CCR nu va fi, deocamdată, Creedence Clearwater Revival

Nu am cum să știu dacă recenta decizie a Curții Constituționale cu privire la amenzile din timpul stării de urgență este îndreptată împotriva Președintelui Iohannis și a Guvernului Orban. Speculațiile, oricât de fine s-ar dovedi, pot și ușor demontate de scorul voturilor cu care a fost adoptată: 9 la 0.

Am însă cum să știu că o asemenea decizie este, pur și simplu, îndreptată împotriva românilor. Ceea ce, în opinia mea este nu doar mult mai grav, ci, mai ales, muuuult mai iresponsabil. Și, înainte de a crește tensiunea celor care simpatizează PSD-ul și partidele lui de ciorap, vă spun că decizia CCR este — cât mă pricep eu! — una corectă. Numai că momentul în care a fost ea dată a fost unul dezastruos. Da, CCR putea amâna pronunțarea soluției, ținând cont de contextul grav în care ne aflăm, până în 14 mai. Când consecințele ei emoționale ar fi fost poate mai mici. Asta fiindcă o asemenea decizie, acum, face ca prezența polițiștilor și a jandarmilor pe străzi să devină, începând de ieri seară, una caraghioasă.

Numai că pe stradă nu este prezent nici polițistul Gicuță, nici jandarmul Goguț, ci Statul Român. Pe care, tot de ieri seară, și blajinul pensionar, și interlopul Spartacul îl scuipă între ochi cu o flegmă pusă la dispoziție chiar de cei 9 judecători ai CCR. Sociologii numesc asta anomie și ea se traduce prin lipsa de încredere în autoritatea statului fiindcă, iată, statul e făcut de râs în plină situație de criză.

Numai că decizia CCR va produce efecte pe termen lung fiindcă anularea amenzilor va rămâne întipărită multă vreme de acum înainte în memoria românilor. E limpede ca o apă limpede (clearwater) că, de acum înainte, atunci când un om al legii va dresa orice proces-verbal de contravenție, soluția aceasta nefericită va fi invocată ca un fel de nota 10 a Nadiei Comăneci într-o campionat mondial împotriva Poliției.

Mă tem că, la capitolul responsabilitate, viziune socială și înțelegere profundă a societății, toți cei 9 sunt definitiv repetenți.

Sfârșitul lumii

Sufletește, omenirea este de mult pregătită pentru sfârșitul lumii. De cel puțin patru decenii, imaginarul nostru este bombardat cu filme despre cum un virus letal va conduce nu doar la decimarea populației planetei, ci chiar la o extincție totală. Nu este însă vorba doar de ficțiune pură ci și de filme care, uneori, se referă la situații reale. Cum este și filmul american Alerta (Outbreak, în original) în care celebrii Dustin Hoffman, Morgan Freeman, Renée Russo, Kevin Spacey şi Patrick Dempsey luptă cu un virus adus din Zair în America de o maimuță scăpată în libertate. Sigur, pentru publicul din anul 1995, era foarte clar că respectivul filmul se referea la ucigașul virus Ebola, o febră hemoragică neiertătoare ce face și azi victime în Africa. Asta fiindcă nici acum nu a fost descoperit vreun remediu împotriva lui. Dar aproape nimeni nu mai spune nimic despre o asemenea amenințare din simplul motiv că el a fost izolat. Acolo, în nenorocita aia de Africă.
Cu filmul Contagion, lansat în 2011, lucrurile se schimbă însă radical. În acest moment, ficțiunea este considerată, în lumea cinematografiei americane, drept prevestirea cea mai completă — dacă se poate spune așa — a ceea ce se întâmplă, de câteva luni, cu epidemia de coronavirus: milioane de oameni sunt ucise de un virus misterios ce pare să fi pornit de la un porc mușcat de un liliac. Nu mai are nicio importanță că filmul Contagion trimite la virusul SARS, nu mai contează decât faptul că pacientul zero e o femeie, nu mai contează o serie de mici inexactități. Singurul lucru ce creditează o asemenea așezare a realității în ficțiune e nevoia străveche a omului de a crede în semne. Care, cu cât sunt mai misterioase, cu atât sunt mai vârtos validate. Am semnalat aceste nepotriviri dintre datele ficțiunii cinematografice și realitatea fiindcă — așa cum probabil ați aflat — în 1981, apărea un roman cu titlul The Eyes of Darkness (Ochii întunericului), semnat de Dean Koontz, despre o armă biologică „Wuhan-400” produsă într-un laborator militar din, culmea, Wuhan, China. Ce poți spune în fața unei asemenea coincidențe? Nimic altceva decât că, în fine, ficțiunea bate viața.
Mircea Eliade numea asemenea coincidențe „epifanii”, iar textele sacre, mai puțin spectaculoase, le numesc, pur și simplu, profeții. Dar, fiindcă lumea de azi nu mai creditează „naivitățile” textelor sacre, iată că un film reușește acest lucru fără niciun efort. Și, ca o consecință gratulatorie, toți cei care participă la acest minim efort de interpretare primesc cea mai prețioasă recompensă: înțelesul ascuns, ocult, secret. Acest înțeles e însă unul mai otrăvit decât pare la prima vedere fiindcă o asemenea înțelegere — cea mai simplă, cea mai directă — vine doar din teoriile conspiraționiste. Oricât de mult ar vrea unii să ne spună că lumea e condusă de o mână de oameni, eu tot cred că și o familie cu 4-5 membri e greu de dus într-un singur sens, darămite o lume…
În fine, cei care privesc asemenea filme ca fiind adevărate profeții primesc încă un lucru mult mai important decât toate: speranța salvării. Da, mai toate superproducțiile despre lumea la o răsuflare de disoluție ne aduc salvarea în ultima clipă. Cred că de prea multă vreme noi ne trăim realitatea în asemenea momente de triumf virtual. Asta fiindcă încrederea în clasa conducătoare din toată lumea e tot mai firavă.
(Apărut în „Banatul azi”)

Ginecologia, cu 8 clase și limba italiană

Surse neoficiale susțin că ministrul Educației Naționale, Ecaterina Andronescu, pregătește o ordonanță de urgență ce va stabili clar condițiile în care absolvenții de numai 8 clase, care au împlinit 30 de ani, vor putea deveni medici ginecologi.

Deocamdată, consilierii doamnei ministru se gândesc la un simplu test de agățat femei în limba italiană, dar juriștii din minister au atras atenția că, în acest fel, bărbații sunt discriminați.

Neurochirurgul Horia Pleș, la 65 de ani

De-a lungul vieții am cunoscut nenumărați medici. Pe unii i-am admirat de aproape, cu alții, evident mai puțini, am fost apropiat sau am avut bucuria de a împărți prietenia. Mulți ani nu am știut prea bine dacă le admir mai mult omenia sau mai mult profesionalismul și dăruirea. 
Mai întâi, am înțeles că profesionalismul este sinonim cu dăruirea fiindcă medicul nu e medic doar în orele pe care le petrece la clinică, dispensar, ci e medic 24 de ore din 24. Așa cum o mamă este mamă 24 de ore din 24. Apoi am înțeles că un chirurg, de pildă, cum este și Dr. Horia Pleș, pentru a salva viața celui din fața lui, trebuie să își lase sensibilitatea undeva, nu știu unde, și să îmbrace răceala exactă a roboților. Dar, într-o zi, în ochii dr. Horia Pleș, am văzut că acest obligatoriu exercițiu are un preț mult mai mare decât credeam: „Am operat un copil cu o malformație uriașă pe creier și, la ieșirea din sală, pe coridor, mă aștepta mama lui”.
Apoi, în alte zile, după-amiaza, când vine la Neuromed direct de la Spital, un alt dr. Pleș. Alți dr. Pleș. Cel care povestește zâmbind cum, după 4-5 ore de operație, aplecat peste creierul unui bolnav ce părea fără șanse, a redat viață sau cel care povestește, ușor nostalgic, anii de ucenicie de la București în preajma marelui Arseni. Un emul mereu fascinat de personalitatea dr. Vasile Miclăuș, întemeietorul neurochirurgiei la Timișoara. Un dr. Pleș epistolar (pe email) și mereu atent la provocările posturii de președinte al Societății de Neurochirurgie. Un dr. Pleș discret patern față de Romeo Ioan, actorul și artistul plastic, într-o mare cumpănă a vieții cu ani în urmă…
Iar lista ipostazelor sale altfel decât cea din postura „omului care a văzut peste 10 000” de creiere, cum titra Robert Șerban un interviu cu el acum 3 ani: iubitor de artă, de jazz, de operă, de vin roșu spaniol, de schi. 
Dar, mai ales, de o rară discreție publică asemenea doar vechilor aristocrați. Poate și fiindcă bunicul său patern a fost senator liberal, iar tatăl său — medic la rândul lui și membru fondator al PNL-ului aici, la Timișoara 
La mulți ani, domnule Profesor! 
La mulți ani, dragă Țuchi!

Universitatea de Vest și „academismul” ridicol al lui V. Neumann

Mâine, adică în 27 iulie, Senatul Universității de Vest are pe ordinea de zi un punct ce jignește nu doar comunitatea istorică din Banat ci și peste 80 de intelectuali ce contestă, cu argumente irefutabile, batjocura din jurul „Fundației Timișoara Capitală Culturală Europeană 2021”: „Susţinerea candidaturii privind acordarea titlului de membru corespondent al Academiei Române pentru dl. Prof. univ. dr. Victor Neumann”.
Sunt prost plasat pentru a critica o asemenea nesimțire fiindcă – timișorenii știu – dl Neumann a fost cel care a devenit managerul Muzeului de Artă, în locul meu, după ce USL a preluat puterea politică. În sine, o asemenea ambiție este firească și face parte din ambițiile oricărei persoane cu un CV onorabil. Ceea ce, sunt nevoit să recunosc, este și cazul dlui V.N.
Dar, în același timp, o atare ambiție devine otrăvitor de suspectă în cazul în care personajul, adică Victor Neumann, a fost dat afară de la Muzeu (pe vremea aceea, Muzeul Banatului) de unul dintre cei mai hăruiți istorici – Florin Medeleț. Sau în cazul în care a fost dat afară nervos din diverse dregătorii, inclusiv aceea de consilier al Prim-rabinului Moses Rosen. Dar, mai ales, din (im)postura de director al Institutului Intercultural Timișoara de unde a plecat cu șuturi în dos lăsând în urmă datorii de neconceput. Am scris deja despre asta și mă așteptam să mă dea în judecată pentru, chipurile, minciuni. Nu m-a dat. Nu m-a dat fiindcă știe că tot ce am scris este riguros adevărat.
Așa că, dragi colegi ai Senatului UVT, vă rog să nu dați curs unei solicitări mincinoase și manipulatoare: profesorul Neumann NU a cerut sprijinul UVT pentru opera sa de istoric, ci l-a cerut pentru activitatea sa de critic de artă.
Acceptând o asemenea cerere, veți vota intrarea în Academie a unui impostor care nu a scris mai mult de 100 de pagini despre artă. Pagini dintre care multe au fost scrise de alții…
De ce face asta și de ce crede VN că va reuși? Fiindcă protectorul său, Acad. Răzvan Theodorescu, conduce Secția de Artă. în timp ce, la Secția de Istorie, contribuțiile lui V.N. – cu excepția lui Homo Europaeus – ar fi notate cu, cel mult, un rictus iritat.
În urmă cu patru ani, în Senat, la scurt timp după am plecat de la Muzeul de Artă, atunci când s-a pus problema acordării unui spațiu școlii doctorale conduse de VN, am atras atenția Senatului UVT că VN este un impostor ce promite lucruri fătă acoperire. Am fost contrazis vehement de colegi care aveau marele avantaj că nu știau nimic despre personajul cu pricina. Istoria foarte recentă mi-a dat dreptate, da asta nu mai are nicio importanță acum.
Important ar fi ca membrii Senatului să nu se lase târâți într-o comedie ridicolă în care acest personaj are marele merit de a fi distrus o instituție (Muzeul de Artă), de a fi decredibilizat ideea de Capitală Culturală, de a fi a dus în ridicol ideea de cercetare științifică atunci când a semnat, cu numele său, un volum colectiv cu un titlul mincinos: Istoria Banatului!
Nu fi părtaș la o asemenea impostură!













Un Oscar amfibiu sau zoofil?

Nu mi-a plăcut deloc The Shape of Water, cum știți cel mai oscarizat film al clipei. E un amfibiu șchiop între IT, Avatar și Frumoasa și Bestia. Fără candoarea netrucată a lui Spielberg și mirificul din basm sau luxurianța imaginii din Avatar. Scenariul de acum are grijă să ne vâre pe gât încă două corectitudini politice: ființa omenească e mută, iar prietena ei e de culoare. Plus ceva intrigă din Războiul Rece, cu un spion sovietic de treabă.
Știm foarte bine: America are nevoie de asemenea povești adolescentine pentru a-și mai ușura bila subconștientului de fierea ultrapragmatică. Numai că revrăjirea propusă nu e una spirituală, religioasă, ci magică. Creatura amfibie e o ființă supranaturală cu puteri vindecătoare și vine dintr-o lume sud-americană încărcată cu asemenea forțe oculte.
Poveste de iubire? Cam rahitică și jalnică în clipa în care aflăm unde e sexul amfibiei. Mister? Nu prea, sprea deloc.
De fapt, pentru mine singurul mister e dacă amfibiul prefera ouăle fierte dăruite de femeie mai tari sau mai moi.
Scuze: și cum arată, în viața de zi cu zi, actorul din șopârla amfibie.













Teatru absurd și isterie, azi, la Muzeul de Artă! Victor Neumann îl umilește pe Călin Dobra

Muzeul de Artă a înregistrat în dimineața zilei de 28 februarie un nou episod incalificabil în seria celor cu care, din păcate, ne-a obișnuit: a dat afară Comisia de control a Consiliului Județean Timiș, instituția tutelară a muzeului.
A făcut acest lucru muzeograful de serviciu care a poftit Comisia CJT și pe dna Maria Albani, curatoarea colecției Baba, să părăsească instituția deși ordinul de serviciu din partea CJT a fost remis deja managerului Victor Neumann.
Ca umilința să fie completă, muzeograful le-a cerut, mai întâi, membrilor comisiei și dnei Albani să își cumpere bilet de intrare, iar apoi le-a cerut să părăsească instituția
Reamintim celor care au uitat, din cauza faptului că Muzeul de Artă Timișoara nu a respectat condițiile contractuale, azi sau mâine va sosi de la Muzeul Național de Artă al României o comisie pentru retrocedarea lucrărilor împrumutate ale lui Corneliu Baba.
În ciuda apelurilor telefonice repetate, telefonul dlui Neumann a rămas mut.
Vom reveni













Aberații ale dlui Victor Neumann în legătură cu tablouri rătăcite ale lui Corneliu Baba

Haosul continuu de la Muzeul de Artă, cum știți, a culminat cu decizia Muzeului Național de Artă al României de a retrage tablourile împrumutate Muzeului de Artă fiindcă managerul Victor Neumann nu a respectat condițiile contracttuale și nici nu a catadicsit să răspundă numeroaselor adrese de la București.
În fața unui asemenea scandal fără precedent în muzeistica românească, Victor Neumann a identificat făptașul: eu! (https://debanat.ro/2018/02/se-cauta-4-tablouri-de-patrimoniu-semnate-baba-teoretic-sunt-intr-un-depozit-al-muzeului-de-arta-timisoara_215387.html)
Dragă Victor, îți scriu și aici, ca să pricepi: cele 4 lucrări care sunt acum în depozit erau în expoziție în anul 2016!!! La trei ani după ce eu nu mai eram director!
Cât privește fraza: „Trebuie să știți că Marcel Tolcea nu le-a lăsat un proces-verbal de predare-primire, nici fostei directoare, nici mie, degeaba vorbește tot timpul.”, eu credeam că ai înțeles, după atâția ani, că un director, când pleacă, nu lasă un proces-verbal de predare primire a patrimoniului. Motivul e simplu: nu a avut nicio piesă de patrimoniu în inventar și nici nu e al lu’ mă-sa.
Poate tu crezi că și Palatul baroc e al tău acum. Nu prea e. Directorul, când pleacă, lasă un proces-verbal de predare doar a lucrurilor pe care le-a avut el în gestiune: computer, mobilier, telefon mobil etc.
Nici nu mai știu ce să cred: sau nu pricepi chiar nimic sau minți cu nerușinare.













Nicolae Breban sub zodia uluirii de sine, o cronică de Vasile Popovici

În Viața mea, Nicolae Breban vorbește din nou – după Sensul vieții (2003-2007), memorii în patru volume – despre subiectul său preferat, el însuși.
Nicolae Breban e o sursă inepuizabilă de încântare pentru Nicolae Breban. Se admiră cu nesaț, își aruncă peste timp priviri galeșe, se adoră din unghiuri imperiale, se apreciază suprem prin comparație cu contemporanii, niște aborigeni, nu se încurcă niciodată în considerente morale. E un supraom, întruchiparea visurilor lui Nietzsche, un zeu pe pământ.
Să nu se aștepte nimeni ca Viața mea să urmeze cursul vieții Lui. Asta ar fi ceva la îndemâna oricui. Cartea despre viața lui Nicolae Breban nu este chiar despre viața lui Nicolae Breban, ci despre gândurile sale de moment, vreau să spun despre ce-i trece lui Nicolae Breban prin minte în momentul când se apucă să scrie. Niciodată nu poți ști dinainte încotro o va lua fraza pe care a început-o. O secreție anume, o vocabulă ivită cine știe cum în verbiajul incontinent ce se revarsă peste pagină, o licărire de sens iscată din delirul lingvistic pot împinge muntele de vorbe să se prăvale într-un sens sau în altul. La capitolul despre femeile din viața sa, de pildă, el uită subiectul și-i trage o peltea anticomunistă, revine, eventual, la temă sau nu, dă o raită prin fișele de lectură, se răfuiește cu morții și cu viii, repetă fără complexe, în exact aceeași termeni, ce spusese cu câteva zeci de pagini mai-nainte, își aruncă sieși un buchet de flori, se aplaudă frenetic, înjură Securitatea și pe Monica Lovinescu, își recunoaște marile merite și e pregătit, cu același antren, să treacă la alte subiecte. Aceasta e Viața lui Nicolae Breban, un spectacol continuu, mereu același, mereu descusut și repetitiv, mereu mirobolant, fără reproș, superb.
Nu există nici un complex în această harababură. Cum ar fi ? Tot ce produce Nicolae Breban poartă marca geniului. Singurul criteriu e cantitatea. Cu cât rezultă mai multă maculatură, cu atât mai bine. Cantitatea brebaniană îi smulge lui Breban strigăte barbare de autosatisfacție. Cantitatea e, pentru el, semnul că se află pe drumul cel bun. Ceea ce el crede că e drumul cel bun e chiar Drumul la zid, momentul fatal din biografia sa de scriitor când a început completa deraiere, flecăreala continuă, un haos ce l-a copleșit cu totul și din care s-au ivit și aceste sute de pagini de moloz lingvistic adunate complet întâmplător sub numele iluzoriu de Viața mea.
Romane ? Memorii ? Eseuri ? Ce sunt aceste mii și mii de pagini scrise de Nicolae Breban începând cu Drumul la zid și până azi ? – Nimic altceva decât expresia unei patologii literare în care deruta biografică și deruta literară și-au accelerat reciproc prăbușirea sfârșind cu acest dezolant spectacol pe care-l oferă Nicolae Breban în indiferența generală. Nimic mai deprimant, mai înspăimântător decât această indiferență, această tăcere ce s-a lăsat peste opera și numele lui Nicolae Breban. De decenii el evoluează pe o scenă supra-iluminată, în fața unui săli goale, în care singurul public rămas la aplauze e el însuși. El continuând să se bucure, să pară că se bucură, ca și când nimic esențial nu s-a schimbat.
Iată-l pe Breban într-una din pozele sale favorite, pe reduta vieții, în plină criză de megalomanie: „ – Câtă creație atâta existență! afirmam eu cu aplomb, și o fac și azi. E drept că orgoliul său [al lui NB adică, fiindcă autorului i se întâmplă să vorbească despre sine la persoana a III-a regală] de atunci nu accepta decât creația majoră, iar tinerelul care nu mai încetam să fiu a respins rând pe rând ocazii de a se afirma în câteva domenii, muzică, politică, deoarece intuia că nu ar fi prestat în acele domenii servicii, contribuții de prim rang.” Din nebăgare de seamă îi scapă aici una din rarele confesiuni veritabile înecată într-o mare de nesincerități: în visele sale de mărire, tinerelul se gândise și la cariera politică. N-a ajuns, ce-i drept, decât membru supleant în CC al PCR. Deși se disculpă mereu pentru acest enorm compromis, el fiul de preot greco-catolic, el anticomunistul, el disidentul, el opozantul, el omul demn, ireproșabilul, sub pretextul că a fost împins spre această avansare de D. Popescu-Dumnezeu, ideologul și scribul lui Ceaușescu, nimerind în Comitetul Central ca din întâmplare, printr-o scamatorie a destinului, cumva împotriva propriei sale voințe și dorințe, iată-l mărturisind că se vedea totuși sus politic și că propteaua lui Dumitru Popescu venise în întâmpinarea unei așteptări arzătoare. Nu e vorba de altă politică, căci cum ar fi fost posibil atunci altă politică, ci desigur de politica noastră din anii aceia, în plin comunism. Nu e nevoie de nu știu ce perspicacitate să înțelegi zig-zagurile din viața lui Breban. După succesul primelor romane, Breban a avut sentimentul ca orice e posibil, că destinul său e irezistibil, dacă a ajuns așa de ușor pe culmile momentului în literatura română. A văzut că inclusiv politic și social totul se poate pentru el. Și de ce s-ar fi oprit o așa de mare personalitate la limitele naționale ? Dacă a fost așa de simplu în România, de ce nu ar fi posibil la fel de simplu și în Franța sau în Germania, în Europa, pe tot mapamondul ? În fond, își va fi șoptit el însuși sieși, pentru sine nu există limite. Ca să reușească în Franța, Breban a trebuit să ia distanță față de Tezele din iulie 1971. Cu voie de la Pleșiță, fără voie, nu știm. Însă virajul n-a impresionat pe nimeni în străinătate și „miracolul” literar n-a operat acolo.
Parada de vorbe este la Breban și o paradă de cultură, à la Vadim (curios cum falseturile lui Vadim răzbat limpede din cacofoniile lui Breban!). Nu știți cine e Heine? Aflați din aceste memorii: „un scriitor romantic de mare faimă” și „unul dintre marii poeți romantici europeni”. Claie peste grămadă, citate, barbarisme, inoportune trimiteri, praf în ochi. Zice Breban într-o paranteza fanfaroană: « Acel „le moi c’est un autre” al unui cunoscut francez. », desfigurând rimbaldianul „je est un autre”. Sub pana unui academician, găsim curiozități precum „sceleratețe”, „ziduri mișcătoare și scârțâinde”, „inerția racontării”, succesul romanelor sale a fost „fudroaiant”, eforturile pe care le face au fost „demesurate”; numele și până și adjectivele „român”, „francez”, „european”, „ceh”, „german” sunt scrise ad libitum, când cu majusculă, cel mai adesea, când cu minusculă.
Fiindcă geniul său a izbucnit târziu, lui Breban îi sunt insuportabile talentele timpurii. Detestă în aceeași măsură operele laconice, deoarece i se pare că-l pun pe el însuși sub semnul întrebării. Vorbind despre lipsa sa de consistență în anii adolescenței și ai tinereții, continuă astfel, cu o naivitate și o sinceritate înduioșătoare: „Am avut și am încă în tot lungul carierei mele literare, nu dispreț, dar oricum neîncredere față de ceea ce numim precocitate în literatură, în creația literară. (…) Francezii, se știe, fac mare caz de extraordinarul adolescent ce a fost rebelul Rimbaud, trecându-i într-o nemeritată umbră sau semiumbră pe autori care au produs o operă amplă și care au marcat un secol, dacă nu secole naționale și universale, precum Balzac, Zola sau Victor Hugo.” Se înțelege că puțin importă „Balzac, Zola sau Victor Hugo”, Breban la sine se duce cu gândul.
Modest, memorialistul amintește cum a dedicat el unei iubite „una din capodoperele mele, o carte pentru care am suferit și luptat până la limitele existenței mele naționale”. Ce s-ar mai putea adăuga la atâta inocență auctorială? Iar inocența și impudoarea sunt cu adevărat fără limite. Antologică este bucuria infantilă a scriitorului publicat ce crede a vedea pe fețele tuturor confraților, a activiștilor (!) și a oamenilor de pe stradă (!!) «cum mă priveau cu un fel de „uimire oarbă”, așa cum contempli un fenomen în care „nu crezi”, ceva în totală discordanță cu toate normele și legile în vigoare.» Din experiența acestei magnificențe de sine Nicolae Breban n-a mai ieșit întreg. Animale bolnave ? – Un „succes absolut, național.” După atâta succes, o miraculoasă prefacere de sine are loc sub ochii uluiți ai lui Nicolae Breban, cel mai uluit dintre toți de propria sa metanoia. Se vede dându-se peste cap, „precum Till Buhoglindă”, și devine, „tam-nesam, maître à penser, deasupra și în ciuda atâtor inși cuminți și rezonabili.” În 1972, coborât cu hârzobul din cerul german pentru a participa la congresul Uniunii Scriitorilor, unde spera să fie reales în birou, e șocat de primirea pe care colegii și prietenii i-o rezervă Lui („eu, totuși, înnoitorul artei romanului”, ca să vezi !). La ora bilanțului, de pe înălțimile de unde se contemplă, Nicolae Breban își adresează aceste auguste panseuri: „Privind în urmă, abia acum mi se dă darul de a-mi înțelege nu atât întregul volum al construcției mele epice, ci, mai ales, mai distinct, o anume, riguroasă periodizare a spiritului meu creator, dacă mi se îngăduie expresia !” Se înțelege că se îngăduie expresia, dar nimeni nu întinde un pumn de pastile. Grobei din Bunavestire : „am izbutit un personaj care se pare că va rezista, unul din realele și puținele miracole ale marii proze.” Copleșit de sine, Nicolae Breban se bănuiește de o „miraculoasă vocație”, de o „uriașă prolificitate”, e de acord cu „un critic inteligent” care l-„a numit public un geniu surd.” E un zeu exilat în mijlocul unei populații de umanoizi, un titan printre pitici literari: „cu o anume îndrăzneală față de ample construcții epice – încă o dată, în afara și contra modei, a curentului din jur ! și cu o unică radicalitate în a ataca motive încă necunoscute pe plaiurile colorate și naive ale spațiului literar românesc.” Nimic nu mai e de adăugat.
Să râzi? Să ți se facă milă? Lași deoparte multele episoade din biografia lui Nicolae Breban, evocate o dată, de două ori, de nesfârșite ori, și totuși expediate, cosmetizate, pentru a rămâne la delicioase efecte de stil: „între primele mele trei romane care mi-au adus un anume prestigiu, Animale bolnave, chiar o imensă popularitate, și ciclul care începe cu Bunavestire, Don Juan și apoi masivul Drumul la zid, se cască spectaculos în creația mea epică o remarcabilă fisură.” Își auto-observă cu enormă satisfacție « un anume „demonism”, cum o spunea, odată, parcă, un critic! » Nu e mișcător ? Mai cu seamă emfaza, ritmul liric al frazei, incertitudinea molatecă a memoriei, „cum spunea, odată, un critic!” Cu semnul exclamării la final, așa de cochet!
În aceeași linie, în stilul său înflorit și megaloman, cu care se întâlnește de altfel cu unii confrați de generație, Breban intră astfel în capitolul doi al amintirilor: „atacând cea de-a doua viață a mea, cea de creator lucid și autentic”, spune el impudic, dar și imprudent, fiindcă viețile sale de mai apoi se arată a fi tocmai dimpotrivă.
Dacă istoria literară are dubii de situare, Breban îi dă o mână de ajutor. Romancierul Breban se află, să fie clar, „într-o filiație mai mult decât onorabilă, Hortensia Papadat-Bengescu, Liviu Rebreanu, ba chiar și Dostoievski.” Desigur, s-ar fi putut și mai bine, dar și așa e „mai mult decât onorabil”. Rog cititorul să nu treacă neglijent peste această formulă ce are doar aparența modestiei. Dacă plonjam cu mintea în formula „mai mult decât onorabil”, avem toată măsura delirului grandorii.
Întors fără succes din Franța într-o Românie unde breasla scriitorilor i-a refuzat solidaritatea (lui, care a fost membru CC al PCR la pachet cu multe alte onoruri), Breban spune modest că „a ales din nou cârja apostolică a creatorului” și a revenit la „libertatea esențială a individului, pe care unii o numesc geniu”. Romanul Îngerul de gips ? „Nimeni nu l-a înțeles”. Cum să înțeleagă biata noastră critică această „amplă metaforă a auto-destrucției și a renașterii unui personaj puternic” ? Această „istorie abisală” ! („Amplu”, „masiv”, „abisal”, „puternic”, acestea sunt coordonatele între care evoluează romancierul Breban, supra-omul, creatorul de supra-oameni.) Prin comparație cu el, Marin Preda nu e, dacă nu s-a știut, decât „un om și un scriitor de marcă, interesant, care a urcat până în vârful elitei bucureștene culturale venit dintr-un sat cam prăpădit din sudul țarii și dintr-o familie aculturală.” Breban despre sine față cu confrații scriitori: „cineva [adică el însuși, NB] care-i domina prin inteligență, cultură și mai ales printr-o clară probitate a persoanei”.
În stilul semi-cult al lui Vadim, Breban face paradă de instrucție fină, tot atâtea prilejuri de inconsistență: « tânărul și sagacele june al Parisului, André Gide, a pățit-o de altfel pe pielea lui, atunci, în anii douăzeci ai secolului trecut, când editurile Grasset și Gallimard i-au dat spre referat aceste prime două volume în manuscris din A la recherche… de care vorbesc și el le-a aruncat disprețuitor cu verdictul „ennuyeux et prolix” ». Totul e fals în această lecție de cultură prost asimilată. La data publicării primului volum din În căutarea timpului pierdut, Gide nu mai era demult un „tânăr și sagace june al Parisului” (ah, unde ești, Caragiale ?), fiindcă avea deja 44 de primăveri. Simpatică de tot e apoi imaginea cu manuscrisul proustian „dat spre referat” lui Gide, spiritus rector la NRF, revistă a casei Gallimard care decidea suveran asupra întregului program al editurii în materie de literatură la zi. Dar ce avea Gide de-a face cu editura concurentă Grasset ? Desigur, absolut nimic. De altfel, chiar editura Grasset a publicat Du côté de chez Swann – fără, desigur, „referatul” lui Gide, cu atât mai mult cu cât publicarea s-a făcut pe spezele autorului. Romanul lui Proust n-a apărut „în anii 20” ai secolului trecut din motivul simplu că a apărut în 1913 (anii 20 ai secolului XX încep la 1 ianuarie 1920 și se încheie la 31 decembrie 1929). Gide n-a spus niciodată despre În căutarea timpului pierdut că ar fi o operă „plictisitoare și prolixă” (iar, în franceză, „prolixe” se scrie invariabil cu „e” final, dacă tot o dăm pe franceză, spre epatarea aborigenului). Dimpotrivă, Gide a căutat să repare greșeala lui Jean Schlumberger, cel ce a refuzat publicarea primului volum al romanului În căutarea timpului pierdut la Gallimard. În fine, Gide (împreună cu Jacques Rivière și Gaston Gallimard) decide în numele editurii să răscumpere în același an de la Grasset drepturile de autor pentru primul volum al romanului, despre al cărei refuz Gide recunoaște că „va rămâne cea mai gravă eroare a NRF”. În fine, „primele două volume” despre care vorbește Breban e de fapt unul singur, Du côté de chez Swann (chiar dacă în biblioteca domnului Breban el apare în două volume editoriale). Ce mai rămâne, așadar, din bula de săpun a memorialistului nostru?
Ce s-a întâmplat cu viața lui Breban în toți anii aceia nu vom ști probabil niciodată, fiindcă paginile sale fals memorialistice nu ne spun cu adevărat nimic. Dar nici nu mai contează de fapt.

(Text publicat în numărul din luna iunie al revistei „Orizont”)

———————————–
Cronică la volumul lui Nicolae Breban, Viața mea, Editura Polirom, 2017, publicată în revista Orizont, nr. 6 (iunie) din 2017.













Statul Mafiot intră în luna de miere

Ceea ce se întâmplă acum în România indică direcția în care am fi mers cuminte deja de 13 ani dacă nu ar fi câștigat Băsescu alegerile. Așa tembel, lipsit de eleganța (sic!) unui Tăriceanu, de pildă, așa cu Eba și Elena Udrea legate de gât, cu frate-su la pușcărie.
Și mai arată că toată haita USL-istă asta voia: să devină, la vedere, o Mafie cu voie de la Justiție. De fapt, în cârdășie cu Justiția.
Nu știu dacă povestea cu Binomul există. Constat doar că DNA-ul este diabolizat cu o energie pe care o au doar cei ce sunt pe punctul de a se îneca.
Constat acum că Frăția Hoților pune mâna pe toate puterile din stat după ce au furat, ca putorile, totul din stat!
Cei care au strigat „Vreau o țară ca afară” își vor îndeplini profețiile în curând.
Suntem o țară în afară de orice.