Bre, ușor cu pianul lui Johnny pe scări!

Există oameni care, la bătrânețe, devin cristalini.

Așa a fost Petre Stoica, de pildă, care, cu anii, se făcea tot mai frumos.

Mă gândeam adesea că Pedro se pregătește de întâlnirea cu Ea, Doamna Orientului Veșnic, ca și cu femeia primei iubiri.

Poate că mi se pare mie, dar Johnny Răducanu avea aceeași antigravitație a făpturii, astfel că, pe măsură ce se așterneau partiturile cronologice, el se vedea tot mai limpede și mai clar.

Asta cred că îmi plăcea la el cel mai mult. Că știa CLAR în ce să creadă, fără urmă de ezitare. Că era mândru de etnia lui, de prietenii lui și de tot ceea ce iubea. În 1991, când l-am întâlnit prima oară, deja era monarhist pur sânge. De fapt, îi plăcea Regele fiindcă el – primul țigan din Brăila care a avut bicicletă – respira, odată cu geniul muzicii, Eleganța.

Era anticomunist probabil fiindcă avea nativ aristocrația ființei chemate să spună ceva Lumii. Era un boier autentic fiindcă totul din el respira politețe și măsură.

Nu spunea ”tu”, ci ”mata” sau ”matale” și suprema afecțiunea se ițea dintr-un ”bre” mai nobil decât orice artificiu retoric.

Am băut, în noaptea aia, cu Liviu Butoi (mai puțin cu el) și cu Lelu Bihoi câte o sticlă de vodcă pentru fiecare deceniu evocat de el. Am călătorit prin America împreună cu Maria Tănase și Fărîmiță Lambru, am fost la cântările cu Maria Lătărețu la Dej, l-am văzut pe Andrei Pleșu în debaraua de la Tescani, l-am simțit pe Nichita.

Venise atunci la Clubul de Jazz pentru a vedea Clubul lui Puba dirijat de Liviu Butoi și pentru a o asculta pe Teodora Enache, proaspăt ajunsă în Timișoara.

L-am mai văzut de câteva ori de atunci, dar atunci, în noaptea aceea, aproape că nu era el, Johnny R., ci un vitraliu din sticla vie a celor pe care îi admira.

În chestiunea cafelei la români

Românii recenţi fetişizează cafeaua, dar nu ştiu nici să o prepare, nici să o soarbă.
Făcută neatent la ibric peste flacără, cafeaua e nămoloasă şi cu un caimac cvasi-părelnic.
Românii beau cafeaua, fiindcă o confundă cu supa. De fapt, supa se bea, şi nu se soarbe, în vreme ce cafeaua se soarbe, şi nu se bea.
Din veacul 19, atunci când Marghiloman a ridicat în grad cafeaua, adăugându-i niţic rom sau coniac, singura inovaţie în domeniu a intervenit în clipita în care cafeaua a devenit valută, alături de verişorul ei, Kent.

P.S . De pe net, iată reţeta marghilomanului:
– 100 gr de coniac de cea mai bună calitate, Courvoisier, Henessy…
– 2 linguriţe cu vârf de cafea tip “mocca” sau “arabica”: Dalmayr, Lavazza, Gevalia…
– 1 linguriţă rasă de zahăr nerafinat
Se toarnă coniacul într-un ibricel de cupru, şi se pune la foc mic împreună cu zahărul.
În momentul fierberii, se ia de pe foc şi se adaugă cafeaua, mestecând uşor.
Se picură o linguriţă de apă rece.
După ce s-a odihnit câteva minute, se toarnă într-o ceşcuţă de sticlă ferecată-n argint şi se serveşte alături de o havană adevărată…