Mie îmi place mult cântecul ăsta al trupei Taxi, „Despre smerenie”. Îmi place fiindcă nu e militant, ci doar constatativ. Adică nu e agresiv ateist, nu îndeamnă la proteste sau la oprirea lucrărilor Catedralei Neamului, nici nu aduce în discuție problema banilor. Cântă frumos că lui Dumnezeu îi plac lemnul și spațiile mici. În fond, e cel mai blând manifest public din câte au fost până acum. Și totuși, e cel mai atacat. De ce? Fiindcă are persuasiunea oricărui act artistic și fiindcă i s-au alăturat nume cunoscute ale vieții culturale. Și, mai ales, fiindcă este vorba despre Patriarhul Daniel.
Melodia a declanșat fie respingeri agresive, fie aprecieri entuziaste. Poziții de mijloc nu prea există și chiar m-aș mira să reacționeze credincioșii ortodocși cărora nu le place nici megalomania Catedralei, nici figura de negustor chivernisit a Patriarhului Daniel, nici agresivitatea neghioabă în numele credinței. Eu chiar cred că melodia trupei Taxi nu le-a displăcut multor credincioși nuanțați care continuă să meargă la Biserică, să se spovedească, să abia ghicească fiorul supraființial din increata lumină thaborică și, totodată, să se împotrivească molcom, cu seninătatea inimii lor, unui faraonism ce nu aduce un plus de spirit, ci doar un plus de stupefacție și mirare mireană. Dar ei, toți aceștia, nu pot spune public aceste lucruri nu fiindcă sunt lași, ci fiindcă, instantaneu, ar fi excomunicați de către ceva mai mult decât o autoritate eclezială. Ar fi excomunicați de comunitatea vie cărora ei le aparțin, unde linia dură e tot mai isterizată de bâlbele, eșecurile democrației și de corupția guvernelor laice. Fiindcă, mă tem, Biserica blândă a iubirii aproapelui și a iertării se exprimă tot mai greu sub caroseria limuzinelor și a banului. (Iertare preoților frumoși, ierarhilor ce preferă lemnul și continuă să zidească lumina credinței în firida inimii lor pe care i-au dăruit-o, de tot și chiar înainte de a fi avut-o, lui Hristos.)
În plus, sunt nevoit să constat cu stupoare că, în România, BOR a devenit cel mai influent partid politic fără membri vizibili. În numele acestei nefericite evidențe, politicienii nu pot spune nimic altceva decât să scuipe pe acest cântec cu toată ipocrizia lor din dotare. Asta fiindcă electoratul ce poate fi ațâțat împotriva lor are mult mai multe legiuni decât cel al celor ce nuanțează, disting credința de clerul netrebnic, disting Biserica de clădire. Așa a făcut, până acum, Partidul Antena3, așa a făcut Elena Udrea, așa vor face toți de frică să nu le strice popii de cartier pungile cu salam.
Mie îmi place acest cântec fiindcă mi se pare că este foarte aproape de un soi de manifest artistic al unei trăsături interioare a ortodoxismului românesc pe care Lucian Blaga îl definea prin cuvântul „sofianic”. Un fel de transcendență care coboară, un fel de Dumnezeu — dacă îmi permiteți o asemenea familiaritate — fără fasoane, care se adaptează mai degrabă omenescului unui birtuț de gară decât retoricii goale a unui fastuos palat de oier cu Steaua în frunte.
Și, ori de câte ori mă gândesc la acest mod sofianic de a fi în imediata apropiere a lui Dumnezeu, îmi vine în minte prima colindă pe care am învățat-o de la bunicii mei din Comloșu Mare, moalării (zugravii) bisericii de acolo:
„Cine vine prin grădină / Dumnezeu cu crucea-n mână / Și pe cruce ce ne-aduce? / Un colac de grâu frumos? / Să fii gazdă sănătos.”
În fine, nu vreau să intru în detalii prea specializate, dar nu pot să nu aduc în discuție un cuvânt din primele veacuri ale creștinismului ce descrie felul în care Biserica a reacționat față de raportul dintre puritatea preotului și Taină: donatism.
La finele secolul al III-lea, nordul Africii a fost marcat de o dură persecuție împotriva creștinilor. Unii dintre episcopi au fost forțați să predea cărțile și obiectele de cult, adică le-au înmânat (trado, ere), le-au livrat. Preoții care au refuzat predarea obiectelor de cult au preferat să fie uciși, devenind martiri. De la verbul latinesc tradere, a înmâna, preoții care le-au predat au fost numiți traditores, trădători.
După sfârșitul persecuțiilor, după anul 305 — iar aici încep potrivirile și cu România postcomunistă — unii dintre episcopii „trădători” au fost repuși în funcție. Un anume Donatus a considerat că nici botezul, nici alte taine oficiate de cei care au predat obiectele de cult nu mai au nicio valoare și mare parte din nordul Africii i-a refuzat pe episcopii trădători.
A fost prima mișcare ce a așezat în relație nemijlocită sacrificiul în numele credinței, adică credința adevărată, cu validitatea ultimă, ontologică, a actului liturgic.
Dar împăratul Constantin a hotărât că nu trebuie amestecat caracterul slujitorilor bisericii cu eficiența administrărilor tainei și a declarat donatismul o… erezie.