Arhive etichete: Titu Maiorescu

Proclamația de la Timișoara, textul pe muzica Revoluției din 89!

Posted on by

Dacă Revoluția din 1989 a avut o muzică unică a ei, atunci, pentru mine, Proclamația de la Timișoara este singurul text adevărat, legitim și profetic scris pe „muzica” întâmplărilor de atunci. De fapt, singurul!

Cred asta fiindcă mi se pare tot mai evident faptul că Proclamația de la Timișoara este unicul diagnostic pe care o societate bolnavă cum a fost România ieșită din ceaușism a avut puterea să și-l administreze.

Ceea ce și explică schizofrenia cu care el a fost perceput atât imediat, cât și în anii care au urmat. Nu mă refer aici la virulența previzibilă cu care a fost blamată de „foști”, ci la faptul că, deși Proclamația a fost și este încă imnul societății civile democratice, ea a sfârșit prin a deveni ambarasantul copil handicapat al unei clase politice incapabile să se recunoască în legitimitatea dezideratelor de acolo.

Nu știu de ce și nici nu am uneltele unei analize în acest sens. Știu doar că, după 11 martie 1990, România a fost împărțită în cei care se mulțumeau cu cadavrul lui Ceaușescu și cei care așteptau o Renaștere. Un miracol, o metanoia. De fapt, un drum asumat. Apoi cum cei din urmă au devenit tot mai puțini, tot mai izolați social…

Poate că nu s-a observat că, de fapt, Proclamația ni se adresa nouă, tuturor, în efortul, disperat, de a nu rata două ținte vitale: Revoluția și viitorul.

Mai întâi, fiindcă Societatea Timișoara, prin autorii Proclamației — George Șerban, Bazil Popovici, Daniel Vighi și Doru Mihiț –, a înțeles foarte repede și cu clartitate că Revoluția eșuase deja într-o Restaurație! Or, prima misiune a acestui text a fost să își asume Revoluția și să să se dezică de lovitura de stat. Proclamația, prin însuși faptul că a apărut, a obligat puciștii de la București să accepte un lucru esențial: Revoluția nu a fost doar anticeaușistă, ci, mai ales, anticomunistă! Ceea ce presupunea nu o adecvare a mecanismelor economice, ci, mai ales, a celor politice.

A fost un fel de conștientizare a faptului că o lovitură de stat nu poate avea alt program decât acela de a câștiga Puterea. Or, fiindcă Proclamația nu vorbește niciunde despre Putere, ci despre societate. ea este mai mult decât un text politic, fiind unul, așa cum scriam, profetic.

Sigur, cuvântul pare emfatic, însă el își descoperă valențele abia în clipa în care comparăm Proclamația de la Timișoara cu un text aflat la mare distanță temporală și ideatică: În contra direcției de astăzi din cultura română, de Titu Maiorescu. Articolul, publict în 1868, atrăgea atenția asupra unei disfuncționalități a României moderne: formele fără fond! În graba ei de sincronizare cu Europa – scrie Maiorescu – au fost adoptate instituțiile din afară, fără însă ca fondul, oamenii, sintaxa socială să funcționeze.

Exact asupra acestui pericol mortal atrăgea atenția, implicit, Proclamația de la Timișoara în clipa în care, prin faimosul ei punct 8, cerea o lege a lustrației pentru cei ce au fost stâlpii ceaușismului. Fiindcă era evident că instituțiile democratice ale noii orânduiri nu aveau cum să fie vii, sincere, curate, funcționale dacă ar fi fost conduse de aceleași persoane care au fost însuși metabolismul vechii dictaturi!

Iar primul exemplu era chiar Televiziunea Română Liberă care, încă din primele minute, a mințit, a manipulat, a intoxicat, a dezinformat, a dezbinat națiunea. De altfel, motivul principal al apariției acestui text programatic este chiar o asemenea gravă, intolerabilă confiscare a televiziunii naționale, de altfel singura sursă de informații audio-video la acea vreme, de către regimul Iliescu:

„O serie de fapte întâmplate în România îndeosebi după 28 ianuarie 1990, vin în contradicţie cu idealurile Revoluţiei de la Timişoara. Aceste idealuri nici nu au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice româneşti de catre mass-media centrală, decât parţial şi confuz. În asemenea condiţii, noi, participanţii nemijlociţi la toate evenimentele dintre 16 şi 22 decembrie 1989, ne vedem nevoiţi să explicăm întregii naţiuni pentru ce au pornit timişorenii Revoluţia, pentru ce au luptat şi mulţi şi-au jertfit viaţa, pentru ce suntem în continuare hotărâţi să luptam cu orice preţ şi împotriva oricui, până la victoria deplină”.

Sigur că acum încleștarea Societății Timișoara cu regimul Iliescu pare donquijotescă, iar România de astăzi e cu totul altfel de cum era pe atunci.

Nu știu de ce, de câte ori scriu despre Proclamație, îmi amintesc ce mi-a povestit Paul Barbăneagră despre prima vizită a lui Ion Iliescu la Pris, în exilul românesc. Înainte de a se deschide discuțiile, Barbăneagră a ținut să îi spună așa:

„Dumneavoastră, Domnule Iliescu, poate aveți impresia că diferența dintre Dv. și noi, românii din exil, e de nuanțe. Că untul mâncat de noi a fost mai galben decât al dv. Nicidecum, domnule Iliescu! Pe noi ne despart cimitire!”

O

 

De ce domnul Crin Antonescu nu prea e orator

Posted on by

Am auzit admiratori și detractori ai lui Crin Antonescu rostind despre liderul liberal, la unison, o prostie: Crin este un bun vorbitor, un bun orator.

Sigur că, în comparație cu Valeriu Zgonea, Ion Ghișe sau alți fonfi din toate partidele, Antonescu e o lumină.

Problema este că arta vorbirii, adică aproximativ retorica, se bazează nu doar pe cuvintele mai mult sau mai puțin potrivite, nu pe diverse figuri de stil, ci pe un conținut real prezentat cu elocință, persuasiune, memorabilitate. Cu alte cuvinte, nu poți fi un bun orator în afara  adevărului, în afara sincerității, în afara realității.

Domnul Antonescu, din păcate, exersează mereu același tip de discurs inflamat și inflamant, fals patetic, hiperbolizant, cu o risipă de adjective care, adesea, eșuează în ridicol, cu fraze lungi, cu un ritm al frazei lent, previzibil și, deci, plicticos. Domnia sa este un neobosit vocalist al unor fade repetiții mecanice, fără nicio valoare persuasivă, un emițător de cuvinte plate, un proprietar de vocabular gri, un constructor de enunțuri al propozițiilor fără a avea știința fină întrebărilor retorice ori a exagerării graduale.

Dacă nu mă credeți pe cuvânt, o să citez un fragment din discursul rostit la Congresul PSD-ului unde, cum știți, avea toate motivele să fie puțin agresiv din cauza a ceea ce el a numit „reevaluare a lui Băsescu”:

„Mulţumesc în numele PNL pentru tot ceea ce am construit împreună, pentru bătăliile extraordinare pe care le-am dat împreună, pentru tot ceea ce vom face de acum încolo împreună. Nu ar trebui să uităm ce am făcut împreună, că în momentele cele mai grele pe care le-am trăit în 2010, 2011, 2012 ne-am avut de multe ori ca fraţii şi aceste lucruri nu ar trebuie să le uităm niciodată.”

Un bun orator, în primul rând ar fi segmentat fraza în enunțuri scurte, dinamice, cu impact:

„În numele PNL, sunt aici pentru a vă spune așa: Mulțumesc! Mulțumesc pentru tot ceea ce am construit împreună! Mulțumesc pentru bătăliile extraordinare pe care le-am dat împreună! Mulțumesc, da, ca semn al încrederii mele, pentru tot ceea ce vom face împreună de acum încolo! Nu vreau, nu pot și nici ar trebui să uităm ce am făcut împreună! Nu se cuvine să uităm că, în momentele cele mai grele, pe care le-am trăit în 2010, 2011, 2012 am fost împreună ca fraţii! Da, exact aceste lucruri nu ar trebui să le uităm niciodată.”

Discursul său, evident nepregătit, e un discurs care, citit poate fi la marginea unei îngăduințe stilistice. În regim de oralitate, e un dezastru, fiindcă lizibilitatea enunțurilor (capacitatea unui text de a fi înțeles la o primă lectură sau audiție) e minimă. Ca să nu mai vorbim de fractura logică a mulțumirilor anticipate! În politică, o asemenea naivitate se poate explica așa: e ca și cum ai mulțumi funcționarei de la un ghișeu  al Loteriei Naționale pentru că vei câștiga marele premiu.

Sigur că acest fragment nu e mostra cea mai nefericită pe care puteam să o aleg. Ne amintim celebrul său angajament într-un discurs mereu citat în care domnul Antonescu era „frate” nu cu codrul, ci cu profeția electorală:

„Eu nu mai am ce căuta în politică dacă nu vom fi nouă milioane de români curați, în lumină, în picioare.”

Meditând nițel la cele 9 milioane de români, ne și imaginăm cum toți votanții ar fi fost taman ieșiți de la duș, spreiați, cu un neon îndreptat special înspre ei și refuzând statul jos sau, cum se spune în Oltenia, statul ciuci. Trei atribute penibile – „curați, în lumină, în picioare” – ce bau buzna mai degrabă dinspre discursurile unui Cațavencu!

Domnul Antonescu, de asemenea, obișnuiește, să vorbească tot mai des despre „popor”, „români”, „noi”, „voi”. Exact subiecții preferați ai demagogiei propagandistice comuniste.

Jurnalismul modern ridiculizează un asemenea discurs atrăgând atenția că, vorbind despre Everybody, vorbești despre Nobody!

Sigur, într-un exces de cuvinte – după cum spuneam – ce trimite la un clasic articol scris de Titu Maiorescu acum o sută și ceva de ani: Oratori, retori și limbuți. Sau la Beția de cuvinte.

Într-o formulă a lui Sir Winston Churchill, Domnul Antonescu reușește o performanță rară: concentrează minimum de informație în maximum de cuvinte!