Înainte de 1989, eu credeam că Domnul Nicolae Manolescu locuiește într-un batiscaf. De unde nu iese decât pentru a cumpăra puțină fotosinteză cu ajutorul căreia se hrănea. Cred că la un meci de tenis pe Arena Electrica — acolo unde mitologicul Holender a ales să îi fie plasat bustul de bronz –, Domnul Ciocârlie mi-a spus că Domnul Manolescu nu are subconștient. E drept, eu credeam același lucru despre Domnul Ciocârlie, dar asta s-a dovedit fals mai târziu.
Nu însă despre Nicolae-le Manolescu de atunci este vorba în ultima vreme, ci despre cel care conduce de mai mulți ani Uniunea Scriitorilor. Și despre cel care e contestat de alți scriitori, între care se află și unii care îmi sunt prieteni apropiați.
Despre acest Nicolae Manolescu eu cred că, deocamdată, continuă să fie cel mai reprezentativ președinte al USR.
Ca să se înțeleagă mai bine: nu am funcții în USR, nu sunt citat, pe drept cuvânt, nici în „Istoria literaturii”, nici în antologiile de articole, deși Domnul Manolescu a scris despre mine la data debutului editorial.
Dar nici nu sunt un adulator al Domnului Manolescu. Fiindcă, de pildă, continuu să cred că Domnul Gabriel Chifu este încă în cel mai adânc adăpost față de ceea ce vor criticii să îl convingă că scrie!
Nu îmi place deloc nici miruitul Vosganian.
Mormâi și acum în barbă despre cum s-au acordat unele premii ale USR, inclusiv atunci când cartea mea de poezii a fost așezată deoparte, m-au iritat câteva atitudini ale Domnului Manolescu față de unii colaboratori. Dar tot nu pot transfera scepticismul meu într-un asemenea absurd axiologic încât să juisez la gândul că Domnul Cristian Teodorescu ne va fi, de acum înainte, liderul care ne vorbește în limba noii onestități. Dar ne privește, distal, prin scutul lui Perseu, fiindcă nu are exercițiul privirii în ochi.

Și, ca să fiu sincer până la capăt, Domnului Manolescu îi datorez multe lucruri. În virtutea cărora și, desigur, în virtutea unui elementar reflex moral, am ținut să fiu alături în Aula Magna a UVT astăzi, la conferința Domniei Sale.

Nu mai știu de unde sunt parte din rândurile de mai jos, transcrise de pe vechi fișe. Poate că dintr-o carte a lui Guénon. Nici nu are importanță prea mare.

Constat că, pentru românul obișnuit (cum o fi el, nu știu!), „crai” e o persoană cu succes la femei. De fapt, un crai — așa cum se vede și la cărți — este un rege, o rigă. Ciudat feminin.

Și mai observ că evangheliile sinoptice, adică Matei, Marcu și Luca (mulțumesc, Dle T.B.!) nu dau  prea multe informații despre craii de la Răsărit care vin în Bethleemul Iudeii pentru a i se închina pruncului Iisus. Doar în Evanghelia lui Matei sunt amintiți, iar numele lor — Melchior, Baltazar și Gaspar — le știm dintr-o evanghelie a bisericii armenești, unde aflăm că Melchior (Melkon) este regele Persiei, Gaspar este regele Indiei, iar Baltazar, regele Arabiei.

Toate pământurile știute a fi, pe atunci, locuite. Ecumenism curat, etimologic vorbind.

Cei trei regi-magi vin la ieslea cu Pruncul Divin călăuziți de o stea și îi aduc acestuia aur, smirnă și tămâie. Adică însemnele Regale și Sacerdotale (preoțești).

Interesant că Melchior înseamnă „regele aurului”, ceea ce nu are absolut nicio legătură cu aurul bancar, ci, totalmente, cu cel alchimic.

Nu în ultimul rând, vă trimit la o minunată cărțulie a lui Michel Tournier, Les Rois Mages, netradusă încă în românește, unde cele trei capituluțe se numesc așa: Gaspard de Méroé, Regele Negru Îndrăgostit, Balthazar, Regele Mag al imaginilor și Taor de Mangalore. Prinț al zahărului și Sfânt al sării.

Ultimul este cel mai interesant personaj fiindcă el nu apare în texte. Taor este, poate, metafora metanoiei ce preface copilul (sclav al dulcelui previzibil)  într-un înțelept al virtuțiilor Sării.

Ieri, lumea întreagă a luat la cunoștință dispariția, după o comă de 8 ani, a fostului premier israelian Ariel Sharon (1928-2014).

Acum 8 ani, Ariel Scheinermann (pe numele său de naștere) a suferit două atacuri cerebrale succesive și a intrat în ceea ce se cheamă „comă vegetativă persistentă”.  Medicina neurologică o definește ca fiind stare de inconstiență majoră. Persoana nu este conștientă de ceea ce se petrece în jurul ei și este incapabilă de mișcări voluntare. Cu o stare vegetativă persistentă, un pacient poate progresa spre starea de constiență, dar fără o funcționare superioara a creierului. În cazul starii vegetative persistente, persoana are respirație, circulație și cicluri somn-veghe.

Dar nu doar la Sharon ne vom referi acum, ci și la cunoscutul basm Frumoasa din pădurea dormită al lui Charles Perrault: în 12 ianuarie este ziua lui de naștere a cunoscutului scriitor francez (1628-1701). (Observați, Perrault s-a născut cu 300 de ani înaintea lui Sharon!)

Vă mai amintiți, desigur, Frumoasa din pădurea dormită : la nașterea unei frumoase fiice de rege, una dintre ursitoare, bătrână și rea, o blestemă să fie înțepată de un fus și să moară. Blestemul este însă atenuat de altă ursitoare care prezice că fiica regelui doar o să doarmă profund într-un somn de 100 de ani, la capătul căruia va fi trezită de un frumos prinț cu care se va mărita. Ceva între criogenie și comă.

Ultima coincidență a acestei alăturări se referă la faptul că, în clipa în care Ariel Sharon a ordonat retragrea israeliană din Gaza, în 2005, câțiva dintre rabinii ultraortodocși l-au blestemat în cadrul unei campanii susținute de minusculul partid extremist religios, Eretz Israël Shelanu.

Cert e că Sharon a făcut primul atac cerebral în decembrie 2005, iar al doilea, imediat în ianuarie 2006!