Moartea Domnului Beligan

Resimt un disconfort accentuat acum, când, la plecarea lui Radu Beligan, i se reproșează o serie de slăbiciuni ale vieții: a fost membru al CC al PCR, a fost iliescian, l-a susținut pe Ponta.
Așa e. Am scris și eu, scârbit, atunci când, în spațiul public, au apărut diverse mesaje de susținere a lui Ponta.
De aici însă până a-l face un propagandist comunist, fesenist sau, de pildă, a-l compara cu Adrian Păunescu e cale foarte lungă. Păunescu i-a inventat pe Ceaușescu o biografie publică mai eficientă decât toată propaganda. Vă reamintesc că o asemenea alăturare e irelevantă și stupidă fiindcă Păunescu a reușit – fiindcă a fost un talent rar (asta e!) – să ne vândă rahatul de atunci pe post de parfum. Domnul Beligan nu a făcut asta. Nu a fost printre marii recitatori, cum au fost Albulescu, Ilinca Tomoroveanu, Adela Mărculescu (mai ales) sau Florina Cercel. A recitat la ceasuri ideologice fiindcă, sper eu, ăsta era prețul. Poate că a fost mai slab. Poate că o să-mi spuneți că unii au reușit să stea deoparte. Nu știu ce să spun.
Mă tem că, acum, când îi reproșăm aceste lucruri, ne pierdem nuanțele. Nu neapărat atunci când vorbim despre cei care au mâncat rahat în vremea comunismului. Ci, mai ales, când vorbim despre marii actori români. Iertată-mi fie comparația, dar televiziunile au reușit operații estetice de un tembelism desăvârșit la dispariția unor actorași de mâna a treia, cel mult, care au avut „privilegiul” de a ieși de pe scena vieții fie într-un decor de manea, fie, pur și simplu, din cauze spectaculos naturale. Nu voi cita niciun nume fiindcă aș fi impiu și ridicol, la rându-mi.
Cum a fost, cum nu a reușit să fie, Radu Beligan rămâne unul dintre cei mai mari actori ai României din toate timpurile. Fie că ne-a plăcut, fie că nu. Stereotipurile cultivate tv ni-l înfățișează mereu în ipostaza lui Rică Venturiano, de junețe.
Eu îl păstrez în memorie ca Romulus cel Mare, un spectacol extraordinar în regia Sandei Manu, văzut la Timișoara prin 1988, cred. Unde, zău, nu era deloc ceaușist.
Dumnezeu să-l odihnească în pace! Și să îl ierte!

La pauză, în meciul Cioabă-Ștefănescu, e 1-0!

Am scris de câteva ori aici, pe blogul La Tolce Vita, despre ritualurile păgâne ale „consumării” televizive a cadavrului de vedetă.  (http://marceltolcea.ro/madalina-manole-si-chupacabra-catodica/)

Nu am scris încă despre concurența mortuară care, iată, din păcate, ne-a oferit o mostră de concurență a durerilor, a ierarhiilor thanatice: cine ia caimacul audienței atunci când mai apare un dispărut de notorietate națională?

Cum s-a întâmplat cu dispariția fulgerătoare a marelui fotbalist Costică Ștefănescu. (Apropo, Costică, Gigi sau Nelu nu se prea potrivesc în asemenea cazuri!)

La o primă vedere, e destul de ciudat să constați că dispariția Regelui Cioabă este mult mai mediatizată decât cea a lui Ștefănescu.

La o doua privire însă, răsufli ușurat: normalitate ar consta într-o mediatizare sobră, departe de orice informație laterală, tendențioasă, rău-voitoare sau de fapt divers.

Familia fotbalistului Ștefănescu a refuzat să comenteze sau să apară în diverse contexte de — iertați-mi comparația — antiBingo/Bingo de Doliu.

Ceea ce mă nedumerește însă în cazul de față este că  televiziunile nu au găsit răgazul de a îi acorda lui Ștefănescu măcar o jumătate de ceas de imagini cu meciurile sale, cu rememorări ale fotbaliștilor de atunci, cu un text din Chirilă sau Ioanițoaia.

În termenii darwinismului de share, un lucru a devenit clar pentru mine cu privire la comensurarea audienței la morții multiplii: cine moare primul ia tot caimacul!

Îmi cer iertare pentru gândul impiu, dar mă rog lui Dumnezeu ca marele actor Radu Beligan să nu plece definitiv dintre noi după — să spunem — Alexandru Arșinel.

Fiindcă românii chiar nu ar mai înțelege nimic!