Tot despre Sergiu Nicolaescu. De la est la rest.

Felul bombastic în care Sergiu Nicolaescu este jelit de televiziuni ca un mare regizor are, în opinia mea, trei explicații principale:

1. Filmele pe care generația trecută de 45 de ani le-a văzut în anii formării au fost agresiv ideologizate, ceea ce a făcut ca, prin comparație, cinematografia lui Nicolaescu să fie, pe drept cuvânt, o lumină. Să nu uităm, începând cu tezele din iulie 71, Ceaușescu a închis și robinetul filmelor din răsărit, astfel că filme mari din cinematografia sovietică, poloneză, cehă sau ungară nu s-au prea văzut. În locul unor Tarkovsky, Mihalkov, Klimov, Abuladze, Paradjanov, Polanski, Wajda, Forman, Martha Meszaros sau Istvan Szabo, cinematografele au gemut sub apăsarea a tot soiul de filme inexpresive și jenante. Cât despre televiziune, acolo situația  fost și mai tragică.

2. Generația sub 45 de ani înțelege filmul mai ales ca divertisment. Un film e bun câtă vreme are acțiune, e dinamic, e spectaculos și are în generic câteva nume mari. Hollywood-ul a produs aici o întreagă marmeladă educativă, cu Binele ce învinge Răul, cu oameni buni, cu divorțați recăsătoriți, cu rebeli reșapați în mielușei de felicitare. Sunt filme care nu pun probleme, nu creează întrebări, nu tulbură. Asemenea filme au, îndeobște, rolul de control al impulsurilor colective și susțin ceea ce se numește disfuncție de narcotizare.

3. În cinematografia românească, Sergiu Nicolaescu a fost singurul regizor care a ilustrat mitologia noastră: de la daci, la Mihai Viteazu, la comunizarea României. A fost, dacă vreți, un Alexandru Mitru al istoriei noastre. El și Titus Popovici, scenaristul dialogurilor sale umflate și caraghioase. Asta face ca Nicolaescu să fi creat un imaginar popular ce ne acordă nouă, românilor, un rol de Superman de-a lungul vremurilor. Când Decebal îi spune solului roman că acceptă pacea dacă fiecare locuitor al Imperiului îi va plăti două monede de aur, toți românii ne-am simțit bine. Unii au înțeles și că Roma e URSS-ul, dar asta e altă poveste. Așadar, e aproape imposibil să îi spui omului de rând că Nicolaescu nu a fost un regizor mare, fiindcă el vede în Nicolaescu un erou care NE răzbună pentru toate nenorocirile noastre. E și mai greu să explici că, asemenea lui Păunescu, Nicolaescu a inventat false tabuuri, false întrebări, cărora le-a propus soluții și răspunsuri nu doar greșite, ci și toxice.

Să spui că Nicolaescu a fost cel mai mare regizor al românilor e nu doar o minciună, o aiureală axiologică, ci și o jignire a unui cinematograf ce numără nume cum ar fi Victor Iliu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Dan Pița, Mircea Daneliuc, Nae Caranfil, Cristi Mungiu, Cristian Nemescu, Corneliu Porumboiu, Peter Călin Netzer.

Și asta dincolo de tematica filmelor. Fiindcă, dacă privim atent câteva dintre capodoperle filmului sovietic sau polonez, de pildă, vom observa că ele sunt mai mult propagandistice. Și Zboară cocorii, și Moscova nu crede în lacrimi, și Al 41-lea, și Omul cu camera de filmat al lui Vertov, și Siberiada, și Soarele înșelător, și Sclava iubirii, și Cenușă și diamant sunt filme cu sau despre comunism.

Dar câtă meserie și câtă autenticitate!