Reiau un articol mai vechi publicat pe blogul meu, cu o completare pe care nu aș fi dorit să o fac: dispariția fulgerătoare a lui Harry  Zimmermann.

Astăzi se împlinesc 25 de ani de la apariția ziarului „Timișoara”.

Constat, la atâția ani de la apariție, că nu am avut timp să scriu despre contextul apariției unei publicații care a făcut istorie în presa românească și, prin Proclamația de la Timișoara, în istoria ideilor politice.

Așadar, suntem în ianuarie 1990. În primele zile de după 22 decembrie am fost alături de Claudiu Iordache, mai ales după ce, în 22 decembrie, am tipărit Manifestul Frontului Democrat Român la tipografia unde intrasem, cu încă trei amici, în jurul orelor 10. Claudiu era, într-un anume fel, ideologul noii puteri, mai ales că, la începutul lui ianuarie, armata preluase, de facto, puterea la Timișoara. Prin 17 sau 18 ianuarie, seara, târziu, Claudiu Iordache m-a sunat și m-a întrebat dacă am fost colaborator al Securității. Întrebarea lui m-a enervat, fiindcă, prin luna mai 1989, mi-a încredințat un volum de poezii extrem de virulent la adresa regimului. Dacă aș fi fost omul Securității, alta ar fi fost situația…

In fine, după asta, mi-a spus că Armata a hotărât să mă numească redactor-șef la ziarul „Luptătorul bănățean”, fostul oficios al PCR, „Drapelu roșu”. Principalele reproșuri, ale străzii mai ales, se referau la tratarea publicistică a unor teme fierbinți cum ar fi numărul morților sau indicarea celor vinovați pentru carnagiu. Cei din stradă se credeau mințiți, înșelați, manipulați.

Între 1983-1986, fusesem corector la „Drapelu roșu” și colaborator al rubricii de sport. Câțiva dintre cei din redacție îmi erau amici, prieteni chiar, așa că postura mea era delicată…

A doua zi, însoțiti de un tânăr ofițer, am ajuns la redacția ziarului.  Atmosfera era mai mult decât încordată și nu îmi face deloc plăcere să îmi amintesc discuția de atunci. Cert e că, îmediat în duminica următoare, câțiva dintre redactori mi-au „dedicat” un supliment de patru pagini în care, alături de grave carențe de caracter, principala mea vină era că tatăl meu fusese primar al orașului Jimbolia până în 1982. Da, mai era ceva: autorul anonim al articolelor scria că aș fi fost un zelos ceaușit și că aș fi semnat nenumărate articole laudative! Era o minciună sfruntată! Nu scrisesem niciun articol de acest fel! Oricum, „suplimentul” a fost prima foaie apărută într-o zi de luni în toată istoria tipografiei clasice din Banat!

Redactorii au refuzat numirea mea și, ca urmare, un numeros grup de tineri scriitori, profesori, intelectuali, ne-am reunit la Casa Studenților pentru a găsi o soluție. Erau acolo George Șerban, Ion Monoran, Livius Ciocârlie, Șerban Foarță, Viorel Oancea, Marius Proks, Doina Pașca, Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Puiu Ilieșu, Lucian Vasile Szabo, Smaranda Vultur, Mircea Pora, Vasile Popovici, Bebe Costinaș, Ioan Crăciun, Alexandra Indrieș, Doru Mihiț, Marcel Sămânţă, Gheorghe Sînmărtineanu și mulți alții cărora le cer scuze că nu-i amintesc aici. Cert e că s-a intrat în forță în redacția ”Luptătorului bănățean”, „capii răutăților” fiind Ion Monoran și Vasile Popovici. Eu nu am intrat în clădire. De acasă, am vorbit la telefon cu Mono pentru a-i explica cum se trimit articolele în tipografie. (Vezi și http://www.memorialulrevolutiei.ro/index.php?page=revista-on-line/memorial-5/revolutia-in-presa)

M-am consultat cu prietenii mei apropiați și, împreună, am hotărât să nu ies în prim-plan fiindcă, prin atacarea mea, ideile Societății Timișoara, ar fi fost ușor discreditate.

În primul număr, colectivul de coordonare al ziarului, trecut pe ultima pagină, era format din Ion Monoran, Marcel Sămânţă, Gheorghe Sînmărtineanu şi Lucian Vasile Szabo.
Începând cu numărul şase al ziarului, caseta redacțională este compusă din:  redactorul-şef, în persoana lui Lucian Vasile Szabo, doi redactori-şefi adjuncţi – Dorel Mihiţ şi Ioan Monoran (plecat la cer mult prea devreme!) şi Marcel Sămânţă, pe funcţia de secretar general de redacţie. Redactori propriu-zişi erau Dan Popovici, Ioan Crăciun, Daniel Vighi, Harald Zimmermann (iată, plecat și el la cer acum câteva zile!) și subsemnatul.

Nu aș încheia această evocare poate prea personală fără a cita textul primului editorial al Alexandrei Indrieș, una din vocile cele mai clare și puternice ale opoziției de atunci. De fapt, o voce a demnității și democrației despre care noi, cei mai tineri, nu știam mai nimic:

Libertatea sufletului

Nu avem încredere în cei ce acţionează: îi suspectăm că vor să se caţere şi să se agaţe de putere.

Nu avem încredere în cei ce stau deoparte: îi suspectăm ca vor să-şi frângă gâturile cascadorii şi, odihniţi, să profite.

Nu avem încredere în partide: sunt prea multe, prea vechi sau prea noi.

Nu avem încredere în Front, pentru că reprezintă puterea.

În genere, nu avem încredere.

Iată unde am ajuns.

Suntem bănuitori, sceptici, irascibili, vrem să obţinem într-o lună ce am pierdut într-o jumătate de secol.

Suntem neliniştiţi.

Mă tem să nu ne pierdem cea mai de preţ calitate: bunătatea.

Sufletul nu  este liber dacă nu este bun.

Înainte de a-ți scrie, dragul meu Copil despre care bănuiesc că încă te ascunzi în mine, mă întreb cărui Copil mă adresez au acum.

Celui care, parafrazându-l Nichita Stănescu, aștepta să vadă lumea asemenea unui cosmonaut luna ascultând-o prin inima mamei, acolo, în „divinul lichid amniotic”?

Infantelui — adică acelei ființe care, în limba latină, înseamnă „cel care nu vorbește”, dar gângurește la umbra albă a sânului mamei? Copilului care a învățat să vorbească  o limbă senină cu, deopotrivă, gura, mâinile, ochii, stomacul și umbra tremurătoare?

Celui care, la 7 ani, a primit în dar cititul   de la o zână despre care părinții i-au spus că este o persoană obișnuită, de fapt o „Doamnă Învățătoare”?

Celui care a plâns la „Puiul”, „Singur pe lume”, „Cireșarii”, „După 20 de ani”, „Cișmigiu & Company”, „Elevul Dima dintr-a șaptea”, „Love Story”?

Celui care credea că lucrurile, plantele și animalele înțeleg absolut tot ce vorbim dar nu se exprimă fiindcă ne-am speria?

Celui care a visat să devină — în ordine cronologică — zmeu bun, cosmonaut, vânzător de înghețată,  scafandru, milițian/polițist, fotbalist, explorator, actor, medic, profesor?

Celui care a descoperit că suma dintre bucurie + bătăi accelerate ale inimii + un roi de fluturi în stomăcel = dragoste fără moarte?

Celui care credea că, în somn, oamenii sunt niște stele ce revin dimineața pe Pământ fără să își mai amintească nimic?

Sau celui care se roagă și acum, în fiece noapte, lui Dumnezeu, să nu îi piardă pe toți cei de mai sus din inima lui, așa, în fuga Vieții Repede Trecătoare? Fiindcă ea, Viața, chiar atunci, brusc, nu ar mai fi.

Ci doar s-ar părelnici.

În 18 decembrie 1989, România închide frontierele cu Iugoslavia, Ungaria, URSS şi Bulgaria.

Nicolae Ceauşescu, aflat în Iran, arată în faţa parlamentului acestei ţări că succesele înregistrate în România în dezvoltarea economică şi socială au drept rezultat o ţară stabilă şi echilibrată, fără a menţiona masacrul ce începuse la Timişoara. Guvernul român decretează stare de necesitate pe întreg teritoriul ţării, după reprimarea sângeroasă a manifestanţilor din acest oraş.

În ziua de 18 decembrie, la prânz, sosesc cu avionul de la București 8 procurori.

Postul de radio “Europa Liberă” dă primele veşti luni, 18 decembrie: “În Timişoara se moare. Televiziunea tace. În lipsa tovarăşului plecat în pelerinaj la mormântul lui Komeyni, tovarăşa hotărăşte să transforme Timişoara într-o nouă Guernică”.

Oamenii îşi cereau morţii, răniţii şi arestaţii. Oraşul era practic ocupat de trupe opresoare ce formau cordoane sau circulau în patrule conduse de ofiţeri de interne îmbrăcaţi civil, înarmaţi. Piaţa Dacia era blocată, ca şi “Judeţeana de partid”. În aceeaşi situaţie se aflau Întreprinderea de Reţele Electrice, Piaţa Libertăţii, Piaţa Maria şi Primăria oraşului.

Şoselele de acces în oraş erau blocate.

“[…] Tot în 18 decembrie aveam să văd primele străzi interzise. Metodic, cum numai în filmele despre ocupaţia germană în Europa văzusem, multe din străzile centrale ale oraşului – îndeosebi cele care duceau spre scuaruri – erau barate de şiruri de militari în spatele cărora se grupau şi se agitau ofiţeri descumpăniţi. Se interzisese şi accesul pe anumite trotuare”. (V. P.)

Telefoanele au fost ocupate de specialiştii securităţii, inclusiv trupe. Problemele care se puneau se refereau la controlul traficului, respectiv la izolarea pe relaţia interurbană, cea internaţională fiind la acea dată deservită manual, deci sub control.

Poşta mare a fost închisă. La ora 10, în această clădire zăcea încă un cadavru. Spitalul Judeţean era, de asemenea, gradat de trupe. Ultimii studenţi din cămine au fost evacuaţi şi trimişi în localităţile de baştină.

Sediul miliţiei şi închisoarea erau blocate cu trupe. Pe tabloul locatarilor clădirii unde a locuit pastorul Tökés, care fusese arestat, un cartonaş fixat cu o piuneză indica numele noului locatar al apartamentului.

Practic încă de duminică seara, o dată cu primele gloanţe trase, Partidul Comunsit Român din Timişoara era lichidat ca formaţie politică. Un proces similar de decantare a opţiunilor naţionale, umane şi politice s-a petrecut şi în armată. De aceea, soldaţii încep să fie dublaţi de securişti, modalitate ce devine evidentă luni, la lumina zilei.

Deja în noaptea de 17/18, Calea Girocului şi străzile învecinate au constituit o zonă “fierbinte,” în care a avut loc o puternică manifestaţie, iar răpăitul automatelor şi mitralierelor nu a încetat până spre dimineaţă. Aproximativ la miezul-nopţii, zona a fost încercuită de trupe, accesul maşinilor şi salvărilor fiind interzis. Doar ocazional s-au putut strecura câţiva răniţi, numai spre spital. Au fost văzuţi morţi transportaţi în holurile blocurilor, într-unul numărându-se circa 10 morţi şi mai mulţi răniţi. Aceştia nu au ajuns în zilele următoare la spital. După ora 4-4,30, armele au încetat să tragă şi, după un timp, a venit la pas spre Calea Girocului, dinspre Calea Buziaşului, pe strada Ştefan Plăvaţ, un convoi militar compus, în ordine, dintr-o maşină ARO, un camion cu prelată, un buldozer cu lamă în faţă şi două camioane cu prelată. După un timp s-au retras pe aceeaşi rută pe care au venit, fără a se putea şti dacă aveau sau nu “încărcătură,” dar prezenţa lor nu putea sugera altceva.

Spre seara zilei de 18, oamenii încep să iasă din blocurile de locuinţe şi de pe străzile adiacente. Pe strada Albac, un grup de adolescenţi şi tineri, înarmaţi cu bâte şi pietre, opresc cu forţa maşinile ce trec şi cer şoferilor câte un litru de benzină. Cu excepţia unuia, care încearcă să fugă, ceilalţi dau benzină benevol. Femeile aduc sticle care să fie umplute. Se scandează “Jos Ceauşescu!”, “Libertate!”. Apar trupe opresoare, soldaţi de vârstă incertă şi securişti în ţinută civilă. De la un megafon de mână se ordonă lumii să plece acasă. Se trage o rafală în aer, dar oamenii rămân neclintiţi. Apare un autoturism Dacia alb, din care coboară trei civili ce trag în oameni şi apoi fug cu maşina. Se trage intens în oameni, în zona Alimentarei şi a librăriei de pe Calea Girocului, spre ferestrele blocurilor şi în casele scărilor, pe străzile laterale Lidia, Albac, Naturii. Se înregistreză morţi şi răniţi. Mulţi dintre răniţi evită să meargă la spital de teamă că vor fi arestaţi şi anchetaţi acolo de securişti. Unii credeau că vor fi omorâţi.

Concomitent cu ceea ce se întâmplă în Calea Girocului, un necunoscut în civil trage focuri de intimidare în aer şi în asfalt pe strada Măceşilor şi pe strada Paris ca să împrăştie grupurile tot mai dense de oameni din centrul oraşului. Între Operă şi Catedrală se înmulţesc securiştii înarmaţi, îmbrăcaţi în civili, dar şi cetăţenii obişnuiţi. Către 16,30, pe treptele Catedralei şi în jurul acestora, s-a adunat un grup de copii cărora li s-au adăugat şi foarte mulţi tineri şi maturi. Copiii fluturau un steag tricolor şi scandau: “Jos Ceauşescu!”, “Vrem o ţară liberă!”. Erau poate 1000 de oameni în jurul Catedralei. Gheorghe S. a împărţit lumânări luate din Catedrală celor de pe scări. Unii martori susţin că focul asupra celor de pe scări a fost deschis dintr-un transportor blindat. Alţii, că s-ar fi tras prima rafală dintr-o maşină ARO care a trecut prin faţa lăcaşului sfânt.

În faţa Catedralei, dincolo de carosabil era un cordon de trupe înarmate. După primele focuri, copiii şi o parte din oameni s-au refugiat în Catedrală şi după coloanele de la intrarea acesteia. Alţii s-au adăpostit în Parcul Central şi al Catedralei şi în bufetul Expres din colţ. Pe treptele Catedralei zăcea un tânăr împuşcat în cap. Balta de sânge din acel loc se mai vedea şi a doua zi. În Catedrală, un grav rănit era îngrijit de o femeie şi o adolescentă. Este chemată Salvarea, dar opresorii interzic accesul ei la treptele Catedralei ameninţând că va trage. Ofiţerul sau subofiţerul de interne care ameninţa şoferul salvării, a fost recunoscut de un manifestant: cu o seară înainte, în civil, spărgea vitrine. Gheorghe S. a avut curajul să înfrunte opresorii şi să dirijeze maşina Salvării în faţa lăcaşului ca să fie transportat rănitul. După aceea a fugit în Parcul Central. Pe străzile din jurul parcurilor se învârteau transportoarele blindate care trăgeau cu armamentul de bord asupra oamenilor din parcuri, aruncau petarde şi gaze lacrimogene.