În Viața mea, Nicolae Breban vorbește din nou – după Sensul vieții (2003-2007), memorii în patru volume – despre subiectul său preferat, el însuși.
Nicolae Breban e o sursă inepuizabilă de încântare pentru Nicolae Breban. Se admiră cu nesaț, își aruncă peste timp priviri galeșe, se adoră din unghiuri imperiale, se apreciază suprem prin comparație cu contemporanii, niște aborigeni, nu se încurcă niciodată în considerente morale. E un supraom, întruchiparea visurilor lui Nietzsche, un zeu pe pământ.
Să nu se aștepte nimeni ca Viața mea să urmeze cursul vieții Lui. Asta ar fi ceva la îndemâna oricui. Cartea despre viața lui Nicolae Breban nu este chiar despre viața lui Nicolae Breban, ci despre gândurile sale de moment, vreau să spun despre ce-i trece lui Nicolae Breban prin minte în momentul când se apucă să scrie. Niciodată nu poți ști dinainte încotro o va lua fraza pe care a început-o. O secreție anume, o vocabulă ivită cine știe cum în verbiajul incontinent ce se revarsă peste pagină, o licărire de sens iscată din delirul lingvistic pot împinge muntele de vorbe să se prăvale într-un sens sau în altul. La capitolul despre femeile din viața sa, de pildă, el uită subiectul și-i trage o peltea anticomunistă, revine, eventual, la temă sau nu, dă o raită prin fișele de lectură, se răfuiește cu morții și cu viii, repetă fără complexe, în exact aceeași termeni, ce spusese cu câteva zeci de pagini mai-nainte, își aruncă sieși un buchet de flori, se aplaudă frenetic, înjură Securitatea și pe Monica Lovinescu, își recunoaște marile merite și e pregătit, cu același antren, să treacă la alte subiecte. Aceasta e Viața lui Nicolae Breban, un spectacol continuu, mereu același, mereu descusut și repetitiv, mereu mirobolant, fără reproș, superb.
Nu există nici un complex în această harababură. Cum ar fi ? Tot ce produce Nicolae Breban poartă marca geniului. Singurul criteriu e cantitatea. Cu cât rezultă mai multă maculatură, cu atât mai bine. Cantitatea brebaniană îi smulge lui Breban strigăte barbare de autosatisfacție. Cantitatea e, pentru el, semnul că se află pe drumul cel bun. Ceea ce el crede că e drumul cel bun e chiar Drumul la zid, momentul fatal din biografia sa de scriitor când a început completa deraiere, flecăreala continuă, un haos ce l-a copleșit cu totul și din care s-au ivit și aceste sute de pagini de moloz lingvistic adunate complet întâmplător sub numele iluzoriu de Viața mea.
Romane ? Memorii ? Eseuri ? Ce sunt aceste mii și mii de pagini scrise de Nicolae Breban începând cu Drumul la zid și până azi ? – Nimic altceva decât expresia unei patologii literare în care deruta biografică și deruta literară și-au accelerat reciproc prăbușirea sfârșind cu acest dezolant spectacol pe care-l oferă Nicolae Breban în indiferența generală. Nimic mai deprimant, mai înspăimântător decât această indiferență, această tăcere ce s-a lăsat peste opera și numele lui Nicolae Breban. De decenii el evoluează pe o scenă supra-iluminată, în fața unui săli goale, în care singurul public rămas la aplauze e el însuși. El continuând să se bucure, să pară că se bucură, ca și când nimic esențial nu s-a schimbat.
Iată-l pe Breban într-una din pozele sale favorite, pe reduta vieții, în plină criză de megalomanie: „ – Câtă creație atâta existență! afirmam eu cu aplomb, și o fac și azi. E drept că orgoliul său [al lui NB adică, fiindcă autorului i se întâmplă să vorbească despre sine la persoana a III-a regală] de atunci nu accepta decât creația majoră, iar tinerelul care nu mai încetam să fiu a respins rând pe rând ocazii de a se afirma în câteva domenii, muzică, politică, deoarece intuia că nu ar fi prestat în acele domenii servicii, contribuții de prim rang.” Din nebăgare de seamă îi scapă aici una din rarele confesiuni veritabile înecată într-o mare de nesincerități: în visele sale de mărire, tinerelul se gândise și la cariera politică. N-a ajuns, ce-i drept, decât membru supleant în CC al PCR. Deși se disculpă mereu pentru acest enorm compromis, el fiul de preot greco-catolic, el anticomunistul, el disidentul, el opozantul, el omul demn, ireproșabilul, sub pretextul că a fost împins spre această avansare de D. Popescu-Dumnezeu, ideologul și scribul lui Ceaușescu, nimerind în Comitetul Central ca din întâmplare, printr-o scamatorie a destinului, cumva împotriva propriei sale voințe și dorințe, iată-l mărturisind că se vedea totuși sus politic și că propteaua lui Dumitru Popescu venise în întâmpinarea unei așteptări arzătoare. Nu e vorba de altă politică, căci cum ar fi fost posibil atunci altă politică, ci desigur de politica noastră din anii aceia, în plin comunism. Nu e nevoie de nu știu ce perspicacitate să înțelegi zig-zagurile din viața lui Breban. După succesul primelor romane, Breban a avut sentimentul ca orice e posibil, că destinul său e irezistibil, dacă a ajuns așa de ușor pe culmile momentului în literatura română. A văzut că inclusiv politic și social totul se poate pentru el. Și de ce s-ar fi oprit o așa de mare personalitate la limitele naționale ? Dacă a fost așa de simplu în România, de ce nu ar fi posibil la fel de simplu și în Franța sau în Germania, în Europa, pe tot mapamondul ? În fond, își va fi șoptit el însuși sieși, pentru sine nu există limite. Ca să reușească în Franța, Breban a trebuit să ia distanță față de Tezele din iulie 1971. Cu voie de la Pleșiță, fără voie, nu știm. Însă virajul n-a impresionat pe nimeni în străinătate și „miracolul” literar n-a operat acolo.
Parada de vorbe este la Breban și o paradă de cultură, à la Vadim (curios cum falseturile lui Vadim răzbat limpede din cacofoniile lui Breban!). Nu știți cine e Heine? Aflați din aceste memorii: „un scriitor romantic de mare faimă” și „unul dintre marii poeți romantici europeni”. Claie peste grămadă, citate, barbarisme, inoportune trimiteri, praf în ochi. Zice Breban într-o paranteza fanfaroană: « Acel „le moi c’est un autre” al unui cunoscut francez. », desfigurând rimbaldianul „je est un autre”. Sub pana unui academician, găsim curiozități precum „sceleratețe”, „ziduri mișcătoare și scârțâinde”, „inerția racontării”, succesul romanelor sale a fost „fudroaiant”, eforturile pe care le face au fost „demesurate”; numele și până și adjectivele „român”, „francez”, „european”, „ceh”, „german” sunt scrise ad libitum, când cu majusculă, cel mai adesea, când cu minusculă.
Fiindcă geniul său a izbucnit târziu, lui Breban îi sunt insuportabile talentele timpurii. Detestă în aceeași măsură operele laconice, deoarece i se pare că-l pun pe el însuși sub semnul întrebării. Vorbind despre lipsa sa de consistență în anii adolescenței și ai tinereții, continuă astfel, cu o naivitate și o sinceritate înduioșătoare: „Am avut și am încă în tot lungul carierei mele literare, nu dispreț, dar oricum neîncredere față de ceea ce numim precocitate în literatură, în creația literară. (…) Francezii, se știe, fac mare caz de extraordinarul adolescent ce a fost rebelul Rimbaud, trecându-i într-o nemeritată umbră sau semiumbră pe autori care au produs o operă amplă și care au marcat un secol, dacă nu secole naționale și universale, precum Balzac, Zola sau Victor Hugo.” Se înțelege că puțin importă „Balzac, Zola sau Victor Hugo”, Breban la sine se duce cu gândul.
Modest, memorialistul amintește cum a dedicat el unei iubite „una din capodoperele mele, o carte pentru care am suferit și luptat până la limitele existenței mele naționale”. Ce s-ar mai putea adăuga la atâta inocență auctorială? Iar inocența și impudoarea sunt cu adevărat fără limite. Antologică este bucuria infantilă a scriitorului publicat ce crede a vedea pe fețele tuturor confraților, a activiștilor (!) și a oamenilor de pe stradă (!!) «cum mă priveau cu un fel de „uimire oarbă”, așa cum contempli un fenomen în care „nu crezi”, ceva în totală discordanță cu toate normele și legile în vigoare.» Din experiența acestei magnificențe de sine Nicolae Breban n-a mai ieșit întreg. Animale bolnave ? – Un „succes absolut, național.” După atâta succes, o miraculoasă prefacere de sine are loc sub ochii uluiți ai lui Nicolae Breban, cel mai uluit dintre toți de propria sa metanoia. Se vede dându-se peste cap, „precum Till Buhoglindă”, și devine, „tam-nesam, maître à penser, deasupra și în ciuda atâtor inși cuminți și rezonabili.” În 1972, coborât cu hârzobul din cerul german pentru a participa la congresul Uniunii Scriitorilor, unde spera să fie reales în birou, e șocat de primirea pe care colegii și prietenii i-o rezervă Lui („eu, totuși, înnoitorul artei romanului”, ca să vezi !). La ora bilanțului, de pe înălțimile de unde se contemplă, Nicolae Breban își adresează aceste auguste panseuri: „Privind în urmă, abia acum mi se dă darul de a-mi înțelege nu atât întregul volum al construcției mele epice, ci, mai ales, mai distinct, o anume, riguroasă periodizare a spiritului meu creator, dacă mi se îngăduie expresia !” Se înțelege că se îngăduie expresia, dar nimeni nu întinde un pumn de pastile. Grobei din Bunavestire : „am izbutit un personaj care se pare că va rezista, unul din realele și puținele miracole ale marii proze.” Copleșit de sine, Nicolae Breban se bănuiește de o „miraculoasă vocație”, de o „uriașă prolificitate”, e de acord cu „un critic inteligent” care l-„a numit public un geniu surd.” E un zeu exilat în mijlocul unei populații de umanoizi, un titan printre pitici literari: „cu o anume îndrăzneală față de ample construcții epice – încă o dată, în afara și contra modei, a curentului din jur ! și cu o unică radicalitate în a ataca motive încă necunoscute pe plaiurile colorate și naive ale spațiului literar românesc.” Nimic nu mai e de adăugat.
Să râzi? Să ți se facă milă? Lași deoparte multele episoade din biografia lui Nicolae Breban, evocate o dată, de două ori, de nesfârșite ori, și totuși expediate, cosmetizate, pentru a rămâne la delicioase efecte de stil: „între primele mele trei romane care mi-au adus un anume prestigiu, Animale bolnave, chiar o imensă popularitate, și ciclul care începe cu Bunavestire, Don Juan și apoi masivul Drumul la zid, se cască spectaculos în creația mea epică o remarcabilă fisură.” Își auto-observă cu enormă satisfacție « un anume „demonism”, cum o spunea, odată, parcă, un critic! » Nu e mișcător ? Mai cu seamă emfaza, ritmul liric al frazei, incertitudinea molatecă a memoriei, „cum spunea, odată, un critic!” Cu semnul exclamării la final, așa de cochet!
În aceeași linie, în stilul său înflorit și megaloman, cu care se întâlnește de altfel cu unii confrați de generație, Breban intră astfel în capitolul doi al amintirilor: „atacând cea de-a doua viață a mea, cea de creator lucid și autentic”, spune el impudic, dar și imprudent, fiindcă viețile sale de mai apoi se arată a fi tocmai dimpotrivă.
Dacă istoria literară are dubii de situare, Breban îi dă o mână de ajutor. Romancierul Breban se află, să fie clar, „într-o filiație mai mult decât onorabilă, Hortensia Papadat-Bengescu, Liviu Rebreanu, ba chiar și Dostoievski.” Desigur, s-ar fi putut și mai bine, dar și așa e „mai mult decât onorabil”. Rog cititorul să nu treacă neglijent peste această formulă ce are doar aparența modestiei. Dacă plonjam cu mintea în formula „mai mult decât onorabil”, avem toată măsura delirului grandorii.
Întors fără succes din Franța într-o Românie unde breasla scriitorilor i-a refuzat solidaritatea (lui, care a fost membru CC al PCR la pachet cu multe alte onoruri), Breban spune modest că „a ales din nou cârja apostolică a creatorului” și a revenit la „libertatea esențială a individului, pe care unii o numesc geniu”. Romanul Îngerul de gips ? „Nimeni nu l-a înțeles”. Cum să înțeleagă biata noastră critică această „amplă metaforă a auto-destrucției și a renașterii unui personaj puternic” ? Această „istorie abisală” ! („Amplu”, „masiv”, „abisal”, „puternic”, acestea sunt coordonatele între care evoluează romancierul Breban, supra-omul, creatorul de supra-oameni.) Prin comparație cu el, Marin Preda nu e, dacă nu s-a știut, decât „un om și un scriitor de marcă, interesant, care a urcat până în vârful elitei bucureștene culturale venit dintr-un sat cam prăpădit din sudul țarii și dintr-o familie aculturală.” Breban despre sine față cu confrații scriitori: „cineva [adică el însuși, NB] care-i domina prin inteligență, cultură și mai ales printr-o clară probitate a persoanei”.
În stilul semi-cult al lui Vadim, Breban face paradă de instrucție fină, tot atâtea prilejuri de inconsistență: « tânărul și sagacele june al Parisului, André Gide, a pățit-o de altfel pe pielea lui, atunci, în anii douăzeci ai secolului trecut, când editurile Grasset și Gallimard i-au dat spre referat aceste prime două volume în manuscris din A la recherche… de care vorbesc și el le-a aruncat disprețuitor cu verdictul „ennuyeux et prolix” ». Totul e fals în această lecție de cultură prost asimilată. La data publicării primului volum din În căutarea timpului pierdut, Gide nu mai era demult un „tânăr și sagace june al Parisului” (ah, unde ești, Caragiale ?), fiindcă avea deja 44 de primăveri. Simpatică de tot e apoi imaginea cu manuscrisul proustian „dat spre referat” lui Gide, spiritus rector la NRF, revistă a casei Gallimard care decidea suveran asupra întregului program al editurii în materie de literatură la zi. Dar ce avea Gide de-a face cu editura concurentă Grasset ? Desigur, absolut nimic. De altfel, chiar editura Grasset a publicat Du côté de chez Swann – fără, desigur, „referatul” lui Gide, cu atât mai mult cu cât publicarea s-a făcut pe spezele autorului. Romanul lui Proust n-a apărut „în anii 20” ai secolului trecut din motivul simplu că a apărut în 1913 (anii 20 ai secolului XX încep la 1 ianuarie 1920 și se încheie la 31 decembrie 1929). Gide n-a spus niciodată despre În căutarea timpului pierdut că ar fi o operă „plictisitoare și prolixă” (iar, în franceză, „prolixe” se scrie invariabil cu „e” final, dacă tot o dăm pe franceză, spre epatarea aborigenului). Dimpotrivă, Gide a căutat să repare greșeala lui Jean Schlumberger, cel ce a refuzat publicarea primului volum al romanului În căutarea timpului pierdut la Gallimard. În fine, Gide (împreună cu Jacques Rivière și Gaston Gallimard) decide în numele editurii să răscumpere în același an de la Grasset drepturile de autor pentru primul volum al romanului, despre al cărei refuz Gide recunoaște că „va rămâne cea mai gravă eroare a NRF”. În fine, „primele două volume” despre care vorbește Breban e de fapt unul singur, Du côté de chez Swann (chiar dacă în biblioteca domnului Breban el apare în două volume editoriale). Ce mai rămâne, așadar, din bula de săpun a memorialistului nostru?
Ce s-a întâmplat cu viața lui Breban în toți anii aceia nu vom ști probabil niciodată, fiindcă paginile sale fals memorialistice nu ne spun cu adevărat nimic. Dar nici nu mai contează de fapt.

———————————–
Cronică la volumul lui Nicolae Breban, Viața mea, Editura Polirom, 2017, publicată în revista Orizont, nr. 6 (iunie) din 2017.