Nu prea cred că presa noastră de iarnă a șoptit vreo vorbuliță, astăzi, despre cum România și-a ordonat, în limba rusă, Ziua Republicii la 30 decembrie 1947.
Ocupată cu gravul cucui al lui Huidu, cetățenii au făcut de gardă la patul vienez al schiorului cârcotaș.
Simbolic sau nu, și România a intrat, la 30 decembrie 1947, în comă indusă pentru aproape jumătate de veac.
Atunci, în acea zi, Maiestatea Sa a fost obligat de Groza și stăpânii săi de la Moscova să abdice.
Cu ceva mai mult de o lună în urmă, în 12 noiembrie, Regele Mihai fusese la Londra pentru a participa la nunta principesei Elisabeta, viitoarea Regină.
Comuniștii sperau să nu se mai întoarcă.
Vlad Georgescu scrie în Istoria românilor așa:
”În capitala britanică, Mihai a fost într-adevăr sfătuit de cei mai mulți oameni politici americani și englezi să nu se mai întoarcă; doar Chruchill a fost de părere că ‘oricare ar fi riscul, întoarce-te la datorie’”. (p. 252)
Și s-a întors.
De câte ori a fost nevoie.
În orice caz, nu înțeleg cum de Biserica Ortodoxă Română a putut să tacă cu privire la acel gest care mi se pare că este cea mai mare umilință suferită de ea.
Fiindcă Mihai nu a fost încoronat, ci uns Rege.
Nimeni, nici măcar sovieticii nu pot anula această taină.
Poate că nu e prea târziu pentru un gest simbolic.