Puține expoziții de până acum găzduite de Muzeul de Artă Timișoara au făcut ceea ce a reușit (Ne)liniştea unei lumi a lui Aurel Vlad: a confiscat spațiul încăperilor cu firescul, dar și disperarea unui melc sau ale unei broaște țestoase ce și-au regăsit cochilia și carapacea. Numai că, după ce expoziția s-a destrămat, probabil că lucrările au luat cu ele acea parte a configurației din Palatul Baroc ce ar fi fost sortită să semene cu o boltă aparte. Una a Luminii îndepărat-apropiate, mai întâi. Apoi a Nădejdii. Și, în cele din urmă, a Mântuirii, desigur. Fiindcă, în dinamica posturilor umane, demersul artistului fixează nu doar privirea spre cer, ci, mai ales, sufletul. Poate și fiindcă excesul de gravitație al acestuia din urmă e sugerat, uneori, prin golul lăuntric al omului-caroserie, iscat din tabla nituită a unor forme vidate. Ceea ce poate fi înțeles, deopotrivă, și ca un mesaj gnostic, și ca unul creștin, al redempțiunii în lumea de dincolo.
Dincolo însă de această fertilă ambiguitate, expoziția lui Aurel Vlad înseamnă pentru mine o superbă meditație asupra Singurătății. Dar nu despre singurătatea noastră cea de toate zilele cred că este vorba în sculptura sa, ci despre una paradoxală: cea a Omului-Mulțime. La vernisaj, am spus că ipostazele acestei agregări, om-mulțime — despre care, profetic, glosa Gustave Le Bon la finele secolului al XIX-lea — rescrie modernitatea noastră explicând, totodată, și anxietățile artistice ale exprimării artistice din veacul trecut: expresionismul sau suprarealismul. De fapt, mai ales expresionismul, un curent căruia Aurel i-a fost deja alipit.
(Pentru mine, vocabula expresionism are aici o istorie aparte fiindcă în 2009, când l-am cunoscut cu prilejul unei tabere organizate împreună cu Andy Herczeg și Lucian Perescu la Timișoara, a intrat fermecat și incredul în spațiul unei expoziții Otto Dix. Despre care credea că exista doar în umorul meu deziderativ. Drept pentru care, la ieșire, a promis că va face o expoziție în Palatul Baroc pornind și de la Otto Dix!)
Iată de ce nu găsesc un citat mai potrivit pentru ceea ce face el de mai multă vreme decât chiar prima explicare a expresionismului venită din partea lui Hermann Bahr, inventatorul acestui cuvânt:
”Noi nu mai trăim, am trăit. Nu mai avem libertate, nu mai știm să ne decidem, omul e lipsit de suflet, natura lipsită de om… Niciodată n-a existat o epocă mai răscolită de disperare, de oroarea morții. […] Nicicând omul n-a fost mai mic. Nicicând mai neliniștit. […] Și iată disperarea urlând : omul își cere urlând sufletul…”, citează Mario de Michell în Avangarda artistică a secolului XX de parcă ar dori să sublinieze golul derutat al postmodernității noastre saturate de potpuriul diverselor improvizații soteriologice.
S-a vorbit atât de mult despre criza modernității datorată fie alienării spirituale, fie ”ismelor” secolului trecut încât o asemenea perspectivă a devenit deja un loc comun. Ceea ce ce mi se pare mai puțin explorat se referă chiar la viziunea lui Le Bon pe care Elias Canetti o va dezvolta într-o altă carte celebră, Masele și Puterea. Simplificând lucrurile, ar fi vorba despre felul în care omul-mulțime, omul-turmă, omul-masificat își clădește implacabil, irațional și impenitent destinul în plan social. Era Mulțimilor pronată de Gustave Le Bon nu înseamnă doar implacabilul marș al unei puteri inconștiente și mereu ranforsate, ci și o alienare sui generis în care individul e aneantizat total de un soi de suflet colectiv virulent, imprevizibil și temporar. Ceea ce, tradus, s-ar rezuma la ideea că omul nesingur nu e neapărat el însuși. După cum ar putea fi înțeles și că Omul, în esența lui, nu poate fi Cu Adevărat Singur.
Așadar, Aurel Vlad ne povestește prin unele din lucrările sale cum 1 și Ceilalți pot fi, deopotrivă Procesiune și Mulțime amorfă, turmă și Comunitate eclezială, avatarul unei irepresibile energii destructive și Îngerul Așteptării.
Bucurie/Alienare.
Și/Sau?
Cei care au văzut expoziția de la Muzeul de Artă au observat poate că vizitatorul e un soi de Gulliver ce trece de la gigantismul relației cu exponatele primelor săli spre o condiție de liliputan în sălile ultime.
E oare aici un joc al convențiilor sau chiar un Presentiment ?
da.misto.
http://kristinelul.blogspot.com/2011/07/mantzy-kamikazul-si-piticul-degeaba.html