La aşezarea într-un volum a poeziilor lui Mono, am scris acest text pe care îl republic aici pentru cei ce nu au găsit Eu însumi, la Cartea Românească.

Proaspătă de parcă s-ar fi odihnit într-un in follio dintr-un congelator liric, orgolioasă, revoltată, ingenuă, sentimentală cu zgârcenie în filigran, autentică până în adâncul prepoziţiilor fragede, poezia de acum/atunci a lui Ion Monoran mi se pare că stă în cea mai frumoasă carte a sa. Nu ştiu dacă va fi fiind şi prima în ordinea valorii cărţilor sale, dar asta poate conta mai puţin câtă vreme am folosit adjectivul “frumoasă”, chiar şi în titlu, tocmai pentru a-i da o aşezare dincolo de ierbarul pedant şi farmaceutic al ierarhiilor literare. Drept pentru care mai adaug imediat la fişa reperelor necesare ale acestui volum, repet, minunat : o poezie limpede, patetică, sinceră şi dezinhibată, gâlgâitoare, contestatară, inteligentă, obsesivă, interpelativă, autobiografică, demitizantă, politică, înaintescriitoare. Ultimul cuvânt, cu majusculă. Înaintescriitoare deci nu neapărat fiindcă întâietatea stilistică faţă de generaţia sa ar fi, prin ea însăşi, o virtute, ci, mai ales fiindcă reaşeza, la vremea anilor aceea, Fereastra prin care poetul se credea îndrituit să (nu) privească realitatea. Iar dacă ar fi să inventariem cam ce vedea poezia românească din anii aceia, am fi surprinşi să constatăm că ochiul ei nu transmitea Aproape Nimic de dinafară. (Excepţiile, deşi puţine, sunt notabile şi pot fi regăsite mai ales în rândul prietenilor noştri de-atunci din Aktionsgruppe.) Că nu vroia, că nu putea, că nu ştia, asta e o poveste epică destinată să rămână mai degrabă undeva prin subconştientul specialiştilor în nas, gât, urechi, gură, buze ai/ale literaturii române. Ca text şi ca atitudine.
Rezultatul dezamăgitor al unui asemenea bilanţ al exerciţiului de vedere are însă avantajul de a pune în relief un tip de atitudine — identificată parţial cu antilirismul sau atitudinea contestatară —, ce a găsit în Ion Monoran unul dintre primii reprezentanţi. Însă acest vertij asumat în preajma realului nu este validat doar de împotrivire, aşa cum am crezut şi eu în primă instanţă. Referindu-se mereu şi obsesiv la propria viaţă, poezia lui Ion Monoran povesteşte despre cum Ea, viaţa lui, s-ar fi cuvenit să îi fi fost dată într-un alt timp. Sau într-un timp cu alte cuvinte. Fiindcă, dacă asculţi atent ce se petrece cu adevărat în poezia lui, descoperi o frică atavică nu în faţa degradării Realului, ci în faţa degradării cuvintelor. Lumea e aşa cum e fiindcă cuvintele ce o vorbesc au putrezit şi duhnesc. Poate că mi se pare mie, dar pariul lui Mono a fost să scrie cu acele cuvinte viu-trăitoare pentru a salva ceea ce poate fi înţeles. O formă de patetică asumare prin poezie: Înaintescriitor, apoi Iartrăitor.
Cât despre mine, citindu-i cartea, m-am aflam iarăşi aşezat, într-un instabil echilibru emoţional, undeva pe bordura umedă a anilor 70. În timp ce pe partea cealaltă a străzii, în nesfârşitul acum, absenţa se pregătea să fie, doar până la ultima pagină a citirii, un Semn.