Ce-ţi doresc eu ţie, de dulce, Românie?

Ca în fiecare an, de 1 Decembrie mă simt stingher şi culpabil.

Pur şi simplu, nu sunt în stare să frisonez la gândul că, în fond, e şi Ziua Mea Naţională. Simt un soi de inhibiţie pe care cred că aş traversa-o şi dacă ar fi să mă trezesc brusc în compania discretă a cine ştie cărei vedete. Româneşti, evident, fiindcă e ziua românilor.

Mă inhibă televizorul, mă inhibă parada militară transmisă chiar şi la radio, mă inhibă feţele conaţionalilor în faţa fasolei din recolta 2014, mă inhibă definitiv bovarismul ardelenilor mei din Alba Iulia care trăiesc doar o dată pe an, asemenea unei superbe insecte deshibernate pentru 24 de ore dintre credenţiale.

Mă simt nefiresc pentru că, în timp ce necuviincios de mulţi popi ortodocşi apar pe ecrane, mult prea mulţi popi uniţi au fost conduşi în ficţiunea eternă. Mi-e cam rușine și de faptul că nici astăzi românii nu au aflat că românul care a citit proclamația de la Alba Iulia a fost Iuliu Hossu, preot greco-catolic, ajuns, după 1948, în închisoare și, apoi, în domiciliu obligatoriu.

Mă tem că nu înţeleg cum poţi întreba, în gura, ecranul mare aşa: „Ce-ţi doresc eu, ţie, dulce Românie?” în postul Crăciunului. Adică pot crede că e mult prea bruscă trecerea de la Te Deum la mâncare de dulce în farfurii medii, din plastic fragil.

După cum mă pot şi întreba şi cum or sărbători maghiarii ori sârbii Ziua Naţională a României. Fiindcă, istoriceşte vorbind, nu ar avea nici măcar o umbră de motiv pentru a o face. Ceea ce înseamnă că, în realitate, avem o Zi Naţională fragmentară. Parţial color, în registrul vizual al bucuriei la nivelul tuturor regiunilor. I-am adăugat pe sârbi fiindcă trupele sârbeşti au creat mari probleme mai ales în Banat imediat după 1918 şi a fost nevoie de gesturi cu adevărat eroice ale românilor bănăţeni pentru a se ajunge la respectarea tratatelor internaţionale.

Şi-atunci, ce mai pot face cu mine însumi în faţa unui patriotism  pe care îl ratez perpetuu?

Să mă resemnez oare cu gândul că, de îndată ce trec graniţa spre vest, devin patriot? Tot așa cum simt că sunt român de fiece dată când vprbesc cu studenții mei din Basarabia?

Să îmi trăiesc românitatea profundă numai atunci când observ că şi ungurii, şi austriecii, şi nemţii, şi francezii ăncă se uită la mine ca la o supă în care s-a rătăcit o şuviţă de păr?

Să ascult colindele lui Grigore Leşe cu alte urechi imediat ce trec de Cenad?

Să mă hruscizez de îndată ce scade temperatura sub 0 grade şi se dă dezlegarea la colinde?

Să intonez imnul naţional cu figura lui Piţurcă în faţa ochiului minţii?

Sau, ca timișorean, să mă bucur că a treia colonizare romană a legiunii Italica se duce, deocamdată, în bătălii prin paturi de hoteluri, cu mândrele noastre decebaliste?

De fapt, să nu mint, astăzi, când l-am văzut pe Iohannis la Alba Iulia, mi-am șoptit în gând, cam așa:

Uite, mă, în ce popor normal la cap totuși trăiesc!


Acest articol a fost publicat în Solemnități mimate/Solemnități minate. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *