Astăzi, poetul și teoreticianul literar Prof. univ. dr. Ion Pop primește „Premiul Petre Stoica”

A treia ediție a Premiului Petre Stoica, acordat de Fundația Pax în colaborare cu Filiala Timiș a Uniunii Scriitorilor din România, va avea loc astăzi, de la ora 17,00, în Aula Bibliotecii Universitare Eugen Todoran.

Ediția din acest an înseamnă, alături de celebrarea universitarului, poetului și teoreticianului literar Ion Pop, și lansarea volumului de poezii inedite  11 adnotări lirice la covoarele Șerbanei, apărut la editura Brumar.

Despre felul în care acest volum inedit a apărut, în textul de mai jos:

11 adnotări lirice la covoarele Șerbanei, Brumar, 2013

 

Cine oare mai credea/spera că vom putea citi un volum inedit de Petre Stoica?

Cu siguranță, nimeni! 

Și totuși, cartea de față, cuprinzând 11 adnotări lirice la tapiseriile artistei plastice Șerbana Drăgoescu, este o apariție inedită și, fără îndoială, neașteptată, surprinzătoare. 

Neașteptată, fiindcă Petre Stoica a fost unul dintre cei mai laborioși poeți ai literaturii române, publicând — cu o regularitate de orologiu suav —, câte un volum nou cel puțin o dată la trei ani. Asta, numai între 1966 și 1985. Ceea ce a însemnat, alături de volumele antologice, peste 40 de volume!

Surprinzătoare, mai întâi, prin caracterul ei de circumstanță, ceea ce, la un poet ireverențios cu poncifele, iconoclast, demitizant, e aproape de neimaginat. Și totuși, e o poezie circumstanțială  în sensul goethean al cuvântului, căci Goethe credea că poezia de circumstanță, legată de un eveniment din imediat, aparent fără miză, înrădăcinează poezia în contemporaneitate. Surprinzătoare, apoi, prin tonul elegiac, profund, prin neliniștea și cutremurarea în fața trecerii timpului, prefigurând, prin tonalitatea solemnă, singularul său volum din 1977, O nuntă de cenușă, scris, în contrast cu celelalte volume ale sale, într-un registru complet diferit.

Asemenea oricărei surprize, și cartea de față are o istorie ce pune în evidență deplina adecvare cu tema textelor poetice: dacă ele, textele, abordează în cheie lirică tema unor covoare ale artistei Șerbana Drăgoescu, firul destinului ce a condus la descoperirea, editarea și apariția acestui volum este încă și mai tulburător.

Așadar, întâlnirea cu protagonista poemelor.

Pe la mijlocul lui 2009, Doamna Profesor Alexandra Titu mi-a propus o lansare de carte aparte la Muzeul de Artă din Timișoara: un pictor român născut la Paris, cu studii la celebra școală Julian, redutabil problemist în șah. Cartea, jumătate în franceză, jumătate în română, îi aparținea lui Radu Drăgoescu, un nume despre care nu auzisem. Familiar însă îmi era numele fiicei autorului, Doamna Șerbana Drăgoescu, cu care am convenito întâlnire pentru a stabili detaliile de rigoare.
Înainte de plecare, Doamna Drăgoescu m-a întrebat cine e bărbatul ale cărui fotografii se derulau  pe monitorul computerului meu. I-am răspuns ca și cum le-aș fi făcut cunoștință: Petre Stoica. Apoi am adăugat: „A plecat anul ăsta, în 21 martie”, A tresărit, s-a reașezat și, vizibil tulburată, mi-a spus că l-a cunoscut cu mulți ani în urmă, că încă nu știe dacă l-a iertat, și că el, Petre, i-a dedicat un ciclu de poeme. De mult!

Mi-a promis că îmi va trimite originalul. Așa a fost. Mi-a adăugat un CD cu o înregistrare de la un vernisaj la Muzeul de Artă al României din ianuarie 1981, când expoziția sa, Spirale, a fost vernisată de Ioan Grigorescu, Radu Ionescu și Gaston Cosma, iar  Ovidiu Iuliu Moldovan a recitat chiar poeziile scrise, în 1975, de către Petre Stoica pentru tapiseriile Șerbanei.

Întâlnirea noastră a fost acum patru ani și, de atunci, lucrurile au intrat pe un făgaș mai precis.

Fundația Pax 21 a instituit Premiul Petre Stoica decernat, în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, anual, unei personalități culturale de prestigiu. Prima ediție a consemnat numele lui Șerban Foarță, ediția a doua l-a omagiat pe Dorin Tudoran, iar anul acesta va fi sărbătorit profesorul universitar, criticul și poetul clujean Ion Pop. 

Dar șirul coincidențelor din trama și urzeala tapiseriei subtile nu s-a sfârșit atuncicând Doamna Șe rbana Drăgoescu l-a redescoperit, în efigia imaginii, pe Poetul despre care nu mai știa aproape nimic. În vara aceasta, când l-am sunat pe Radu Stoica — fiul lui Petre Stoica — pentru a-i cere permisiunea editării manuscrisului, i-am vorbit și despre destinatara poemelor. Nu o cunoscuse! Vorbeam cu el pentru prima oară despre volumul inedit, despre ce conține și, amândoi, ne bucuram că va fi o surpriză!

A doua zi, Radu m-a sunat pentru a-mi spune doar atât:

„Șerbana Drăgoescu a murit ieri seară! Chiar în ziua în care am vorbit despre tata, despre carte și ea !”

23 de ani de la înființarea ziarului „Timișoara”. Mărturii, poate, încă prea calde!

Miercuri, 23 ianuarie, vor fi 23 de ani de la apariția ziarului „Timișoara”.

Constat, la atâția ani de la apariție, că nu am avut timp să scriu despre contextul apariției unei publicații care a făcut istorie în presa românească și, prin Proclamația de la Timișoara, în istoria ideilor politice.

Așadar, suntem în ianuarie 1990. În primele zile de după 22 decembrie am fost alături de Claudiu Iordache, mai ales după ce, în 22 decembrie, am tipărit Manifestul Frontului Democrat Român la tipografia unde intrasem, cu încă trei amici, în jurul orelor 10. Claudiu era, într-un anume fel, ideologul noii puteri, mai ales că, la începutul lui ianuarie, armata preluase, de facto, puterea la Timișoara. Prin 17 sau 18 ianuarie, seara, târziu, Claudiu Iordache m-a sunat și m-a întrebat dacă am fost colaborator al Securității. Întrebarea lui m-a enervat teribil, fiindcă, prin luna mai 1989, mi-a încredințat un volum de poezii extrem de virulent la adresa regimului. Dacă aș fi fost omul Securității, alta ar fi fost situația…

In fine, după asta, mi-a spus că Armata a hotărât să mă numească redactor-șef la ziarul „Luptătorul bănățean”, fostul oficios al PCR, „Drapelu roșu”. Principalele reproșuri, ale străzii mai ales, se referau la tratarea publicistică a unor teme fierbinți cum ar fi numărul morților sau indicarea celor vinovați pentru carnagiu. Cei din stradă se credeau mințiți, înșelați, manipulați.

Între 1983-1986, fusesem corector la „Drapelu roșu” și colaborator al rubricii de sport. Câțiva dintre cei din redacție îmi erau amici, prieteni chiar, așa că postura mea era delicată…

A doua zi, însoțiti de un tânăr ofițer, am ajuns la redacția ziarului.  Atmosfera era mai mult decât încordată și nu îmi face deloc plăcere să îmi amintesc discuția de atunci. Cert e că, îmediat în duminica următoare, câțiva dintre redactori mi-au „dedicat” un supliment de patru pagini în care, alături de grave carențe de caracter, principala mea vină era că tatăl meu fusese primar al orașului Jimbolia până în 1982. Da, mai era ceva: autorul anonim al articolelor scria că aș fi fost un zelos ceaușit și că aș fi semnat nenumărate articole laudative! Era o minciună sfruntată! Nu scrisesem niciun articol de acest fel! Oricum, „suplimentul” a fost prima foaie apărută într-o zi de luni în toată istoria tipografiei clasice din Banat!

Redactorii au refuzat numirea mea și, ca urmare, un numeros grup de tineri scriitori, profesori, intelectuali, ne-am reunit la Casa Studenților pentru a găsi o soluție. Erau acolo George Șerban, Ion Monoran, Livius Ciocârlie, Șerban Foarță, Viorel Oancea, Marius Proks, Doina Pașca, Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Lucian Vasile Szabo, Smaranda Vultur, Mircea Pora, Vasile Popovici, Bebe Costinaș, Ioan Crăciun, Alexandra Indrieș, Doru Mihiț, Marcel Sămânţă, Gheorghe Sînmărtineanu și mulți alții cărora le cer scuze că nu-i amintesc aici. Cert e că s-a intrat în forță în redacția ”Luptătorului bănățean”, „capii răutăților” fiind Ion Monoran și Vasile Popovici. Eu nu am intrat în clădire. De acasă, am vorbit la telefon cu Mono pentru a-i explica cum se trimit articolele în tipografie. (Vezi și http://www.memorialulrevolutiei.ro/index.php?page=revista-on-line/memorial-5/revolutia-in-presa)

M-am consultat cu prietenii mei apropiați și, împreună, am hotărât să nu ies în prim-plan fiindcă, prin atacarea mea, ideile Societății Timișoara, ar fi fost ușor discreditate.

În primul număr, colectivul de coordonare al ziarului, trecut pe ultima pagină, era format din Ion Monoran, Marcel Sămânţă, Gheorghe Sînmărtineanu şi Lucian Vasile Szabo.
Începând cu numărul şase al ziarului, caseta redacțională este compusă din:  redactorul-şef, în persoana lui Lucian Vasile Szabo, doi redactori-şefi adjuncţi – Dorel Mihiţ şi Ioan Monoran şi Marcel Sămânţă, pe funcţia de secretar general de redacţie. Redactori propriu-zişi erau Dan Popovici, Ioan Crăciun, Daniel Vighi, Harald Zimmermann și subsemnatul.

Nu aș încheia această evocare poate prea personală fără a cita textul primului ediorial al Alexandrei Indrieș, una din vocile cele mai clare și puternice ale opoziției de atunci. De fapt, o voce a deminității și democrației despre care noi, cei mai tineri, nu știam mai nimic:

Libertatea sufletului

Nu avem încredere în cei ce acţionează: îi suspectăm că vor să se caţere şi să se agaţe de putere.

Nu avem încredere în cei ce stau deoparte: îi suspectăm ca vor să-şi frângă gâturile cascadorii şi, odihniţi, să profite.

Nu avem încredere în partide: sunt prea multe, prea vechi sau prea noi.

Nu avem încredere în Front, pentru că reprezintă puterea.

În genere, nu avem încredere.

Iată unde am ajuns.

Suntem bănuitori, sceptici, irascibili, vrem să obţinem într-o lună ce am pierdut într-o jumătate de secol.

Suntem neliniştiţi.

Mă tem să nu ne pierdem cea mai de preţ calitate: bunătatea.

Sufletul nu  este liber dacă nu este bun.

 

 

 

 

Un suspin la demolarea primului club de jazz din România!

Am citit în Adevărul de Timișoara un articol despre cum spațiul primului club de jazz din România postcomunistă a fost zidit și va fi redat circuitului pietonal ( http://www.adevarul.ro/locale/timisoara/Inmormantarea-primului-club-Romania-post-revolutionara_0_779922090.html).

Fotografiile lui Puba, proprietarul lui Pod 16, au în ele o tristețe impersonală.  Pentru mine locul acela are o istorie afectivă aparte fiindcă am fost parte a nașterii lui. Alături de Liviu Butoi, cel care a a gestionat afacerea în România.

Puțină lume știe că primul loc în care urma să fie Clubul de Jazz a fost subsolul Școlii Populare de Artă unde am explorat, cu Liviu, un spațiu generos, dar costisitor.

La finele lui 1990 și începuutul lui 91 eram Inspector șef la Cultura Județului și îl știam bine pe Liviu. (În casa în care a locuit își avea bârlogul un celebru personaj underground, Zdrahal!)

Cert e că povestea a cam început cu stângul și doar ajutorul Prefectului de atunci,  Dl Florentin Cârpanu, a făcut ca Pod 16 să treacă peste kilogramele de autorizații care se băteau cap în cap.  In fine, în 1991 a pornit și toată lumea bună a Timișoarei era seara acolo: de la Șerban Foarță până la Kamo, de la Ștefan Călărășanu la SD Beautiful (Sandy Cure), de la actorii Teatrului Național la Lelu Bihoi, de la scriitori la jurnaliști sau boemi.

Clubul a fost mai mult decât un loc de jazz animat de nume de toate calibrele. Îmi amintesc așa, fugitiv, de Teodora Enache (în primii ei ani!), de Johnny Răducanu (cu o noapte de beție inubliabilă) sau de Sorin Bogdan cu contrabasul în brațe.

Au fost seri de muzică, de poezie, de teatru care au forțat noaptea până în zori. Cu fum, cu vodcă și vin, cu polemici, cu bătăi, cu teatrale și adolescentine caraghioslâcuri.

Pe toate, acum, Bega le ține undeva în inima unui vârtej.