Jurnal la Jurnalul lui Eliade

Martie 1998
De câteva zile citesc Jurnalul lui Eliade în căutarea unor semne. De fapt, caut o explicaţie pentru ceea ce s-ar putea numi “ambivalenţa” lui Eliade, îi caut pe cei doi Eliade ghiciţi atât în faldurile operei ştiinţifice, cât şi sub cei ai literaturii: unul – cartezian, al paradigmei universitare, celălalt – “tradiţionalist” sau, mai precis, obsedat de o soteriolgie (doctrină a mânturirii) sui generis a cărei formă degradată o regăseşte în literatură. O personalitate, îmi propun să scriu, hermesiană, în sensul că Hermes a fost şi zeu al răspântiilor. Un Ianus bifrons. Într-un anume fel, a împaca Universitatea cu René Guénon e un soi de coincidentia oppositorum în act şi Eliade performează, ca să zic aşa, o adevărată hemoragie în domeniul cu pricina.

Fară să vreau mă gândesc la Cărtărescu. Mircea, tot Mircea, e cel mai mare poet apărut după 1975 încoace nu neapărat fiindcă e cel mai talentat, ci fiindcă are ceva dereglat la cornetul cu care înţelege el Lumea. Al celorlalţi scriitori e strâmt, al lui a atât de larg încât încap, de-a valma, botanici, astronomii, fizici, chimii, fiziologie, aritmetică, metafizici, entomologie ş.a.m.d., fără să se simtă/audă frecarea. (Chestia asta ar trebui s-o folosesc undeva fiindcă e a dracului (sic!) de alchimică: rassembler ce qui est épars = a pune laolaltă ceea ce e risipit.)

Mă tem că şi Eliade e mai mult poet, scriitor adică, ba chiar am o bănuială cum că faima lui este şi rodul unei adecvate vulgarizări în care America e măistoriţă. Aşa, în treacăt, îmi trece prin minte o comparaţie pe care puţini o s-o prizeze fiindcă nu prea ştiu băieţii despre cine e vorba în context: cu Richard Cleiderman, cel care a redat coafezelor unele bucăţi cum ar fi Fur Elise ori alte hituri simfonice. (De şters comparaţia, fiindcă s-ar supăra şi Paul Barbăneagră, şi Cicerone Poghirc, la Paris, şi fiindcă alţii ar avea impresia că scriu toate astea din cauza trecutului legionar, ceea ce ar fi political hypercorrect.)
Nu şterg paranteza şi mă apuc să fac fişe cu titulatura “scriitorul preferat” şi “omul de ştiinţă preferat” ai lui M.E. La prima rubrică, Strindberg (pp. 5-30 passim, vol. II), cu tot cortegiul de simptome şi preocupări: nebunie, alchimie, experienţe iniţiatice. La a doua, de comparat cu Newton (p. 225), pentru “căsătoria” dintre ştiinţă şi alchimie. Apoi îmi notez câteva “coincidenţe” din viaţa lui: tratamentul cu aur coloidal împotriva artritei, un soi de alchimie…fiziologică şi faptul că primele două cărţi ştiinţifice, în 1934 şi 1937, au fost despre alchimie. Apoi îmi aduc aminte că Doamna Eliade a murit în 1997, pe 9 martie, de ziua lui, aşa cum îi spusese de fapt.
Nu, nu mă las dus de un asemenea val. Am găsit două explicaţii care mi se par cruciale pentru înţelegerea prozei sale. Mai întâi, pentru ceea ce criticii au identificat în nuvelistica lui Eliade ca un element extrem de important: lupta împotriva timpului, ieşirea din timp, abolirea timpului.
În plan literar, acest fenomen al ieşirii din timpul liniar ia forma fantasticului. În plan alchimic, este relaţia dintre alchimist şi mineralele, foetuşii din athanor cărora le grăbeşte naşterea, adică îi “răpeşte” din timpul geologic, aruncându-i într-altul, altfel, grăbit, maturându-i. De fapt, cred eu, alchimia este chiar acest exerciţiu de ieşire din timp, fiindcă, fără un asemenea gest auctorial, creaţia, postura demiurgică nu ar fi posibile.
A doua: relaţia privilegiată a lui M.E. cu Tradiţia vine şi dintr-o relaţie aparte cu creştinismul. Nu prea se simte aici în largul său. Îi este chiar ruşine de asta, în Mexic. Pun pe tavă următoare argumentele: tradiţionaliştii vorbesc despre o metafizică pre-iudeo-creştină în care devoţiunea este cvasiinexistentă. Dăm devoţiunea la o parte şi avem paradigma războinicului. Unde ne așteaptă Evola, cu fantasma ghibelină, a castei războinicilor. Dar şi cultul lui Zalmoxis despre care Eliade nu a scris in extenso decât târziu, după 46, deşi a vorbit despre cultul zalmoxian şi ca o confrerie războinică.
Scrutăm dincolo de iudeo-creştinism şi găsim, în mecanica gestului, un refuz al rasei. Împreună, cele două atitudini se regăsesc într-o ideologie.
Cred că e nevoie de un studiu despre “metafizica dreptei” care să explice cum se poate eşua în politică.

16 decembrie 1989

E o sâmbătă de lucru obișnuită, până la 12.
Lucrez la Editura Facla, în curtea Școlii Județene de Partid, într-un fost dormitor.
Ieri am primit prin poștă Visul lui Cărtărescu. Mircea îmi scrie pe carte un lucru pe care îl știm doar noi doi despre o seară ciudată în tabăra de la Crivaia din vara trecută.
În apartamentul meu sunt 14 grade și mă bucur că afară e nefiresc de cald pentru perioada asta.
E o zi importantă pentru mine. La 12 și jumătate, merg cu Mircea Mihăieș în audiență la primul-secretar.
Mircea m-a convins să semnez protestul adresat lui D.R. Popescu față de ceea ce i se întâmplă lui Dan Petrescu. Buduca a fost la Timișoara la finele lui noiembrie. Dacă noi nu semnăm, îmi spune Mircea, atunci cine dintre tinerii scriitori?
Are dreptate. Dacă Secu ar ști că noi ne-am hotărât fix în minutele în care Dumbrăveanu ne povestea ce minunat a fost la Congres!!!!
Pe drum, amândurora ne e cam frică. Nici eu, nici el nu avem buletin de Timișoara și e clar că ne vor da de-a berbeleacul.
”Sunt atât de speriați încât am putea să le cerem nu numai buletin de Timișoara, ci și o repartiție de butelie”, îi spun lui Mircea.
O butelie costă, la negru, 8 mii de lei, adică 3 salarii de-ale noastre, ca să înțelegeți.
Tovarășul Prim nu e la birou, așa că facem cale întoarsă.

Un document despre Revoluția pro-comunistă din 89

Societatea Timișoara și-a decernat, sâmbătă, distincțiile anuale.
Printre laureați s-a aflat și Doru Mărieș care a adus şi a citit un document buimăcitor din primele ore ale Puterii nou instalate în decembrie 89.
În esență, Ordinul semnat de Ion Iliescu prevedea rămânerea pe funcții a activiștilor de partid sau numirea lor în funcții de conducere și comandă precum și continuarea colectării cotizațiilor PCR și UTC.
Documentul – incredibil în tupeul lui bolșevic – explică un episod la care am luat parte in aceleași clipe din 22 decembrie.
În jurul orei 10 mă aflam în grupul de demonstranţi din faţa Tipografiei și, împreună cu Ioan Iancu și Gheorghe Secheșan, am intrat forţat la secția ziare, acolo unde se culegeau ”Drapelu roșu” și cele două ziare comuniste în germană și maghiară.
Fusesem corector la ”Drapelul roșu” până în 1986, așa că îi știam pe tipografi.
Am început să lucrăm la prima ediție a ziarului și să recuperăm Manifestul Frontului Democrat Româm, prima formațiune politică a României postcomuniste, ce a luat ființă în Balconul Operei.
Textul cules pe plumb al Manifestului FDR fusese aruncat de frică de către tipografi în 20 decembrie, când Tipografia a fost ocupată de un grup de militari în jurul vârstei de 35-40 de ani. (Peste ani aveam să aflăm că era un grup antitero condus de faimosul colonel Truțulescu, cel implicat în Ţigareta 2!)
În fine, Ceaușescu fuge, încep să curgă textele de căință de la Agerpres, noi trei pornim să scoatem prima ediție a ziarului necomunist.
Ținem legătura cu Claudiu Iordache, ideologul FDR, și totul pare în regulă.
Până în jurul orei 16, când în tipografie apare Ion Stan, secretarul de redacție al ziarului ”Drapelu roșu”, cu textele fostei redacții.
În prim-plan, un articol pupincurist la adresa lui Radu Bălan, prim-secretarul județenei de partid.
Odată cu articolul, Ion Stan vine și cu numele noului ziar: ”Luptătorul bănățean”.
Pentru mine a fost o stupoare totală. Mai întâi că în Drapelu roșu se scriseseră articole despre “golanii Timișoarei”, despre “vandali”, “forțe străine”, iar acum noua epocă începe cu Bălan, cu același Teodor Bulza și, cu un nume de ziar stalinist, din anii 50.
Ion Stan paginează articolul cu Bălan pe prima pagina, aşa cum era obiceiul. Eu le spun paginatorilor să îl scoată sau să îl pagineze în pagina a treia.
Tipografii nu înțeleg nici ei nimic, așa că facem o delegație din 3 persoane să lămurim lucrurile în redacția „Drapelulu roșu”. Aflăm că acolo e și Bălan, așa că misia este încă mai importantă.
La ieșirea din Tipografie, militarii mă roagă să spun cui pot că au doar muniție oarbă și că sunt zvonuri despre o iminentă confruntare cu forțele loiale lui Ceaușescu.
În redacția Drapelului, prima persoană pe care o văd e maiorul de Securitate Andrei Indrei, cel care răspundea de cultură. E calm și răsfoiește agale colecția revistei… Orizont.
Bălan e în biroul lui Teodor Bulza, redactorul-șef al ziarului, și dă un interviu unor jurnaliști unguri.
Mi se spune că nu pot intra.
Sunt nervos, așa că intru, în ciuda opreliștilor.
Ildico Achimescu traduce, iar în birou se mai află și Nae Laslău.
Îi spun, cam răstit, lui Bălan despre numele ziarului și despre muniție.
Îl sună, imediat, pe comandantul Garnizoanei, colonelul Predonescu, și îi ordonă să trimită muniție de război la Tipografie.
Nu prea înțeleg de ce tot fostul prim-secretar comunist are comanda absolută a județului, dar emotivitatea era prea mare pentru a pătrunde esențialul:
Revoluția procomunistă chiar începuse.

PS Eu am mai putut intra în Tipografie, iar primul nr. din “Luptătorul bănăţean” a apărut în două ediţii: una cu Bălan pe prima pagină, alta cu Bălan pe pag. 3!

Remember Bebe Costinaş. Recitiţi!

În 11 septembrie 1991, în nr. 177 al ziarului “Timişoara”, Iosif Costinaş face dezvăluiri în premieră despre cadavrele arse la Curtea de furaje a CAP Freidorf în decembrie 89 : „Ştefan Szücs: Împreună cu fiul meu, am adunat oase şi fragmente de oase: coaste, tibii, falange de la degetele mâinilor. Am umplut două pungi de nailon cu oase. Le-am dus la Radio Timişoara. Acolo se afla maiorul Nacov. I-am dat lui cele două pungi cu oase. După câtva timp, am fost chemat la Procuratura militară. Procurorul militar Adrian Anghel mi-a spus că şi pentru el e clar că sunt oase din corpul uman. Mi-a spus că a găsit şi nişte chimicale, care, în mod normal, nu aveau cum să fie acolo în paie”.
Şi tot în “Timişoara”, nr. 22/1991, de recitit un articol despre “aşa-zişii terorişti” care “nu au fost altceva decât componenţii unor unităţi speciale de Securitate din Bucureşti. În Timişoara, aceste forţe speciale au început să vină, de la Bucureşti, luni, 18 decembrie 1989, cu două avioane având fiecare 48 de locuri”.