De Mircea Pora mă leagă o mulţime de lucruri.
Cam jumătate vin direct din proza lui, restul fiind lirică în forma fixă a istoriei. Pe la mijlocul anilor 70 am cenaclizat, am râs şi am călătorit cu tramvaiul de la “Pavel Dan” spre Sala Olimpia.
În anii 80, m-a dus în lumea editorială a tenisului. Mai apoi i-am plimbat cărţile din bibliotecă în portbagaj să vadă oraşul, fiindcă urma(u) să plece în Franţa. La Paris, mi-a mâncat toată şunca pe care o adusesem cu mine la bursă odată cu o hărnicie de tip paşoptist.
Tot la Paris, a uitat că vin să stau la el şi prima mea noapte acolo am dormit-o într-un pat deasupra căruia stătea urna mortuară cu cenuşa unei rubedenii recent decedate.
Cu Mircea am citit, am luat Temesta, iarăşi am râs şi de el şi de mine şi de ceilalţi, am aruncat cu pietre în Comitetul Judeţean de Partid (17 decembrie 1989), am bârfit, am stat. Am stat şi am tăcut să îl aud cum fredonează fragmente din Operă.
Fiindcă, după cum vă așteptați deja să scriu fix acum, Mircea Pora chiar are o operă.
(Caută pe http://www.banaterra.eu/romana/node/1628)
Proză scurtă, medie, lungă, roman, ce-o mai fi.
Multe cărți despre care, pe rând, eram înștiințat că va fi ultima.
Pe scurt, MP scrie de proză igrasiată de un neverosimil când senin, când anxios-depresiv.
El scrie minunat despre o lume care, pe jumătate nu e, iar pe jumătate prea e.
Un absurd, un neverosimil și o așteptare a Mântuirii prin râs.
Dar mai cred că scrie și dintr-un enorm plictis, dintr-o stenahorie nu în faţa realităţii, ci a previzibilului din ea.
O nevroză, totuşi, ce este tratată cu o infuzie din “ce-ar fi dacă”, unul dintre numele de fată ale literaturii.