„Munții noștri aur poartă,/ noi cerșim din poartă-n poartă”, se căina O. Goga într-o vreme în care nu existau contracte preferențiale sau regi ai subsolurilor.

Asfaltul, ca bogăție inestimablă a României de la putere, a apărut abia după 1989, când, alături de borduri și energia electrică, a avut scopul de a arăta cu exactitate cine e deștept și cine mai așteaptă.

Drumuri locale, comunale, orășenești, naționale și internaționale au fost pospăite cu un asfalt de unică folosință/sezon, astfel încât el, asfaltul, a început să aibă viața musculiței de oțet.

Sensibil, discret, biodegradabil, cu retrageri rapide de pe carosabil, asfaltul românesc nu a fost capabil să înfrunte nici temperaturile scăzute, nici zăpada, nici măcar ceața.

A rezistat însă cu brio la blestemele nedrepte ale românilor care au văzut în el un fel de metaforă a ojei de unghii.

Paradoxul celor care au condus destinele asfaltizării naționale este că nu au fost nici as-faultați, nici nu au rămas pe drumuri.

Iată de ce reținerea unui „rege” al asfaltului, Nelu Iordache, ar fi nu doar bucuria șoferilor, ci și începutul unei idile dintre procurori și formula marmeladei cu care unii ne mânjesc de 22 de ani drumurile.