sCrinul Negru

Fiindcă bănuiți la cine mă refer în titlu, am să vă îndemn la o rememorare a romanului Scrinul negru, de G. Călinescu. Fragmentul poate fi și o parabolă a felului în care se pot crea noi alianțe sau, desigur, desface vechi logodne.

„În această epocă se petrecu întâmplarea ce dădu motiv de comentarii tuturor saloanelor aristocratice. Într-o zi, Gavrilcea se prezentă împreună cu șase camarazi înaintea lui Antoine Hangerliu la Pipera. Venise cu toată garda sa, însa ceilalți așteptau jos în mașini. Antoine, timid din fire, privi speriat pe tinerii în cămăși cafenii și cu revolvere la brâu, în frunte cu furunculosul lor șef, dealtfel afară din cale de elegant în limitele costumului paramilitar. – Cărui fapt îi datorez, zise el pierit, onoarea vizitei dumneavoastră? Și le făcu semn să ia loc pe fotolii. Cei șase se așezară solid și cu o insolență reținută, Gavrilcea totdeauna ponderat păstra tot timpul modestia sa misterios poruncitoare și, în loc să stea pe un fotoliu, se sui cu un șold pe marginea biroului de machetărie. – Camarade Hangerliu, spuse el fără urmă de emoție, am venit să vă cer în căsătorie pe sora dumneavoastră Meme. Antoine făcu ochi mari. – Dar… încercă el sa răspundă ceva, însă vorbele-i muriră în gură. – Vă pun în vedere ca această cerere a fost studiată atent la comandamentul nostru și are caracterul unei deciziuni politice irevocabile. – Eu nu sunt decât fratele ei, a hotărî într-o chestiune așa de însemnată… – Sunteți tutorele ei. – Care însă nu înțelege să abuzeze de calitatea sa. Sunteți sigur că Meme v-ar accepta drept soț? – Absolut sigur! răspunse Gavrilcea, care, spre a da o ocupație mâinilor sale, scoase revolverul și-l aruncă acrobatic în sus, prinzându-l apoi în aer. – Îmi veți îngădui, sper, propuse înspăimântat Antoine, să consult pe sora-mea, să cer avizul familiei. În cercurile noastre o căsătorie urmează anumite reguli. -Voi reveni poimâine spre a discuta lucrul în detaliu! consimți Gavrilcea. Și ieșiră toți șase, făcând, mai mult ironic, salutul roman.”

Aniversuri eminesciene

(Fragmente de jurnal despre Eminescu, în 15 ianuarie)

♦ În 1911, Nae Ionescu credea că, în traducerea franţuzească a sonetului Veneţia de către Al. Gr. Soutzo, “unele versuri sună mai bine ca în româneşte”. Oare pentru N.I., ca şi pentru alţi ideologi ai extremei drepte româneşti, Poetul e doar un accident în biografia Ideologului? ♦ Citesc, în Călinescu, analiza la Văduvioară tinerică. Dacă ar fi să mi-l descriu pe acest buimăcitor “văduvioară”, aş zice că e, concomitent, un fel de sexualizare şi diminutivare a morţii. ♦ Vă mai amintiți de Alexander Lebed, fostul comandant al Armatei a XIV-a din Transnistria. (“Trece Lebeda pe ape”?) În faţa arsenalului ruso-găgăuz basarabenii îl au doar pe Eminescu, o armă lirică împotriva uitării şi a desnaţionalizării. Un Eminescu stendhalian, deopotrivă, sacerdot şi cavaler, lipsit însă completamente de instinct social. ♦ Citit analizele care îl “desfiinţează”. Am un titlu: “Eminescu în gherocul criticii” (Gheroc, de la germ. Gehrock, redingotă. Deci, poeţii romantici ar umbla în redinGoethe) ♦ 1994: Îi spun Domnului Todoran că, atunci când am fost la ţară, am descoperit şi sibilinicul poeziei eminesciene. Dom’ Profesor bănuieşte că am să spun o mică necuviinţă, dar mă încurajează cu un “Ei, hai să vedem!”. Şi îi povestesc atunci cum, la Gătaia, unde îmi îndeplinisem stagiatura, un oarecare domn Plop, cu un nume dublu predestinat, domnea peste lemnele şi combustibilul din comună; cum pe numitul domn Plop Cupidonul neliniştit l-a adus în odaia unei Venere al cărei consort nu a consimţit la un asemenea afront şi a intentat proces de separaţiune; ceea ce l-a făcut pe un terţ, profesor de limba română la Jamu Mare, să îi cânte, seară de seară, cu vocea Miei Braia, “Pe lângă Plop şi fără soţ”. Dom’ Profesor râde cu poftă şi, din sufragerie, Doamna Mura ne întreabă dojenitor: ”Ce tot râdeţi acolo?”. Acasă, adaug în Jurnal: “Şi-om şedea în foi de Mură” ♦ Cum s-o fi împăcând antisemitismul eminescian cu pasiunea pentru kabbală? Călinescu e de părere că Luceafărul ar putea fi interpretat ca un sephirot. De revăzut Zevin Rusu şi relaţia dintre Scrisoarea I şi Zohar, dar şi studiul lui Culianu despre “dualismul acosmic” şi constantele gnostice. Despre Pentateuh, kabbaliştii au scris mii de tratate, găsind tot atâtea interpretări. Ca şi exegeza eminesciană! ♦ Dan Dionis, o superbă parabolă a morţii naratorului-omniscient ce se vrea şi Demiurg. Probabil că, într-o viaţă anterioară, Balzac a fost o muscă obeză şi clăpăugă! ♦ Soţia dogelui, scrie Caragiale într-o parodie din 1896 la Veneţia, se cheamă “dogaresă”. Thanaticul igrasios al cufundării în apa lagunei — asemenea mecanicii oricărei lecturi — e absent. Din contră, jubilaţia are potenţiometrul la maximum: “— În Veneţia duioasă, / Dulce-i viaţa ‘n carnaval! / Pentr’o inim’ amoroasă, / Cântă, râde-al mării val!”.

(Publicat în Orizont, nr. 1, 2000)