E limpede că opinia publică românească este împărțită în două: cei care îl susțin pe Băsescu și cei care îl vor jos pe Băsescu. Lumea e divizată din mai multe motive și nu cred că, în ambele tabere, sunt doar interese. Sunt oameni care îl urăsc visceral pe Băsescu sau care, la fel de inexprimabil, îl plac. Sunt unii care își simt amenințată libertatea, sunt alții care nu vor să fie luați drept proști.

Necazul e că ne află în situația din 1990, când politica ne-a isterizat peste măsură. S-au destrămat prietenii, familii, s-au stricat vecinătăți sau amiciții. Atunci era Iliescu, acum e Băsescu. Îmi e și acum rușine de unele reacții ale mele de atunci în numele respingerii regimului Iliescu. Din cauza asta, acum sunt mult mai precaut: evit să vorbesc cu amicii sau prietenii mei care sunt de altă părere decât mine.  Nu îmi plac nici cuvintele „paiață”, nici „epavă”, nici„laș”, nici „mincinos”. Mă jenează înjurăturile, flegmele și isteriile unor persoane care chiar nu câștigă nimic din plecare lui Băsescu.

Sunt personaje de calibru intelectual al căror comportament m-a dezamăgit nespus, dar nu pot să fiu decât mâhnit. Nu îi pot detesta. Sunt doar dezamăgit și constat că, imediat după 1989, lumea era mult mai clar împărțită. Nu sunt prea adaptat amestecului de acum în care surzii răcnesc, iar orbii scuipă jeturi fosforescente de primitivism din camera lor cu fereastra spre mare. Spre o mare moartă deja.