman să ne cunoască biblic!”)

Ministrului Ion Caramitru, Hamletul nostru: „Tu bei sau tu nu bei, aceasta e-ntrebarea.”

Unele au rămas, altele au fost schimbate.

Doamna Ercuță a avut prevederea de a-i întreba pe câțiva, între care și pe viitorul președinte.

 

 

Mister Gaga, din nou în concert

Posted on by

Atunci când a pornit mascarada cu suspendarea lui Băsescu, un singur om ar fi putut să o oprească: Ion Iliescu.

De la Domnia sa m-aș fi așteptat să iasă în fața presei și să spună că, în fond, este vorba despre batjocorirea unei instituții care, iată, poate fi ridiculizată de orice majoritate în numele unor pretexte mai mult sau mai puțin serioase.

Domnul Iliescu are o educație și un crez politic ce statutează preeminența absolută a instituției față de persoană. Cu alte cuvinte, oricâte derapaje ar face persoana care reprezintă instituția,  reacțiile față de persoană sunt mult cenzurate pentru a nu impieta asupra instituției. Evident că această fetișizare instituțională vine din cultura organizațională a cadrismului de tip sovietic, dar asta are mai puțină importanță.

Important e că Domnia sa nu a reacționat în niciun fel. Ceea ce poate fi un indiciu că rolul său în partid nu mai e ce a fost și că „tânăra gardă” i-a luat bagheta de dirijor și l-a mutat în cor. De unde, din vreme în vreme, face câte un pas în față pentru a interpreta câte un solfegiu în absolut falset politic, dar în deplină concordanță cu vechile sale convingeri:

„Sosirea intempestivă a subsecretarului de stat al SUA la București și opiniile exprimate, cu acest prilej – vădit influențate de campania de dezinformare reușita de partizanii d-lui Băsescu (reflectate, de altfel, și in declarațiile d-lui Barroso), constituie un fapt regretabil.

Este, însă, surprinzător, cu câtă ușurință unele cancelarii occidentale (și inclusiv reprezentanții lor la București) pot fi influențate de campania de intoxicare desfășurată de susținătorii d-lui Basescu și câtă lipsă de sensibilitate și respect pot manifesta acestea față de un vot popular, exprimat la un referendum organizat în mijlocul verii, în ciuda boicotului proclamat de d-l Băsescu și susținătorii săi”, scrie fostul Președinte pe blogul său.

La ceas de mare concert Lady Gaga în București, constat că, din nou, Domnul Iliescu are marele avantaj al vârstei înaintate. De fapt, al unei confuzii senile pe care francezii o numesc starea de Gaga.

Un document despre Revoluția pro-comunistă din 89

Posted on by

Societatea Timișoara și-a decernat, sâmbătă, distincțiile anuale.
Printre laureați s-a aflat și Doru Mărieș care a adus şi a citit un document buimăcitor din primele ore ale Puterii nou instalate în decembrie 89.
În esență, Ordinul semnat de Ion Iliescu prevedea rămânerea pe funcții a activiștilor de partid sau numirea lor în funcții de conducere și comandă precum și continuarea colectării cotizațiilor PCR și UTC.
Documentul – incredibil în tupeul lui bolșevic – explică un episod la care am luat parte in aceleași clipe din 22 decembrie.
În jurul orei 10 mă aflam în grupul de demonstranţi din faţa Tipografiei și, împreună cu Ioan Iancu și Gheorghe Secheșan, am intrat forţat la secția ziare, acolo unde se culegeau ”Drapelu roșu” și cele două ziare comuniste în germană și maghiară.
Fusesem corector la ”Drapelul roșu” până în 1986, așa că îi știam pe tipografi.
Am început să lucrăm la prima ediție a ziarului și să recuperăm Manifestul Frontului Democrat Româm, prima formațiune politică a României postcomuniste, ce a luat ființă în Balconul Operei.
Textul cules pe plumb al Manifestului FDR fusese aruncat de frică de către tipografi în 20 decembrie, când Tipografia a fost ocupată de un grup de militari în jurul vârstei de 35-40 de ani. (Peste ani aveam să aflăm că era un grup antitero condus de faimosul colonel Truțulescu, cel implicat în Ţigareta 2!)
În fine, Ceaușescu fuge, încep să curgă textele de căință de la Agerpres, noi trei pornim să scoatem prima ediție a ziarului necomunist.
Ținem legătura cu Claudiu Iordache, ideologul FDR, și totul pare în regulă.
Până în jurul orei 16, când în tipografie apare Ion Stan, secretarul de redacție al ziarului ”Drapelu roșu”, cu textele fostei redacții.
În prim-plan, un articol pupincurist la adresa lui Radu Bălan, prim-secretarul județenei de partid.
Odată cu articolul, Ion Stan vine și cu numele noului ziar: ”Luptătorul bănățean”.
Pentru mine a fost o stupoare totală. Mai întâi că în Drapelu roșu se scriseseră articole despre “golanii Timișoarei”, despre “vandali”, “forțe străine”, iar acum noua epocă începe cu Bălan, cu același Teodor Bulza și, cu un nume de ziar stalinist, din anii 50.
Ion Stan paginează articolul cu Bălan pe prima pagina, aşa cum era obiceiul. Eu le spun paginatorilor să îl scoată sau să îl pagineze în pagina a treia.
Tipografii nu înțeleg nici ei nimic, așa că facem o delegație din 3 persoane să lămurim lucrurile în redacția „Drapelulu roșu”. Aflăm că acolo e și Bălan, așa că misia este încă mai importantă.
La ieșirea din Tipografie, militarii mă roagă să spun cui pot că au doar muniție oarbă și că sunt zvonuri despre o iminentă confruntare cu forțele loiale lui Ceaușescu.
În redacția Drapelului, prima persoană pe care o văd e maiorul de Securitate Andrei Indrei, cel care răspundea de cultură. E calm și răsfoiește agale colecția revistei… Orizont.
Bălan e în biroul lui Teodor Bulza, redactorul-șef al ziarului, și dă un interviu unor jurnaliști unguri.
Mi se spune că nu pot intra.
Sunt nervos, așa că intru, în ciuda opreliștilor.
Ildico Achimescu traduce, iar în birou se mai află și Nae Laslău.
Îi spun, cam răstit, lui Bălan despre numele ziarului și despre muniție.
Îl sună, imediat, pe comandantul Garnizoanei, colonelul Predonescu, și îi ordonă să trimită muniție de război la Tipografie.
Nu prea înțeleg de ce tot fostul prim-secretar comunist are comanda absolută a județului, dar emotivitatea era prea mare pentru a pătrunde esențialul:
Revoluția procomunistă chiar începuse.

PS Eu am mai putut intra în Tipografie, iar primul nr. din “Luptătorul bănăţean” a apărut în două ediţii: una cu Bălan pe prima pagină, alta cu Bălan pe pag. 3!