„Nebunii din Europa Occidentală nu seamănă cu nebunii noştri”. Goran Bregovici

1. Trǎim într-o lume tot mai ciudat de nebunǎ. Pe zi ce trece suntem tot mai înconjuraţi de inşi şi de gesturi ce nu mai aparţin nici măcar nebuniei „normale”, ci unui fel aparte de nebunie. E acolo un amestec indistinct de nevrozǎ, de frustare, de lehamite, de ţicnealǎ, de boalǎ şi de miros de singurătate, de isterie şi melancolie, de sado-mazochism, toate laolaltǎ. Câte ore pe zi petrecute în colectivitate, tot atâtea cazuri semiclinice! În cel mai fericit caz, fiindcǎ ticniţii pe care îi luǎm în inventar zi de zi pot depǎşi cu uşurinţǎ duzina.

Vrem nu vrem sǎ recunoaştem, suntem o naţie lovitǎ în minaret, adicǎ în moalele capului, şi zilnic irosim zeci de minute pentru a ne întreba cum se poate aşa ceva. Ne întrebǎm pânǎ unde mai poate duce absurdul şi nebunia uitând un lucru fundamental : tocmai această nebunie absurdă a copt aluatul pentru Caragiale, Urmuz şi Ionescu.

2. Un nebun m-a oprit acum câteva zile în faţǎ la cinematograful Capitol şi mi-a spus aşa : „Am visat într-o dupǎ-amiazǎ cǎ Primaru’ o dat ordin timişorenilor sǎ ne scoatem ochii şi sǎ îi punem jos, pe asfalt. La toţi, afarǎ de mine, fiindcǎ pe mine m-o chemat la el special şi, dupǎ ce i-o spus lu’ secretara lui cǎ io-s singuru om de încredere din Ronaţ, unde m-o cunoscut într-o delegaţie cu nişte strǎini, mi-o zis : bâta asta de hochei din Australia şi zobuieşte cu ea, fǎrǎ fricǎ, toţi ochii care nu îs frumoşi şi liniştiţi, ca apa limpede de izvor! Sǎ rǎmânǎ numa’ ai buni, fiindcǎ mi se face fricǎ de atâţia ochi urâţi în oraş>”.

Avea dreptate în privinţa faptului cǎ nebunia se cuibǎreşte în ochi. Ca şi viaţa probabil, fiindcǎ pǎsǎrile ciugulesc, la cadavre, mai întâi, ochii!

3. Suntem înconjuraţi nu numai de nebuni, ci şi de persoane tot mai urâte. Strada, poate un loc al normalitǎţii, e invadatǎ acum de figuri coborâte din filmele horror. Inşi cu defecte fizice la vedere, contorsionaţi, mutilaţi se înmulţesc peste noapte de parcǎ ar fi un popor migrator ajuns pe aceste meleaguri. Vechii indieni spuneau cǎ nebunia şi urâţenia sunt chipurile demonilor noştri interiori şi cǎ ele apar doar atunci când omenirea vrea sǎ îi vadǎ.

3. Într-o varǎ, mai de mult, treceam prin parcul din spatele Catedralei. Pe o bancǎ stǎtea un cunoscut, poetul Gheorghe Pruncuţ. Fǎrǎ sǎ vreau sǎ aflu, de fapt, ce mai face, i-am pus etern stupida întrebare „Ce mai faci?”, dupǎ care am dat sǎ plec. Mi-a rǎspuns cam aşa : „Sunt atent sǎ nu înnebunesc!” Înţelegeţi ce vrea sǎ spunǎ?