Dragă Victor,
Am chibzuit îndelung înainte de a-ți adresa public aceste gânduri fiindcă este foarte posibil ca lumea care ne cunoaște pe amândoi să vadă în gestul meu o frustrare pricinuită de felul în care am fost dat afară de la conducerea Muzeului de Artă Timișoara în anul 2013.
Mărturisesc că încă resimt o asemenea frustrare, dar nu din pricina modului în care s-au făcut comisiile, s-au elaborat referatele sau, mai apoi, au fost inventate criteriile pentru ca Tu să ocupi postul. Reamintesc — pentru analele unei comice miniistorii a Infamiei —, că, pentru a te putea înscrie la concursul pentru ocuparea postului de manager al Muzeului de Artă, trebuia să fii absolvent de Istorie și, evident, conducător de doctorat. Nu însă despre tot acest spectacol prost este vorba acum. În fond, tu ți-ai plătit postul, cocoțat, cu gentuța, la 50 de grade C, pe scena din fața Muzeului alături de Crin Antonescu. Și, sincer să fiu, prețul mi se pare corect. La fel, consider nu doar că era firesc, ci sper și că am binemeritat să fiu dat afară de cei care au făcut praf ICR-ul, au mazilit Avocatul Poporului, ambasadorii și consulii eficienți, au cocoțat impostori ș.a. Era firesc să plec de acolo, fiindcă eu, în loc să îmi țin gura, am scris cam rău despre Ponta, Antonescu, Șova, Marga sau cine mai știe ce alte figuri dispărute, între timp, fie în ridicol, fie în alte anturaje mai puțin frecventabile.
Tocmai fiindcă mi s-au îndeplinit aproape toate profețiile politice, nu istoria plecării mele de la Muzeul de Artă mă determină să îți scriu acum, ci un gest incalificabil de-al tău ce îți pune sub semnul întrebării o îndelungată și apreciată activitate a ta de istoric: în volumul recent apărut sub egida Muzeului de Artă Timișoara, dedicat lui Ștefan Bertalan și coordonat de tine, faci din nou tabula rasa cu trecutul recent al instituției. Mai exact, arunci în uitare fix șapte ani și o mulțime de oameni competenți, inclusiv pe cei care au scris și acum!
Am scris, „din nou”, fiindcă ce altceva să cred atunci când expoziția dedicată lui Bertalan din 2012, la care a participat și artistul, e trecută sub o grea tăcere. Și cu o nefirească lipsă de grație din partea unui homo europaeus, așa cum te știam cu toții pe-aici. Am scris „din nou” fiindcă, înainte de toate, e incalificabil de nepoliticos, dragă Victor, pentru un savant ca tine, să ștergi, de pe pagina de internet a instituției, absolut toată activitatea Muzeului de Artă de înaintea „descălecatului” tău!
Drept pentru care, în aceeași paradigmă rolleriană a istoriei fardate, îți reamintesc și că, în 2015, ai găzduit exact aceeași expoziție Dali pe care eu am adus-o în 2007. În cazul meu, fără costuri ale instituției, în sponsorizarea regretatului Sergiu Știrbu, cândva apropiat ție. Măcar de dragul lui puteai să amintești că acel Dali a mai fost pe acolo!
Nu mai vreau să intru în amănunte cu așa-zisa premieră a expoziției de aerografii Rembrandt, de pildă, fiindcă știi foarte bine că aia, da aia, este o glumă muzeală față de gravurile Rembrandt din colecția Oprescu a Bibliotecii Academiei, pe care timișorenii le-au văzut înainte de 2015! Așadar, în numele unei vechi amiciții intelectuale, te rog să îți remediezi aceste fracturi ale istoriei factuale. Nu din perpectiva istoriei conceptuale, ci din perspectiva unei banale onestități istorice pe care o teoretizezi strălucit.

(Text apărut în revista “Orizont”, nr. 2, februarie 2016)

Există sâni vegetarieni?
Sigur că nu există. Și chiar ar fi păcat!
De ce întreb așa ceva taman acum, pe căldura asta?
Fiindcă tocmai am observat că Domnița Alexandra Păcuraru, Fresh-refresha de la Realitatea TV, are niște sâni cam aglomerați cu E-uri sub formă de silicoane.

Mai precis, este vorba de doi sâni, iar în „evanghelia” de astăzi a vieții adamice, coincidența a binevoit ca un domn să ne vorbească — fără niciun fel de aluzii la întrebarea mea — despre binefacerile pepenilor.

Sunt ușor confuz din cauza acestei descoperiri destul de tardive în morfologia grațioasă a fiicei unuia dintre acționarii postului Realitatea TV.
Mutatis mutandis — cum se spunea, acum vreo 2000 de ani, la Televiziunea Romană de pe vremea lui Nero –, să vorbești despre o viață săbătoasă și să ai sânii siliconați e ca și cum Patriarhul ar obișnui omletă cu costiță la micul-dejun din Vinerea Mare.

Sigur, dacă o fi așa.

Fiindcă, la urma urmei, poate că este vorba doar despre un banal refresh executat din photoshop.

M.T.: Vă amintiţi care a fost cel mai greu moment în această activitate de “ministru de externe” al Bisericii?

N.C.: Eram doi în Sinod încredinţaţi cu problemele externe: eu eram pentru Europa Occidentală şi Antonie Plămădeală de la Sibiu – cu America. Dar asta s-a întâmplat după ce a ajuns el mitropolit la Sibiu pentru că înainte eu eram şi cu America. Am umblat mult în America. De exemplu, pentru că aţi amintit de Trifa, una dintre sarcinile care mi s-au trasat de către Departamentul Cultelor a fost de a-l întâlni pe Trifa şi de a-l determina să vină în ţară. De ce? Venirea lui Trifa în ţară, să viziteze patria ar fi fost o dovadă pentru aderenţii lui din America, preoţi şi credincioşi că în România nu e teroarea atât de mare pe cât se spune din moment ce el poate să viziteze ţara.

M.T.: Nimic mai mult decât să viziteze?

N.C.: Atunci ăsta era scopul. Şi prima mea întâlnire cu Trifa s-a făcut prin intermediul unui funcţionar de la Ambasada României din SUA, un om al Securităţii, cum erau toţi funcţionarii de la Ambasade.

M.T.: Unii chiar în grad mai mare decât ambasadorul.

N.C.: Cred că da. Ofiţeri. Ambasadorii erau funcţionari administrativi, pe când ceilalţi aveau roluri mai mari, ei dirijau de fapt.

M.T.: Trebuia să vă întâlniţi şi cu ei?

N.C.: M-am întâlnit cu acesta care m-a pus în legătură cu Trifa. Sigur că întâlnirile mele cu Trifa au luat o altă întorsătură. Eu am spus: “Dacă doriţi să veniţi în ţară pentru că vă asigură securitatea oficialităţile de acolo, adică nu vi se va întâmpla nimic”.  Dar el, care ştia tot ce ştia oricine din străinătate, nu a acceptat, dar pretextul de a fi pus problema aceasta mi-a dat posibilitatea să intru în legături foarte intime cu el când i-am relatat ce se întâmplă în ţară, el îmi relata ce se întâmplă acolo la ei. Începuse deja presiunea asupra lui Trifa; şi asta e problemă foarte dureroasă pentru mine, eu am trăit întotdeauna foarte bine cu confraţii evrei, însă pe vremea aceea evreii au fost folosiţi ca armă împotriva lui Trifa. Trifa a fost legionar şi, în 1945, a fost implicat în rebeliune. Episodul Trifa a fost, pentru mine cel puţin, dar cred că şi prin consecinţele lui, important, în sensul că Trifa, în ciuda antecedentelor lui şi a trecutului pe care comunitatea evreiască, în mod firesc, l-a combătut… Pentru comunităţile româneşti de peste ocean Trifa a făcut foarte mult, cred că şi-a şi reconsiderat poziţia în relaţiile cu evreii şi am impresia că a regretat ceea ce a făcut pe plan politic când a fost angajat în acţiunile legionarilor.

M.T.: A declarat public sau a fost mai mult o impresie a Dv.?

N.C.: N-a declarat acest lucru, dar era ceva ce simţeam eu din discuţiile cu el. Atunci când a ajuns în America, el a intrat în cler, a devenit episcop şi cred că aceasta l-a schimbat mult în felul lui de a gândi şi de a se comporta. Adică faptul de a fi devenit până la urmă episcop l-a marcat în aşa fel încât cele ce le gândea înainte sub acest aspect au devenit un trecut pe care vroia să-l părăsească sau să se despartă definiv de el.

M.T.: Dar când a plecat din România fusese în închisoare?

N.C.: Nu, n-am abordat problema aceasta niciodată în discuţiile pe care le-am avut cu el. Din câte ştiam, a fost condamnat în urma rebeliunii legionare şi, ca şi alţii, a fugit. În ’41, pentru că avea condamnarea care l-ar fi defavorizat foarte mult. A fugit în Germania şi aici e un aspect al duplicităţii Germaniei naziste din acea vreme. Deşi a avut loc o înţelegere între Germania şi România lui Antonescu din acea vreme, totuşi naziştii simpatizau pe cei care aparţineau unei tendinţe de dreapta aşa cum erau naziştii, deşi formal ei s-au alăturat lui Antonescu şi Antonescu – lor. A început războiul ulterior şi Trifa a rămas puţină vreme în Germania, după care nu l-a tentat să rămână în Germania, mai ales că era războiul în plină desfăşurare şi a migrat prin mai multe ţări, mi se pare prin Italia, Franţa, până când a pleacat în America.

M.T.: Avea studii teologale la acea dată?

N.C.: Avea Teologia şi, iniţial, în America nu a acţionat în direcţia Bisericii, dar s-a întâmplat un lucru care l-a favorizat din acest punct de vedere. Episcopul românilor din America, Policar Moruşca, care a venit în ţară pentru a participa la o şedinţă a Sinodului în perioada când ţara noastră, prin Antonescu, era ataşată Germaniei naziste, a declarat război unei mari puteri, aşa cum era şi atunci America. În orice caz, el nu s-a mai putut întoarce în ţară, a intervenit 23 august şi tot ceea ce s-a întâmplat după aceea, la Ministerul de Externe Român ajunsese Ana Pauker care a refuzat orice colaborare pe plan bisericesc între ţară şi tot ceea ce se afla în afara ţării.

M.T.: A fost prima femeie ministru de externe în Europa…

N.C.: Din păcate… Dar ea a acţionat într-un mod foarte abuziv şi dur, între altele, de exemplu, exista o biserică românească la Paris cumpărată de statul român încă de pe timpul lui Cuza, care avea preot român pentru românii din zona Franţei, în special, din Paris. Ana Pauker a întocmit toate formele pentru a se renunţa la această biserică din Paris, din punct de vedere formal nu numai real, pentru că real nu se mai putea ţine o legătură cu cei din Paris care negau şi condamnau regimul comunist. Dar acelaşi lucru s-a petrecut şi cu America. Adică episcopul tot încercase, după ce s-a întors în ţară, să meargă din nou în America unde îl aşteptau preoţii şi credincioşii români, văzând că nu mai poate pleca a renunţat şi şi-au dat seama şi românii din America că nu-l vor mai putea avea episcop. Şi atunci şi-au ales ei un episcop. A fost foarte complicată toată treaba pentru că, în timpul acela, Biserica Ortodoxă din America nu era încă complet organizată aşa cum a reuşit s-o facă mai târziu, exista şi o puternică opoziţie la tot ce era comunism, mai ales din partea emigranţilor, a refugiaţilor care plecaseră din ţările devenite comuniste. Erau mulţi ruşi care plecaseră imediat după 1917, dar pe plan bisericesc ei n-au reuşit să obţină o aşa-zisă canonicitate şi atunci, ca opozanţi ai comunismului, românii au apelat tot la opozanţi ai comunismului dintre ruşi care l-au hirotonisit pe Trifa ca episcop.

M.T.: Asta în ce an se întâmpla?

N.C.: Nu mai ştiu exact. În jur de ’48, ’49.

M.T.: Deci episcopul Moruşca n-a mai putut reveni din România?

N.C.: Aşa cum spuneam, Ana Pauker n-a mai acceptat nici un fel de relaţie pe plan bisericesc între Biserica Ortodoxă din România şi alte biserici din afara graniţelor.

M.T.: Şi a fost întemniţat, a suferit rigorile regimului ?

N.C.: Moruşca?  Nu, doar că nu i s-a mai dat voie să plece.

M.T.: Şi ce s-a întâmplat cu el?

N.C.: El a fost într-un fel stabilit cu domiciliu forţat în satul lui undeva pe lângă Alba-Iulia unde a rămas până la moarte. Ceea ce aş dori să subliniez e faptul că românii din America au dorit să aibă episcop pentru că erau preoţi, erau comunităţi ortodoxe şi până la urmă, neavând un candidat pentru episcop, au apelat la Trifa, care avea Teologia, era anticomunist ca toţi cei din America; ela acceptat şi a fost hirotonisit de nişte episcopi ruşi care nu aveau recunoaşterea bisericilor oficiale ortodoxe.

M.T.: Era firesc din moment ce în Uniunea Sovietică se întâmplase nenoroocirea de mai multă vreme.

N.C.: Şi asta, dar ca anticomunişti, românii au apelat tot la anticomunişti din ceea ce a devenit mai târziu Uniunea Sovietică, care l-au hirotonisit, dar, între timp, s-a consolidat regimul de la noi din ţară, devenise Patriarh unul dintre favoriţii lui Dej.

M.T.: Este adevărat că Patriarhul îl ascunsese pe Dej când a plecat?

N.C.: Da, din câte am auzit şi am citit, Patriarhul Iustinian era preot la Râmnicu Vâlcea şi  făcea parte din Partidul Naţional Ţărănesc care avea, cum zicem noi astăzi, două aripi: una de deapta şi una de stânga. Preotul Ioan Marina aparţinea aripei stângi. Când a ieşit Dej din închisoare a avut şi sprijinul unora dintre ţărăniştii de  stânga, care l-au ajutat, pe vremea aceea ieşise aproape oficial din lagărul de la Târgu Jiu şi câţiva ţărănişti, prieteni ai preotului Marina, l-au ajutat să plece spre Bucureşti. Dar drumul trecea prin Râmnicu Vâlcea. În ziua în care a evadat din lagăr li s-a stricat maşina şi atunci aceşti prieteni ai preotului Marina, dar şi ai lui Dej, l-au oprit ca să stea peste noapte undeva unde au crezut că ar putea fi la adăpost, pentru că era un fel de evadare şi l-au cazat pe Dej la preotul Ioan Marina. Aşa s-a stabilit un fel de relaţie între ei şi pentru că l-a adăpostit o noapte, poate mai mult, până s-a reparat maşina cu care plecau spre Bucureşti. Asta a lăsat o urmă în conştiinţa lui Dej, care aşa cum s-au întâmplat lucrurile atunci, dorindu-se să se aibă oameni de încredere în toate domeniile, inclusiv în cel bisericesc. Se vorbeşte foarte mult despre un fel de asasinare a patriarhului de atunci, Nicodim Munteanu, care era în vârstă. A fost o serie întreagă de acţiuni în direcţia atragerii Bisericii Ortodoxe într-o acceptare a regimului comunist. Istoria e foarte lungă.

M.T.: Care erau semnele că Patriarhul ar fi fost asasinat? Erau doar zvonuri?

N.C.: Erau zvonuri. Nu s-a putut dovedi. Aceeaşi soartă a avut-o Mitropolitul de la Iaşi, Irineu Mihălcescu.

M.T.: Marele profesor.

N.C.: Ca să ajungă cineva Patriarh trebuia să treacă pe la Iaşi. Şi acela a murit într-un mod foarte misterios. Nu era chiar aşa de în vârstă ca şi Patriarhul Nicodim Munteanu. A murit intempestiv.

M.T.: Ce s-a spus? Atac de cord, cerebral?

N.C.: Nu s-a spus nimic. Nu s-a dat nici o explicaţie. A murit şi în locul lui a fost ales Iustinian Marina. Şi la foarte scurtă vreme a murit Nicodim Munteanu, tot aşa, în condiţii neelucidate, ca să facă loc Mitropolitului de la Iaşi care în felul acesta a ajuns Patriarh.

M.T.: Cum se comentau în lumea bisericească aceste lucruri?

N.C.: Trebuie să mărturisesc că eram destul de tânăr atunci. Eram la începutul activităţii mele de biserică, eram profesor la o Academie Teologică la Caransebeş şi lumea era înfricoşată. Erau cei despre care se ştia că domină situaţia politică de la noi, ajunseseră în guvern comuniştii, era clar că vor dobândi ei supremaţia în toate domeniile vieţii publice şi lumea era destul de înfricoşată. Mi-aduc aminte că imediat după 23 august eram diacon la Catedrala Episcopală din Caransebeş şi, într-o duminică, când un preot trebuia să rostească predica pur şi simplu nu a îndrăznit, neştiind cum să evite orice cuvânt care ar fi putut să-i fie defavorabil. Episcopul de atunci i-a zis: “Bine, nu vrei dumneata să vorbeşti, o să zic eu câteva cuvinte”, pentru că trebuia să spună un preot predica în duminica respectivă. Din primele momente după 23 august, după intrarea trupelor sovietice în ţară, atmosfera a fost foarte tensionată şi oamenii erau extrem de înfricoşaţi de ceea ce se putea întâmpla. Mi-aduc aminte că şi în casa părinţilor mei au fost cazaţi mai mulţi ofiţeri sovietici. Iar lumea era conştientă de dominarea pe care o vor avea asupra tuturor domeniilor vieţii sociale, vieţii obişnuite.

M.T.: Nu numai asupra politicii.

N.C.: În condiţiile acestea a ajuns Patriarh Iustinian Marina, care spun eu astăzi, n-am nici o dovadă, dar sunt absolut convins de acest lucru, el a fost determinat de conducerea politică a ţării din vremea aceea să ia atitudine şi faţă de românii din America care făceau propagandă anticomunistă mai mult decât cunoscută, ca de altfel şi cei din Occident, atâţia câţi erau. Nu erau foarte mulţi, nu era o diaspora propriu-zisă pentru că majoritatea era formată din români refugiaţi politic. Acţionau aşa cum puteau ei, condamnând regimul de la noi din ţară. Cred că în aceste condiţii Patriarhul Iustinian a fost determinat să creeze o altă episcopie decât cea care exista, în fruntea căreia ajunsese Valerian Trifa, căutând un alt episcop. În fine, cu multe tergiversări şi ameninţări şi asupra românilor din Statele Unite care mai vroiau să ţină legătura cu ţara, s-a înfiinţat o nouă episcopie, care şi-a dobândit ca prim episcop un preot rămas văduv şi după aceea a urmat o serie întreagă de episcopi până la cel care zilele trecute a murit, Victorin Ursachi.

M.T.: Cam din ce an a fost?

N.C.: Cam din ’63-’64, după moartea celui făcut din preot episcop. Dacă nu mă înşel se numea Teofil Moldovan. Fiindcă mulţi dintre românii din America care formau baza credincioșilor erau ardeleni şi pentru că la Sibiu mitropolit al Ardealului era Nicolae Colan, mi s-a încredinţat mie sarcina de a-i face instalarea ca episcop celui care urma să-l contrabalanseze pe Trifa, pe acest Victorin Ursachi. De atunci am început să cunosc situaţia.

M.T.: Înseamnă că la un an după ce aţi fost numit mitropolit.

N.C.: Da, pentru că unul dintre cei care avea după moartea lui Teofil Moldovan, acesta a fost episcop, a fost trimis în America Valeriu Anania, devenit Bartolomeu Anania, actualul arhiepiscop al Clujului şi Feleacului. El l-a găsit pe cel care a devenit episcop, un fost stareţ al Mănăstirii Neamţ, care după război a plecat în Israel și apoi a plecat în America şi era un fel de profesor la un seminar al ruşilor din SUA. Erau ruşi dizidenţi şi părintele Anania l-a găsit pe cel care avea să devină episcop al românilor din America dependenţi de Patriarhie şi, pentru că voia să ţină cont de faptul că mulţi dintre românii din America erau ardeleni şi bănăţeni, m-a propus pe mine să fac instalarea noului episcop care-l contrabalansa sau urma să-l contrabalanseze pe Trifa. Aşa am ajuns eu să cunosc situaţia de acolo.

M.T.: Ce vi s-a spus înainte de plecare?

N.C.: Era atunci Patriarhia aşa cum era, era ministerul Cultelor aşa cum era, încă nu devenise Departamentul Cultelor, sigur mi s-a spus: “Te duci acolo şi ai grijă să îi creezi o situaţie stabilă noului episcop.” Sigur, contrabalansându-l pe Trifa.

M.T.: Aţi fost sfătuit să vă întâlniţi şi cu Trifa?

N.C.: Nu. Însă de atunci, ca unul care am intrat în contact cu Episcopia dependentă de Patriarhie, am fost trimis de mai multe ori în SUA sau Canada pentru a ţine legătura cu Patriaria, adică românii ortodocşi din America să ştie că biserica mamă nu-i uită şi atunci am fost delegat să particip la diferite evenimente care interveneau în viaţa românilor de acolo, la sfinţirea unei biserici sau la o aniversare pe plan bisericesc. Aşa am ajuns să-mi dau seama de tragedia românilor de acolo, decurgând din această despărţire a lor în două tabere care nu se acceptau una pe alta. Românii anticomunişti nu acceptau să le fie trimis un episcop agreat de ţară, de Patriarhia din ţară, şi asta crea nişte disensiuni foarte mari între români care, din păcate, există şi astăzi.

M.T.: Unde era sediul Episcopiei?

N.C.: Sediul Episcopiei originare era la ceea ce se numea Vatra Românească, n-are nici o legătură cu ce s-a întâmplat ulterior la noi, a fost o proprietate pe care românii au cumpărat-o, undeva în zona Detroit, la o depărtare de 150 km de Detroit, şi acolo au făcut sediul Episcopiei. Acolo era sediul episcopului Trifa. Episcopia noastră a rămas la Detroit într-o casă pe care ai noştri au închiriat-o prima dată şi pe urmă au cumpărat-o, dar, repet, pentru că am ajuns să cunosc situaţia de acolo, mi-am dat seama de tragedia acestei diviziuni, tragedie care a fost percepută şi de comuniştii de la noi din ţară, în felul lor. Pe de o parte ei vroiau să câştige simpatia, pe de altă parte voiau să atragă pe acei români, preoţi şi comunităţi ortodoxe române care erau de partea lui Trifa şi erau anticomuniste.

M.T.: Când s-a schimbat atitudinea faţă de biserica românească?

N.C.: Cam în timpul când şi la noi în ţară s-a produs o oarecare destindere care a dus la eliberarea din închisori, în ’64.

M.T.: Deci la începutul anilor ’60. Şi la nivelul Ministerului Cultelor s-a simţit un aer  de dezgheț?

N.C.: N-aş putea spune. Mai mult îngăduinţă.

M.T.: Erau aceiaşi oameni?

N.C.: S-au schimbat.

M.T.: După moartea lui Dej sau înainte?

N.C.: Chiar înainte de moartea lui Dej. Cred că a avut o legătură cu moartea lui Stalin. O anumită schimbare s-a produs la nivelul instituţiilor din ţară. De exemplu, la Ministerul Cultelor, în locul lui Constantinescu-Iaşi, care era cunoscut ca şi comunist, a venit cineva cu numele de Dumitru Dogaru care era mult mai conciliant dacă pot spune aşa, a fost unul dintre ucenicii lui Dimitrie Gusti. A lucrat cu probleme sociale şi avea altă viziune decât a lui Constantinescu-Iaşi, dar şi el a trebuit să facă politica regimului comunist. Însă şi la Ministerul de Externe cred că s-au produs nişte schimbări pornind de la două considerente: unul care se referea direct la Trifa şi se urmărea atragerea lui pentru a nu mai fi atât de anticomunist, influenţând în direcţia asta şi comunităţile româneşti dependente de el din America şi pentru a-l atrage pe el, în sensul de a-l invita să să vină şi de a dovedi românilor din America că el nu e persecutat şi că nu are de ce să fie anticomunist. De exemplu, la un moment dat, Trifa şi-a aniversat un număr de ani de când a devenit Episcop. Securitatea, cu toţi cau care reprezentau Statul atunci, l-au căutat pe tatăl lui Trifa care trăia încă, l-am întâlnit şi eu o dată, şi l-au întrebat dacă vrea să meargă la fiul său cu ocazia aniversării. I-au făcut toate formele şi l-au expediat în America că să-i facă o surpriză episcopului Trifa pentru ca el să îşi dea seama că în România nu e chiar aşa de rău cum se spunea că e rău sub un regim comunist. L-au trimis pe tata lui Trifa în America. A fost o aventură întreagă. Nu ştia englezeşte, nu ştia cum să se descurce când a ajuns acolo pe aeroportul din New York. Cel care trebuia să-l aştepte, pus la cale tot de Securitate, i-a pierdut urma, el a ieşit până la urmă din aeroport. Acolo probabil cel pe care l-au pus să-l conducă nu-l ştia. Aeroportul din New-York e ceva infernal. Dacă nu ai o experienţă, nu te poţi descurca. El pâna la urmă a ieşit, a văzut pe unde pleacă lumea, şi la ieşire aşteptau taxiuri. Stătea acolo, nu ştia ce să facă şi unul dintre taximetrişti l-a văzut, şi-a dat seama că nu se descurcă şi l-a poftit în maşină. Norocul a fost, a unora şi a altora, că era român. Şi, sigur, l-a întrebat unde vrea să meargă, tatăl lui Trifa habar nu avea unde şi zicea câteva cuvinte pe româneşte. Şoferul i-a zis: “Eşti român?”, “Da, sigur că sunt român”. L-a dus la preotul din New-York care depindea de episcopul Trifa, care l-a dus pe urmă la Vatra Românească. A ajuns acolo chiar când se făcea sărbătorirea lui Trifa. A fost ceva cu totul senzaţional care a creat o anumită atmosferă favorabilă unui dialog. Totuşi Trifa nu a acceptat să-şi schimbe atitudinea şi atunci politicienii noştri din acea vreme au încercat nu să-l apropie pe Trifa personal, ci să apropie întreaga lui Episcopie şi în felul acesta mi s-a creat posibilitatea de a merge în America, tot aşa, ca să vizitez românii ortodocşi care depindeau de Episcopia noastră în legătură cu Patriarhia şi când am ajuns în New-York m-a aşteptat un domn, eu  nu-l cunoşteam, dar el m-a dibuit pe mine, probabil fotografii, şi m-a acostat din primul moment şi mi-a spus: „Eu sunt de la Ambasada Română din New York, ştiu că aţi venit aici ca să vizitaţi comunităţile româneşti, ştiu că veţi dori să-l întâlniţi şi pe episcopul Trifa şi eu o să vă mijlocesc întâlnirea cu el”. În ţară nu am discutat această problemă.

M.T.: Deci nu vi s-a spus..,

N.C.: Nu, era dorinţa mea de a încerca o apropiere între cele două comunităţi romăneşti.

M.T.: Nu vi s-a spus că vă v-a aştepta acolo un om de-al lor.

N.C.: Absolut nimic.

M.T.: Înseamnă că lucrau mult mai subtil.

N.C.: Foarte subtil din acest punct de vedere.

M.T.: Da, pentru că aţi plecat cu un sentiment de culpă că mergeţi impus şi probabil că bănuiau că veţi încerca .

N.C.: Oamenii lor din Episcopia noastră românească au informat că eu gândesc la necesitatea unei apropieri între comunităţi şi, în fine, acesta a spus că el îmi va mijloci întâlnirea.

M.T.: S-a prezentat?

N.C.: Da, ştiam şi numele, nu mi-l mai amintesc acum, era un funcţionar superior al Ambasadei care s-a întors în ţară, dar acum a plecat din nou în SUA, s-a stabilit acolo. L-a anunţat pe Trifa şi nu mai ştiu toate amănuntele, dar m-am dus la sediul Episcopiei, la Vatra Românească, unde l-am întâlnit pe Trifa şi nu s-a făcut nici un fel de secret din faptul că mijlocitorul acestei întâlniri a fost omul Ambasadei. Cei de la Ambasadă chiar doreau să se ştie că ei au mijlocit întâlnirea mea cu Trifa şi primele contacte s-au limitat la un fel de cunoaştere, de apropiere sufletească, dar după aceea de câte ori am fost în America l-am vizitat şi pe Trifa, de acum se ştia, întâlnirile mele cu el erau dirijate de Ambasada noastră din America.

M.T.: Vă cereau o sinteză a discuţiilor cu el?

N.C.: La Departamentul Cultelor. Când mă întorceam în ţară eu făceam un raport la Patriarhie, dar în acelaşi timp, copia raportului meu o dădeam şi la Departamentul Cultelor. În felul acesta, unul dintre rapoartele mele a ajuns la Pacepa; înainte de a pleca din ţară a fost la Departamentul Cultelor şi a cerut tot felul de documente pe motiv că, fiind reprezentant al Securităţii, are nevoie de ele, şi printre altele a primit şi unul dintre rapoartele mele în care eu militam pentru apropierea dintre cele două episcopii, şi, din păcate, criticam episcopul dependent de Patriarhie care, ca să-şi menţină poziţia, nu voia să ajungă la înţelegere cu Trifa. Unul dintre aceste rapoarte a ajuns la Pacepa şi când el a ajuns în America a intrat în legătură cu unele publicaţii româneşti de acolo care au publicat şi acel raport al meu. În fine, după primele contacte cu Trifa, eu, când m-am întors în ţară, am făcut un raport în care arătam că e utilă o înţelegere cu Trifa pentru unificarea celor două comunităţi româneşti. Aşa am ajuns la ideea, şi el a acceptat, de a  înfiinţa o Mitropolie Ortodoxe care să-i înglobeze pe toţi românii din America şi în felul acesta să nu mai existe împotrivirea foarte acerbă a românilor de acolo împotriva Partidului Comunist. Din aceeaşi perioadă de timp, pentru că se legau toate între ele, Moscova, mai concret Patriarhia Moscovei a încercat cu dibăcie să anihileze şi ei ostilitatea anticomunistă a ruşilor stabiliţi în America, şi pentru că ruşi de acolo au avut şi ei o organizaţie bisericească proprie au acordat o aşa-zisă autocefalie Mitropoliei Ruse din America, care bucurându-se de această favoare din partea Moscovei au devenit mai puţin virulenţi împotriva Rusiei Sovietice. Era un fel de atmosferă de care am încercat să profit şi eram cumva potrivnic părerilor Patriarhului de atunci, nu mai era Iustinian Marina, ci acum era Iustin Moisescu, de a-i apropia pe români. Eu am simţit această necesitate de a face o legătură între români de a nu se mai vrăjmăşi între ei. Asta se înscria în vederile comuniştilor care, ca şi cei din Uniunea Sovietică, voiau să domolească atitudinea anticomunistă a românilor de acolo şi de aceea Departamentul Cultelor, mai puţin Patriarhul Iustin agreau această acţiune de apropiere a românilor.

M.T.: De ce spuneţi potrivnic? Care erau motivele lui?

N.C.: Patrirarhul Iustin Moisescu a continuat într-un fel politica predecesorului său, Iustinian Marina, şi el vedea cumva primejduită poziţia lui de faptul că românii din America s-ar fi înţeles foarte bine între ei fără să mai adopte aceeaţi poziţie dură antiguvernamentală. Patriarhul Iustin Moisescu a fost în raporturi foarte apropiate de exemplu cu Bodnăraş din vremea în care era mitropolit la Iaşi. Murise Dej, venise la putere Ceauşescu şi Patriarhul nu voia, având sprijinul lui Bodnăraş, dar şi al altora, să apară el ca unul care nu mai alimentează poziţiile celor din ţară legate de cele ale celor din America. El voia să se ştie că există români în SUA şi Canada care, spre deosebire de anticomunişti, voiau să ţină legătura cu ţara şi să susţină Episcopia din America dependentă de Patriarhie. Euam încercat să fac politica mea cu subtilităţile pe care le puteam inventa pentru că, nelăsând impresia că acţionez împotriva regimului de la noi, împotriva Guvernului, a Departamentului Cultelor, mergeam în direcţia favorabilă unor interese bisericeşti şi româneşti. Sigur că în foarte multe situaţii mi-am făcut o iluzie. Ceea ce am încercat să fac a eşuat datorită Patriarhului Iustin Moisescu.

M.T.: Ce nu se știe prea bine despre el?

N.C.: Se știe că era de undeva de prin părţile Târgoviştei. A fost profesor la Cernăuţi o vreme, a devenit profesor de teologie la Bucureşti şi, in fine, ataşat regimului comunist, a devenit mitropolit de la Sibiu şi repede a trecut la Moldova, ca să existe acolo un om de rezervă pentru orice eventualitate dacă s-ar fi întâmplat ceva cu patriarhul Iustinian. Asta fiindcă, la un moment dat, Iustinian a adoptat un fel de atitudine antiguvernamentală. Sigur, şi aici problema e foarte complicată. Lui Iustinian nu i-au convenit anumite măsuri pe care le-a luat autoritatea, cum a fost desfiinţarea mănăstirilor.

M.T.: S-a opus?

N.C.: Nu s-a opus făţiş, dar nu a agreat şi călugării care au fost daţi afără din mănăstiri încetul cu încetul i-a primit în alte mănăstiri. Care a fost sistemul: s-a dat o dispoziţie că nu mai poate rămâne niciun bărbat sub 50 de ani. Oricare era mai tânăr era exclus din mănăstire. Sigur, cu responsabilitatea pe care o avea, şi-a dat totuşi seama că era o treabă care defavoriza Biserica. A primit o dispoziţie de renunţare la toate terenurile agricole pe care le aveau parohiile pentru a se face colectivizarea agriculturii. Omul era destul de practic şi-şi dădea seama că toate aceste măsuri defavorizau Biserica şi nu s-a opus în mod făţiş, dar la un moment dat a plecat din Bucureşti la o mănăstire zona Târgoviştei şi o vreme a rămas acolo, n-a mai avut contacte cu nimeni şi s-a considerat asta grevă patriarhală. El a rămas omul regimului.

M.T.: Ce înseamnă o vreme? Săptămâni, zile?

N.C.: Nu, ani. Până la sfârşitul vieţii.

M.T.: Şi a rămas acolo, în mănăstire?

N.C.: Nu, acolo a stat numai câteva săptămâni. Mă gândeam la atitudinea lui generală. Existau nişte lucruri pe care regimul le-a rezolvat până la urmă, în sensul că s-a impus formula pe care o voia regimul, nu aveai cum să te opui decât dacă şi el ar fi demisionat ca patriarh sau s-ar fi retras la o mănăstire definitiv.

M.T.: V-aş ruga să ne întoarcem la primii ani ai păstoririi dumneavoastră ca mitropolit. V-aş ruga să-mi descrieţi atmosfera: lucrurile grele, apăsătoare, dar şi lucrurile frumoase…

N.C.: Lucruri frumoase n-aş putea relata prea mult, decât că am încercat să-mi fac datoria cu posibilităţile mele, dar partea neplăcută consta în faptul de a accepta acele presiuni care se exercitau prin Departamentul Cultelor.

M.T.: Cine era şeful Departamentului? Cine a venit?

N.C.: La Bucureşti a fost la un moment dat, după Constantinescu–Iaşi, un profesor Dogaru, după el…

M.T.: Persoană cunoscută.

N.C.: A fost unul dintre colaboratorii lui Dimitrie Gusti. Sigur că aparţinea perioadei mai vechi.

M.T.: Sociolog?

N.C.: Da, sociolog. Profesor, împătimit pentru treburile de sociologie. Ultimul care a fost la conducerea Departamentului a fost Ioan Cumpănaş, pe care l-a apucat Revoluţia.

M.T.: A fost o perioadă lungă.

N.C.: În  ce constau presiunile… De exemplu, reprezentanţii Departamentului Cultelor care ne ţineau sub o permanentă supraveghere impuneau să fie numit la o parohie cutare sau cutare om, nu cel care după merit ar fi putut fi numit pentru un post mai bun, ci totul se făcea sub presiunea acestui inspector al Departamentului Cultelor sau la recomandarea lui.

Aşa era pe plan local, dar eu fiind tânar…

M.T.: Câţi ani aveaţi?

N.C.: Când am ajuns aici cred că aveam vreo 34 – 35 de ani, însă pentru că proveneam din cadrele didactice de la şcolile teologice am fost implicat în foarte multe acţiuni exerne şi acestea au fost cele mai neplăcute.

M.T.: În momentul în care aţi devenit mitropolit?

N.C.: Imediat după.

M.T.: Asta nu a implicat intrarea într-un organism de conducere a Bisericii Ortodoxe Române?

N.C.: Încă din momentul în care am devenit episcop. Erau atunci 12 episcopi şi mitropoliţi.

M.T.: Deci din ce an aţi acces la deplasări în străinătate…

N.C.: Din primul an, din 1961 am fost inclus în delegaţia Bisericii Ortodoxe Românen care a participat la prima întâlnire panortodoxă. Pe urmă când am ajuns mitropolit am fost numit în Conferinţa Creştină pentru Pace,cu sediul la Praga, o anexă a KGB-ului, nu e nici o exagerare asta, adică Serviciile Secrete Sovietice se infiltrau în ţările pe care le dominau, dar nu numai, ci şi în cele care nu erau în zona de influenţă sovietică; se infiltrau prin diferite organizaţii. Una dintre aceste organizaţii pe plan bisericesc a fost această Conferinţă Creştină pentru Pace cu sediul la Praga.

M.T.: Ce vă face să spuneţi că era un fel de auxiliar al KGB-ului? Avea nişte misiuni?

N.C.: Un lucru foarte simplu, şi anume: pe vremea aceea, cum poate vă aduceţi aminte sau aţi citit, devenise o lozincă, cu care sovieticii se prezentau peste tot, lupta pentru pace. Această organizaţie pe plan bisericesc, era, eu îmi dădeam seama de pe atunci, Conferinţa Creştină pentru Pace, cu preşedinte, secretar general cehi din Praga, dar singurii care decideau tot ce se decidea erau ruşii, episcopii sau mitropoliţii ruşi care veneau la întrunirile acestei conferinţe unde se condamna imperialismul, burghezia şi toate sloganurile de pe vremea aceea. Şi Conferinţa Creştină pentru Pace le difuza ca obiective ale ei, ca principii.

M.T.: Ce manifestări făcea acest organism?

N.C.: Organiza congrese la care invita şi occidentali, foarte mulţi occidentali…

M.T.: Deci era un fel de anticameră a unei viziuni comuniste.

N.C.: Da, o să vă spun şi despre asta. Avea un obiectiv special: lupta pentru pace. Şi erau invitaţi şi din America, Germania Federală de atunci, nu cea răsăriteană, pentru că făcea parte în mod obişnuit din Conferinţă. Repet, erau invitaţi din Occident şi se vehiculau cele mai frumoase idei: vrem pace, contra războiului din Vietnam, aşa cum au apărut pe parcurs problemele acestea pe plan internaţional. Şi sigur că străinii mai ales ziceau: dacă o astfel de conferinţă sub influenţă sovietică luptă pentru pace, luptă pentru bunăstarea oamenilor, democraţia reală…

M.T.: Valori creştine…

N.C.: Asta îi făcea pe foarte mulţi din Germania care erau anticomunişti, dar prin intermediul acestei organizaţii deveneau un fel de prieteni ai Uniunii Sovietice. Ulterior am fost schimbat şi trecut la ceea ce se numeşte şi astăzi Consiliul Ecumenic al Bisericii, unii zic Consiliul Mondial al Bisericilor, cu sediul la Geneva care nu avea nimic de-a face cu Uniunea Sovietică, cu Răsăritul şi mai ales cu KGB-ul, dar unii dintre cei care veneau dintr-o ţară ca România căutau să susţină idei ale factorului politic din Uniunea Sovietică.  De exemplu, când s-a pornit războiul din Vietnam, agresiunea imperialiştilor americani, s-au lansat nu ştiu câte apeluri la pace. Sigur, prima dată prin Conferinţa de la Praga, dar apoi şi prin Consiliul Ecumenic al Bisericilor.

M.T.: Mesajele dumneavoastră pe care le prezentaţi acolo erau sugerate de Securitatea română, de Serviciile Secrete Externe?

N.C.: Securitatea nu se implica direct, ci Departamentul Cultelor.

M.T.: Nu era o imixtiune a Serviciului de Informaţii Externe?

N.C.: Vizibil nu. Pe urmă au fost alte probleme de care am amintit în interviul de care vorbeaţi. Am fost trimis deseori în străinătate pentru consolidarea comunităţilor româneşti din Europa Occidentală, din SUA.

M.T.: Vorbeaţi despre Trifa…

N.C.: Am amintit şi despre asta. De câte ori mergeam undeva, mă întrebau despre ce este la noi acasă, am spus ce se întâmplă şi aveam ordin să nu spun decât lucruri pozitive.

M.T.: Cine vă spunea acest lucru?

N.C.: Departamentul Cultelor.

M.T.: Cine era persoana care vă spunea?

N.C.: Au fost mai mulţi. Pe unul dintre ei l-am amintit în interviul respectiv. A ajuns directorul Băncii Religiilor – Ion Popescu.

M.T.: Fost colonel.

N.C.: Dar înaintea lui, n-aş vrea să fac uz de numele lui: secretarul general al Federaţiei Evreilor din România.

M.T.: Înainte de război era Felderman.

N.C.: După. E acum secretarul general al Federaţiei Evreilor. El a fost printre cei dintâi. Apoi s-au succedat mai mulţi.

M.T.: Care a fost la Departamentul Cultelor?

N.C.: Care se ocupau de problemele externe. Erau repartizaţi. Unul dintre ei, de exemplu, se ocupa de cercetarea publicaţiilor. Nimic nu se putea tipări fără să fie cenzurat. Mergând în străinătate mi se spunea: “Nu vorbeşti nimic de rău, spui că totul e bine, Biserica e liberă, n-are nici un fel de oprelişti de nici o natură”. Şi asta mai ales pentru că comunităţile româneşti din Occident erau toate anticomuniste. Când mergeam acolo mă întrebau cum e acasă. E adevărat că mă abţineam de la a spune ceva, treceam la alte subiecte, dar totuşi nedezvăluind tristele realităţi de la noi contribuiam la propaganda regimului politic.

M.T.: Aţi avut un angajament faţă de ei?

N.C.: Nu.

M.T.: Era un lucru tacit.

N.C.: Ştiam că dacă nu respect punctele lor de vedere şi toate problemele sau nu mai rămâneam pe funcţia pe care o aveam sau mi se respingea orice aş fi cerut.

M.T.: Credeţi că problema colaborării cu Securitatea e mult mai complexă decât un simplu angajament?

N.C.: Angajamentul n-ar avea nici un fel de importanţă. Ceea ce era important era presiunea care se exercita asupra unuia ca mine prin faptul că sau cedam sau nu mai rămâneam în funcţie. Dacă cumva, prin nu ştiu ce împrejurări fericite, puteam să rămân, nu mi se aproba construirea unei biserici, tipărirea unei cărţi, adică toate lucrurile legate de o activitate normală, permanentă. Sfârşitul era acesta, al părăsirii funcţiei.

(Va urma)

M.T.: Știu că, la un moment dat, după 1945, ați fost arestat. Ce s-a întâmplat?

N.C.: Eram încă la Timişoara. Era perioada când au început luptele de partizani (’46–’47) în munţi şi eu aveam o serie de cunoscuţi din Caransebeş care s-au implicat în luptele de partizani. Unul dintre ei a venit într-o zi pe la mine, eram încă aici la Timişoara, şi mi-a cerut să adăpostesc peste noapte pe un partizan care a fost paraşutat cu un avion venit din Germania unde se retrăseseră mulţi dintre ….

M.T.: Legionari…

N.C.: Nu numai legionari. Şi anticomunişti. Şi unul dintre cei cu care eram coleg de liceu şi care mă cunoştea,Teodor Roman, care a fost arestat după ce l-a adus pe cel care l-am cazat noaptea, cel paraşutat pentru a se ataşa luptelor de partizani…. Teodor Roman a fost arestat, supus la nişte torturi teribile şi el a inceput să spună tot ce ştia şi ce nu ştia. Între altele, a relatat şi faptul că acel partizan paraşutat a fost adăpostit de mine. Am fost imediat arestat şi anchetat cum se desfăşura atunci, era comandantulul Securităţii de aici, unul Ambruş, un nume foarte cunoscut, colonelul Ambruş, şi adjunctul lui era unul Moiş, şi el un nume foarte celebru. M-au anchetat, dar eu nu ştiam să spun nimic mai mult decât atât că nici nu-i cunoşteam numele celui pe care l-am adăpostit. M-au întors pe toate feţele, dar n-au scos de la mine nimic, pentru că nu ştiam ce să le spun. Şi după aproximativ cinci luni m-au pus in libertate.

M.T.: Deci aţi stat cinci luni în arest…

N.C.: Da, aici unde e acum Banca Agricolă. În spate era sediul…

M.T.: … unul dintre sediile Securităţii… Sediul era la Centrul Cultural Francez?

N.C.: Nu, acolo unde urma să se mute Consulatul German. În spatele clădirii unde e acum Banca Agricolă era o altă clădire cu un subsol destul de mare unde erau celulele pentru arestaţi.

M.T.: În ce perioadă s-a întâmplat?

N.c.: În ’48. Şi sper că nu incurc anii. În orice caz, neputând obţine nimic de la mine, dar închipuindu-şi că aş putea fi omul prin care să descopere partizani şi susţinători ai partizanilor, m-au pus în libertate, tinându-mă sub supraveghere permanentă.

M.T.: Deci cinci luni aţi stat în arest. În ce condiţii aţi stat în arest? Care erau condiţiile: o cameră, un pat…?

N.C.: Da, o cameră. Pe vremea aceea, clădirea respectivă avea un fel de parter înalt, dar care nu acoperea tot subsolul, cu celulele. Şi într-o anumită porţiune a clădirii era un fel de terasă sub care a fost celula în care am fost pus eu să stau; ca orice celula cu multa umezeală.

M.T.: Eraţi singur?

N.C.: Multă vreme am stat singur. Pe urmă au adus pe altcineva, din păcate nu-mi amintesc numele, vroiam ulterior să-l regăsesc. Era din satul Victor Vlad de la Marina, pe vremea aceea se chema Bujorul Bănăţean. Fusese în armată şi din armată l-au arestat. Spunea el că l-au acuzat de anticomunism şi ne-am dat unul altuia nişte hârtioare, numele scris cu un ac împungând. Şi el m-a rugat, dacă ies eu prima dată, să-i anunţ părinţii. Eu l-am rugat la fel pe el. Dar la un moment dat ne-au despărţit. Eu am rămas din nou singur, era o celulă destul de neplăcută, cât a fost şi celălalt erau două paturi, pe urmă au luat patul al doilea şi a rămas numai patul meu.

M.T.: Aţi fost anchetat de o anumită persoană?

N.C.: Da, Ambruş şi Moiş. Ei m-au anchetat pentru că erau foarte prinşi în acţiunea de lichidare a rezistenţei din munţi.

M.T.: Biserica nu a avut nici un fel de reacţie la arestarea dumneavoastră? Cunoşteaţi persoane influente…

N.C.: N-aveau ce să facă. Primul care putea reacţiona era Mitropolitul şi cei din preajma lui, dar nimeni nu îndrăznea. Era o atmosferă de teroare şi am stat acele cinci luni, pe urmă m-au lasat.

M.T.: V-au propus să colaboraţi?

N.C.: Da. Mi-au spus că dacă mai vine cineva dintre partizani, cineva paraşutat, dacă mai vine cineva dintre cei care sunt împotriva regimului să-i anunţ imediat. Dar nici nu era nevoie să-i anunţ pentru că mă căuta unul dintre ei, au fost vreo trei care s-au succedat până când am stat aici şi care m-au căutat mereu să mă întrebe ce s-a mai întâmplat, să le spun ce mai ştiu. Asta s-a întamplat în 1948, eu am plecat de aici in ’56 la Caransebeş şi apoi în 1958 la Sibiu. Cât am stat aici am fost permanent supravegheat, fără nici un fel de jenă; unde ieşeam in oraş sau în faţa locuinţei unde stăteam, vedeam mereu pe unul sau pe altul, pe care am început să-i identific, dar unul dintre ei venea la mine, unde locuiam aveam un geam, şi mă chema ca să mă întrebe ce ştiu sau îmi dădea întâlniri undeva în oraş; mai ales, n-o să uit niciodată, cred că se cheamă strada Feldioara…. Cât am stat în Timişoara, vizitele celor de la Securitate au fost permanente. După ce am plecat din Timişoara…

M.T.: Spuneaţi de strada Feldioara. Lângă Piaţa Bălcescu.

N.C. : Era o atmosfera de tensiune permanentă pentru că mă simţeam mereu urmărit şi, sigur, în condiţiile astea nu aveam linişte. Plecarea din Timişoara mi-a uşurat situaţia, am mai fost căutat foarte rar până şi la Sibiu cât am stat, dar perioada mai dificilă a trecut.

M.T.: Ştiu din surse apropiate de familia dumneavoastră, ca să folosesc o expresie protocolară, de fapt de la Doamna Dr. Neti Mircea, că aţi avut probleme şi cu locuinţa, aţi locuit în diverse locuri, la rude mai apropiate.

N.C.: La părinţii soţului ei am locuit înainte de a se întâmpla toate necazurile, când am venit in Timişoara, în ’46, ’47, ’48, cam pe atunci, pentru că nu ştiam cui să mă adresez ca să pot locui undeva. Familia, părinţii soţului lui Neti locuiau undeva in Calea Lipovei şi am stat la ei câteva luni până am găsit o locuinţă în casa unde, înfiintându-se Mitropolia, funcţiona aşa-zisa conducere a Mitropoliei  (Consistoriu Mitropolitan). În aceeaşi casă, de la proprietar, am primit o cămăruţă la subsol, avea geamurile spre stradă, unde am stat aproape până la sfârşit, până când am plecat din Timişoara.

M.T.: Deci aproape doisprezece ani.

N.C.: Din ’47, când am venit aici la Timişoara, şi până in ’57. Şi am locuit tot acolo la subsolul acelei case, care între timp a fost naţionalizată; s-a mutat biroul de acolo aici şi eu împreună cu consilierul de atunci, Gheorghe Cotoşman. El era consilier şi eu eram secretar.

M.T.: Aţi aflat vreodată numele celui pe care l-aţi găzduit?

N.C.: Nu.

M.T.: Poate că e mai bine.

N.C.: Dintr-un punct de vedere, da. Pentru că presiunile au fost atât de puternice încât s-ar fi putut să-mi scape ceva despre persoana respectivă. La mulţi ani după aceea, vorbind cu o parte dintre cei care au fost închişi atunci, mi-au spus numele celui paraşutat, dar l-am uitat.

M.T.: Presiunile la care aţi fost supus au însemnat nişte anchete mai dure sau mai mult?

N.C. : Mai mult dureri din punct de vedere psihologic. Celelalte, sigur, cu bătăi, cu amenințări…

M.T.: Deci au întrebuinţat toate metodele… Asta era metoda.

N.C.: … şi moda. Însă cele fizice nu mai afectat mult.

M.T.: Ce înseamnă tortură fizică? În ce sens folosiţi?

N.C.: În sensul că mă chemau noaptea sau ziua, mă ţineau în birourile, nu unde era Ambruş sau Moiş, ci mă puneau într-un birou aparte lăsându-mă acolo, nu-mi spunea nimeni nimic, neştiind ce se va întâmpla. Sigur, spunându-mi că au mai descoperit ceva, vorbeau despre acel Roman care l-a adus pe paraşutat la mine, despre alte persoane pe care eu nu le cunoşteam şi care au fost arestate; spuneau: “ Cutare a vorbit, a spus ce ai făcut, a spus ce ai fost”. Toate acestea…

M.T.: V-au acuzat de legături cu partizanii, cu legionarii?

N.C.: Da, dar nu aveau nici o dovadă. Erau doar insinuări.

M.T.: Pentru că, de pildă, printre acuzele anonime care au apărut de-a lungul anilor, mai ales după 1990, aţi fost acuzat că aţi fi avut legături cu legionarii.

N.C.: Ce s-a întâmplat… În perioada când eram în liceu, în liceul unde eram eu s-a constituit o aşa-zisă Frăţie de Cruce. Asta era o anexă a legionarilor şi eu am avut legături, n-am fost un membru activ, dar am avut legături…

M.T.: Aţi fost înscris şi dumneavoastră?

N.C.: Da, dar a fost ceva pur formal. Eu îndată ce am terminat liceul sau când m-am hotărât să urmez Facultatea de Teologie am rupt orice legătură cu cei pe care-i cunoşteam din grupul acela al Frăţiei de Cruce şi pe urmă nu am mai avut legături cu nici unul dintre ei. Am plecat din Caransebeş, am ajuns la Bucureşti.

M.T.: Dar persoana care a venit atunci să vă roage să-l găzduiţi?

N.C.: Acela era dintre cunoştinţele din liceu…

M.T.: Era din Frăţie?

N.C.: Nu era din grupul Frăţiei de Cruce, dar mă cunoştea, aflase că sunt în Timişoara, aveam, ca să spun aşa, o anumită prietenie. Dar fără nici un caracter politic. Era mai mult faptul că ne cunoşteam, părinţii noştri se cunoşteau.

M.T.: Şi acuzele care au fost făcute în timpul anchetelor… cunoşteau acest lucru, vi-l reproşau? Sau voiau mai degrabă să vă determine să recunoaşteţi legături cu partizanii?

N.C.: N-au făcut niciodată referire la Frăţie. Exclusiv la legăturile cu partizanii.

M.T.: Ca o curiozitate… v-aţi reîntâlnit vreodată cu anchetatorii dumneavoastră?

N.C.: Niciodată. N-am mai reîntâlnit nici pe cei care mă urmăreau… Cel puţin în cazul unuia dintre ei îi ştiam numele, dar…

M.T.: Cum se numea?

N.C.: Nu-mi mai aduc aminte. Însă cu Ambruş, cu Moiş, nu m-am mai reîntâlnit niciodată. Cei care erau pe urmele mele raportau tot ce spuneam sau ce aflau ei despre mine, dar la şefii lor nu m-am mai dus niciodată.

În 1998 sau 1999, l-am rugat pe Părintele Mitropolit Nicolae să îmi acorde privilegiul de a sta de vorbă despre lucruri mai puțin știute din biografia sa. A acceptat și am început înregistrarea discuțiilor cu condiția ca materialul să fie văzut de Prea Sfinția Sa. Lucrurile s-au împotmolit la un moment dat din pricini care îmi scapă și acum. După ce au apărut în presă detalii despre colaborarea jalnică cu Securitatea, ideea abandonării dialogul s-a impus de la sine. Am păstrat înregistrarea și am transcris doar o parte din dialoguri, unele mărturii fiind off the record. Ca atare, ele nu apar. Precizez că nu au fost spuse lucruri aparte despre relația cu Securitatea, ci mai ales au fost făcute considerații despre colaboratori, liderii politici sau despre persoane importante din ierarhia BOR. Nu am și nici nu mi s-au făcut dezvăluiri senzaționale care să arunce o altă privire asupra unei vieți în care ispitele mundane și gesturile de demnitate au stat alături!   

Nu am intervenit în text decât pentru a scurta frazele prea lungi și am păstrat stilul oral, ca și stângăciile dialogale așa cum s-a desfășurat convorbirea.

M.T.:  Să vorbim despre continuarea studiilor, despre perioada care a urmat. Să ne apropiem de contemporaneitate.

N.C.: Îndată ce am terminat cei patru ani de facultate, m-am înscris la doctorat. Asta se întampla în 1946, perioadă care deja a fost marcată de schimbările politice de la noi din ţară, aşa încât au fost desfiinţate aproape toate şcolile teologice. Au rămas două Facultăţi de Teologie la Bucureşti şi la Sibiu, dar în Transilvania şi în Banat existau Academii Teologice care nu acordau licenţe, ci doar o diplomă. La Caransebeş, de unde eram eu originar, exista o astfel de Academie care, desfiinţându-se, episcopul de atunci de la Caransebeş, Beniamin Nestor, deşi eram proaspăt licenţiat şi înscris la doctorat, m-a invitat acolo pentru a înlocui pe unul dintre profesorii care a plecat la Bucureşti.

Profesorul pe care l-am înlocuit era teologul Petru Rezuş, dar şi aceasta n-a rezistat mult timp. Au fost desfiinţate toate Academiile Teologice şi atunci, datorită unui concurs de împrejurări mai ieşit din comun, înfiinţându-se Mitropolia de la Timisoara, care până atunci era doar Episcopie, am fost ales secretar al nou-înfiinţatei Mitropolii. În felul acesta am venit eu la Timişoara…

M.T.: Era o presiune a faptului politic, aţi beneficiat de anumite lucruri pe linie politică?

N.C.: Nu. S-a întâmplat următorul fapt: s-a desfiinţat Episcopia Caransebeş, deodată cu desfiinţarea Academiei Teologice şi Episcopia Caransebeş s-a contopit cu Episcopia Timişoarei. A devenit Mitropolie, iar asta a fost o dorinţă mai veche a celui care a devenit mitropolit aici la Timişoara: de a muta Episcopia de la Caransebeş la Timişoara.

M.T. Este vorba de Mitropolitul Vasile… din ’48?

N.C.: Da… Nu, el a venit aici in ’41.

M.T. Nu, când a devenit mitropolit?

N.C.: Pentru că exista Episcopie iniţial, s-a transformat în Arhiepiscopie şi s-a creat şi Mitropolie.

M.T.: Ce înseamnă asta? Vă rog să explicaţi pentru cititorii care nu sunt obişnuiţi cu terminologia bisericească.

N.C.: Episcopia era o eparhie, o episcopie simplă care poare fi ridicată la rangul de arhiepiscopie; e un titlu onorific. În ceea ce priveşte Timişoara, ea a devenit şi Mitropolie. Asta însemna că Mitropolia nou-înfiinţată cuprindea Episcopia sau Arhiepiscopia Timişoarei si Caransebeşului şi mai avea nevoie de încă o eparhie pentru a fi Episcopie şi s-a ataşat Episcopia Aradului. În felul acesta, Mitropolia Banatului avea sub jurisdicţia ei Arhiepiscopia Caransebeşului şi Timişoarei si Episcopia Aradului. Am ajuns secretar la Mitropolie prin faptul că atunci era episcop la Caransebeş viitorul mitropolit Vasile Lăzărescu. A intrat în conflict cu localnicii pentru că dorea să mute Episcopia de la Caransebeş la Timişoara, el fiind originar din Timişoara şi luând în considerare că Timişoara era un oraş mult mai mare şi cu posibilităţi mult mai mari decât Caransebeş. Dar asta l-a pus în conflict cu localnicii şi, mai ales, cu cel care a contribuit la alegerea lui ca Episcop la Caransebeş, care era un unchi de-al meu şi care în tinereţea lui a fost secretar al celui  care a ajuns Patriarh — Miron Cristea. Şi cel care a ajuns Mitropolit la Timişoara, Vasile Lăzărescu, m-a chemat la nou-înfiinţata Mitropolie de aici într-o încercare de a-i împăca pe cei de la Caransebeş pe care i-a supărat cu dorinţa de a muta Eparhia. În aceste condiţii am ajuns la Timişoara. Sigur, şi posturile de la Mitropolie s-au desfiinţat, reducându-se numărul persoanelor care activau aici la Mitropolie, din secretar al Mitropoliei am ajuns consilier al Arhiepiscopiei.

M.T.: În ce an?

N.C.: În 1948. Şi în felul acesta am rămas la Arhiepiscopie în calitate de consilier până în 1955-1956. A fost o perioadă foarte dificilă din toate punctele de vedere, nu doar politic, ci şi al instituţiilor Bisericii, dar o perioadă dificilă mai ales pentru Timişoara, prin faptul că rudeniile Mitropolitului Vasile au exploatat bunavoinţa lui şi calitatea pe care o avea, obţinând cât mai mulţi bani de la el, sume pe care Mitropolitul nu avea de unde să le dea în mod obişnuit. Și atunci s-a recurs la artificii de ordin financiar pe care eu, fiind aici, am considerat că nu e bine să le facem în continuare, pentru că erau aşa de mari sumele de bani pe care le lua familia, mai ales un nepot şi un frate al Mitropolitului, încât apreciam eu atunci că puteam ajunge la un fel de faliment financiar.

M.T.: Asta s-a întamplat de la început?

N.C.: Nu. Prin 1952, începând din 1952. Şi pentru că eu ajunsesem aici prin bunăvoinţa Mitropolitului Vasile, în condiţiile de care vă spuneam, fiind tânăr şi având mai mult curaj decât aş fi avut mai târziu, m-am dus la el şi i-am spus că nu se mai poate continua în felul în care se desfăşurau lucrurile. Ca să se poată înţelege despre ce era vorba: Mitropolia avea bugetul ei, dar, aparte de bugetul Mitropoliei, erabugetul a ceea ce se chema atunci ca şi acum Fondul de Ajutor Reciproc. Şi ceea ce se făcea pe vremea aceea: se luau bani de la Fondul de Ajutor Reciproc pe numele unuia dintre funcţionari (al consilierului economic, al secretarului, al Mitropolitului chiar); în ziua următoare, din bugetul Mitropoliei se virau banii în bugetul Fondului de Ajutor Reciproc. Pe atunci, aşa mergea treaba; de fapt, ca şi azi, foarte simplu: banii viraţi nu mai erau verificaţi pentru că viramentele se făceau prin bancă, prin instituţiile financiare. Şi-n felul acesta se pierdea urma. Or, eu, fiind aici, am constatat ce se întâmpla şi m-am dus la Mitropolit şi i-am spus că dacă se va  continua aşa vom ajunge la faliment. Am insistat, m-am dus din nou la el, am luat contact cu ceilalţi consilieri (eu fiind consilier) şi le atrăgeam atenţia că nu se mai poate continua. El m-a acceptat o vreme, dar până la urmă m-a mutat la Caransebeş din oficiu. La Caransebeş, în locul fostei Academii Teologice, s-a înfiinţat un Seminar Teologic. Mutarea asta s-a produs în 1956, într-o perioadă în care la toate episcopiile, mitropoliile, în toate raioanele, apoi judeţele, existau inspectori ai Ministerului Cultelor, apoi ai Departamentului de Stat pentru Culte, ai Departamentului Cultelor. Sigur ca aceştia știu tot. Cel care era atunci inspector al Departamentului Cultelor a aflat de împrejurările în care eu am fost mutat din oficiu la Caransebes, a raportat la forurile superioare, era atunci Ministru al Cultelor, în prima perioadă a necazurilor mele, Petru Constantinescu-Iaşi, un nume celebru pe vremea aceea. A auzit şi el de întâmplarea mea şi a considerat şi el, cum era şi realitatea, îmi pare rău că trebuie s-o spun faţă de antecesorul meu pe care eu l-am respectat, dar a vrut să mă ajute Constantinescu-Iaşi. El a insistat pe lângă Mitropolitul de atunci de la Sibiu, se chema Nicolae Colan, care venise de la Cluj, un nume destul de celebru în viaţa bisericească pentru că în timpul ocupaţiei Ardealului el a rămas la Cluj, n-a plecat de acolo, dar ulterior, prin 1956, a ajuns Mitropolit la Sibiu. A fost şi el cadru didactic, se cunoştea cu Constantinescu-Iaşi, Ministrul Cultelor, iar Constantinescu-Iaşi, vorbind cu el, i-a spus de păţania mea şi i-a cerut să găsească posibilitatea de a mă angaja la Sibiu, de data asta la cea de-a doua Facultate de Teologie, pe lângă cea de la Bucureşti, care a mai rămas, celelalte toate desfiinţându-se. În felul acesta, în 1958, am ajuns profesor conferenţiar. Între timp îmi luasem doctoratul, am publicat multe articole în reviste şi pe baza aceasta am putut fi numit profesor conferenţiar la Institutul Teologic din Sibiu, unde am stat până în 1960, când, murind Episcopul de la Arad, Andrei Mager, arădenii, neavând un candidat al lor pentru postul de Episcop la Arad şi cei de acolo cunoscându-mă, făcându-se alegeri pentru Episcop la Arad, m-au propus pe mine şi m-au ales. În felul acesta, în 1960, am devenit Episcop la Arad, plecând de la Sibiu. La Arad, am stat un an şi ceva, pentru că neregulile financiare de aici, care s-au înregistrat la Ministerul Cultelor, apoi la Departamentul Cultelor, au dus la sesizări făcute de catre Ministerul Cultelor la Patriarhie. Patriarhul de atunci, care-l cunoştea pe Mitropolitul Vasile, a constituit o comisie de verificare sub raport financiar a Mitropoliei de aici, o comisie formată din episcopi, comisie care a raportat neregulile financiare, le-a cuprins într-un referat care a fost prezentat Sinodului. Sinodul a hotărât pensionarea din oficiu a Mitropolitului Vasile. Cei de la Timişoara, care mă cunoşteau, pentru că am lucrat atâţia ani aici, nu aveau nici ei un candidat local, m-au propus pe mine Mitropolit, prin transfer de la Arad. În felul acesta, în 1962, am ajuns aici Mitropolit.

(va urma)

De dimineață, la 6,55, trebuie să ”iau” de la gară un Mare Poet. Petre Stoica vine de la București, unde a petrecut sărbătorile cu fiul lui, Radu. O suferință veche de aproape un an i-a afectat mult vederea. E dependent de radio și de lectura altora. Mai mult, e dependent de Muzeul Presei Sever Bocu și de Fundația Româno-Germană pe care, împreună cu Gabi Caba, le-a dăruit orașului.
De la gară ar trebui să mergem la Jimbolia, unde stă de vreo 15 ani.
Mă scol pe la 6, beau cafeaua și plec. Afară, -13,5 grade Celsius.
Trenul ajunge în timp util, cât să nu îmi cadă urechile printre șine.
Maestrul, iritat că nu îl așteaptă Matei, nepotul lui, bombăne puțin. Schimbăm planul: mergem la mine, ne odihnim puțin, o să luăm prânzul, iar apoi – Jimbo.
Povestim, bârfim, ne contrazicem pe chestii de literatură.
Îmi povestește despre Nichita cu un soi de gentilețe a dansatorului de tango. Sunt mereu unul în brațele celuilalt. În 74, când au fost împreună la CM de fotbal din Germania, i-a spus lui Nichita că nemții au postat doi polițiști pe culoarul hotelului pentru a nu fi răpit poetul național al românilor. Poate că Nichita ar fi crezut până la capăt asta dacă întâmplarea nu ar regizat o simultaneitate mirifică: într-o bună dimineață, din camere au ieșit concomitent marele Pele și cei doi poeți invitați ai guvernului german, Nichita Stănescu și Petre Stoica.”Nu o să-ți vină să crezi, dar Pele s-a dus la Nichita și l-a salutat de parcă s-ar fi cunoscut de o viață!”, îmi spune Don Pedro.
Am ajuns pe la 4 la Jimbolia. În casă erau 2,5 grade. Evident, Celsius. Am pornit cazanul de gaz, dar frigul nu putea fi driblat. Am sunat-o pe Mona, secretara muzeului Presei, și am aflat codul alarmei. Am intrat și, în căldură, am mai pove. Despre ELU, de unde a plecat cu scandal la Secolul XX, despre Dinu Săraru și turnătoriile lui, despre Mihnea Ghiorghiu sau Nicolae Breban.
Știați că, în acei ani, șeful corecturii de la Editura pentru Literatură Universală era un fost șef de cadre de la Miliția Capitalei, adică un semianalfabet?