Meseria de „copil din flori” înflorește în România

„Copilăritul din flori” este o ocupație veche.

Pajiștile acestui sport viril se întind, practic, pe toate continentele și, după cum se vede, nu țin cont nici de anotimp.

Împărați, regi, papi, patriarhi, mitropoliți, scriitori, pictori, miliardari, nobili, burghezi, turiști, cu toții au polenizat petalele acestei ikebane cripto-ereditare.

Imperii și dinastii de sute de ani au cunoscut măriri și decăderi grație/din cauza lor.

De la Ștefan cel Sfânt (să iertați impietatea lumească), de la Cuza până la Carol I și Carol al II-lea, până la Valentin Ceaușescu, grădinile românești ale a „urmașilor horticoli” – ca să mă exprim așa – ne oferă o plăcută varietate.

Cu exemplare reușite (Tzigara-Samurcaș, despre care se vorbea intens că ar fi fost odrasla lui Carol I) sau nefericite  – Prințul Paul, ca să nu citez decât unul!

Fiindcă, de câteva zile, România TV vehiculează numele jurnalistului Vasile Rotaru ca posibil „copil din flori” al lui Sergiu Nicolaescu, simt nevoia să precizez următoarele:

Vasile Rotaru mi-a fost student, foarte bun student și, în cazul în care ar fi copilul din flori al regizorului, voi fi nevoit să recunosc că a reușit un copil minunat!

 

 

 

 

Canibalismul Entității Jelinde

La nivelul mulțimilor,  moartea unui simbol colectiv produce două fenomene paradoxale, contradictorii și, în fapt, imprevizile.

Unul e solemn, înălțător, altruist, moral, al doilea – animalic, feroce, canibalic.

Primul moment înseamnă participarea isterică, dezlănțuită, epileptică la ceremonialul îndurerării.

Un fel de variantă socială, de stadion a vechiului bocit de la țară, cu deosebirea că aici există nu cor de bocitoare, ci soliști ce răcnesc unul peste altul în aceeași viermuială sonoră.

Cel plecat. Eroul, e aureolat de jerbe interminabile de superlative, este evocat, plasat în empireul imaculat al unor repere greu de atins.

Încă mai important decât gestul valorizării este reacția la orice umbră de îndoială care ar putea veni de la cine știe ce rătăcit.

Jelitul Eroului simbolic nu poate accepta nici măcar vreo umbră, vreo bătătură sub potcoava calului de la statuia ecvestră a celui plecat!

Explicațiile, de asemenea, sunt extrem de simple: jelind un erou legendar, te dai și tu, jelitorul, cu puțin din deodorantul simbolic al celui jelit. De fapt, din deodorantul superlativelor sale.

Or, dacă Eroul nu e chiar așa cum tu crezi, deliciul ieșirii din anonimat printr-un asemenea gest mirabil e, pur și simplu, distrus.

Cine se îndoiește de Erou atacă, neagă și jelitorii, ceea ce, dați-mi voie să observ, chiar este impardonabil.

Al doilea moment este  unul în care jelitorul devine posesorul absolut al Eroului.

Amploarea, intensitate și sinceritatea jelaniei produce, pe bună dreptate, un fel de confiscare a Eroului. Cel plecat nu mai aparține familiei, celor apropiați, ci Entității Jelinde.

Care, în clipa în care are conștiința existenței sale, deci a puterii ei, și-a dobândit dreptul absolut de a decide ce face cu el pe care l-a venerat până recent.

Așa se face că astăzi, la incinerarea lui Nicolaescu, o femeie din mulțime l-a somat pe primul-ministru să  intervină în timpul ceremoniei de incinerare și să-l îngroape creștinește.

Așa se explică de ce voci din mulțime, la acea ceremonie, au strigat „rușine”.

De fapt, Eroul încetase să aparțină familiei exact din pricina acestui canibalism în efigie.

De acum, Entitatea Jelindă va putea decide și cine sunt „adevărații” copii din flori, cine are dreptul la moștenire, unde să îi fie pusă cenușa!

Contra acestei Entități exsită o singură armă: tăcerea decentă a presei!

 

 

Moartea propagandistului Sergiu

Am să vă rog să mă iertați că sunt lipsit de pietate, dar mi se pare jenant și jignitor să îl deplângi pe Sergiu Nicolaescu așa cum ai deplânge un geniu al cinematografiei românești.

Asemenea lui Păunescu – dar mult mai puțin talentat -, Nicolaescu a fost un rapsod al naționalismului ceaușist, un rapsod al al falsului antisovietism cu filmul Dacii, un falsificator al istoriei românești din anii de după 1944.

A putut să facă tot atâte filme cât dorea, fiindcă nu a deranjat cu nimic minciuna propagandei. Și-a inventat o disidență, el, cel care a scuipat pe obrazul partidelor istorice ale României în tot soiul de producții mincinoase, kitschioase și răsuflat patetice.

De fapt, a fost regizorul oficial al ceaușismului, așa cum Leni Riefenstahl a fost regizorul lui Hitler. Cu unica diferență că Leni a fost un uriaș talent.

Sigur că a avut milioane de spectatori, fiindcă a făcut un cinematograf pentru mase: simplificator, fără tensiune sau miză, cu risipă de cai și de gloanțe, maniheist, cu replici de un uriaș umor involuntar (un fleac, m-au ciuruit!).

Așa „mare” cum a fost, nu a obținut niciun premiu internațional de prestigiu.

Nici măcar nu a intrat în vreo selecție! Zero absolut!

Dimpotrivă! A făcut tot ce i-a stat în putință să blocheze accesul la fonduri tinerilor regizori care nu doar au confirmat, ci și au dus filmul românesc în marea sală a filmului internațional.

În rest, a murit un om pe care îl plângem. Și un penultim propagandist pe care îl semnalăm.

 

Voci de politicieni care mă enervează

În corul politicienilor români există voci insuportabile de care nu poți scăpa nici dacă tai sonorul televizorului și, apoi, te arunci într-un lac nămolos din Tibet.

Așa e vocea Doamnei Mona Pivniceru, de pildă. Ceva între icnetul de sacâz și sunetul unui firiz ruginit râscâind într-un traforaj umed.

Pe locul doi, timbrul lui Laszlo Borbely, pe ale cărui acute se simte smalțul unei danturi defectuos calibrate.

Oarecum asemănătoare cu dicția de mandibulă a lui Eugen Nicolăescu.

Trompetistă, iritantă, pedantă, mereu pe vârful picioarelor, vocea Sulfinei Barbu.

In fine, cea mai enervantă voce din tinerețea unui actual senator: Sergiu Nicolaescu.

Sergiu Nicolaescu, turnător sau deturnător? Ori amândouă!

”Evenimentul zilei” scria zilele trecute despre o delațiune a lui Sergiu Nicolaescu adresată lui Nicolae Ceaușescu. Mă tem că documentul respectiv – în care Pintilie sau Vaeni erau incriminați stalinist – nu aparține unui turnător, ci unui limbric moral. Nu numia fiindcă turnătoriile erau, de regulă, anonime… Oricum ar fi, S. Nicolaescu e un caz. E regizorul român cel mai popular. Ceea ce nu înseamnă nici pe departe cel mai bun, talentat etc. Nici pomeneală! Cred că nu mi-au plăcut niciodată filmele lui Sergiu Nicolaescu. De fapt, mi-au plăcut doar în copilărie. În clipa în care am înțeles că cinematografia lui era echivalentul filmic al Cenaclului Flacăra, am refuzat să mă mai uit la producțiile semnate de el. Problema e că, mai ales în ultimii ani, cinematografia lui Nicolaescu cunoaște o resuscitare ce mi se pare, în cazul unor filme, grețoasă. Mă refer mai ales la seria comisarului Moldovan. Unde partidele istorice sunt caricaturizate, iar comuniștii sunt feții frumoși ai istoriei. Din două una: sau revoluția din 1989 la care SN a luat activ parte nu a avut loc și o lăsăm dracului cu Maniu sau Coposu, sau le aruncăm la lada de gunoi a istoriei! Fiindcă mi s-a părut jignitor ca în zilele de comemorare a Revoluției să văd pe ecrane tot soiul de pârțuri filmice gen Pistruiatul sau Cu mâinile curate. Poate că nu ar fi rău ca, înainte de film, cineva să spună cum au stat lucrurile și că filmul ce urmează e propagandă deșănțată. Cum au fost, de altfel, și alte filme de-ale cineastului turnător și deturnător de istorie. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/filmele-istorice-romanesti-sunt-pline-minciuni)