Interviu inedit cu Părintele Mitropolit Nicolae Corneanu (II)

M.T.: Știu că, la un moment dat, după 1945, ați fost arestat. Ce s-a întâmplat?

N.C.: Eram încă la Timişoara. Era perioada când au început luptele de partizani (’46–’47) în munţi şi eu aveam o serie de cunoscuţi din Caransebeş care s-au implicat în luptele de partizani. Unul dintre ei a venit într-o zi pe la mine, eram încă aici la Timişoara, şi mi-a cerut să adăpostesc peste noapte pe un partizan care a fost paraşutat cu un avion venit din Germania unde se retrăseseră mulţi dintre ….

M.T.: Legionari…

N.C.: Nu numai legionari. Şi anticomunişti. Şi unul dintre cei cu care eram coleg de liceu şi care mă cunoştea,Teodor Roman, care a fost arestat după ce l-a adus pe cel care l-am cazat noaptea, cel paraşutat pentru a se ataşa luptelor de partizani…. Teodor Roman a fost arestat, supus la nişte torturi teribile şi el a inceput să spună tot ce ştia şi ce nu ştia. Între altele, a relatat şi faptul că acel partizan paraşutat a fost adăpostit de mine. Am fost imediat arestat şi anchetat cum se desfăşura atunci, era comandantulul Securităţii de aici, unul Ambruş, un nume foarte cunoscut, colonelul Ambruş, şi adjunctul lui era unul Moiş, şi el un nume foarte celebru. M-au anchetat, dar eu nu ştiam să spun nimic mai mult decât atât că nici nu-i cunoşteam numele celui pe care l-am adăpostit. M-au întors pe toate feţele, dar n-au scos de la mine nimic, pentru că nu ştiam ce să le spun. Şi după aproximativ cinci luni m-au pus in libertate.

M.T.: Deci aţi stat cinci luni în arest…

N.C.: Da, aici unde e acum Banca Agricolă. În spate era sediul…

M.T.: … unul dintre sediile Securităţii… Sediul era la Centrul Cultural Francez?

N.C.: Nu, acolo unde urma să se mute Consulatul German. În spatele clădirii unde e acum Banca Agricolă era o altă clădire cu un subsol destul de mare unde erau celulele pentru arestaţi.

M.T.: În ce perioadă s-a întâmplat?

N.c.: În ’48. Şi sper că nu incurc anii. În orice caz, neputând obţine nimic de la mine, dar închipuindu-şi că aş putea fi omul prin care să descopere partizani şi susţinători ai partizanilor, m-au pus în libertate, tinându-mă sub supraveghere permanentă.

M.T.: Deci cinci luni aţi stat în arest. În ce condiţii aţi stat în arest? Care erau condiţiile: o cameră, un pat…?

N.C.: Da, o cameră. Pe vremea aceea, clădirea respectivă avea un fel de parter înalt, dar care nu acoperea tot subsolul, cu celulele. Şi într-o anumită porţiune a clădirii era un fel de terasă sub care a fost celula în care am fost pus eu să stau; ca orice celula cu multa umezeală.

M.T.: Eraţi singur?

N.C.: Multă vreme am stat singur. Pe urmă au adus pe altcineva, din păcate nu-mi amintesc numele, vroiam ulterior să-l regăsesc. Era din satul Victor Vlad de la Marina, pe vremea aceea se chema Bujorul Bănăţean. Fusese în armată şi din armată l-au arestat. Spunea el că l-au acuzat de anticomunism şi ne-am dat unul altuia nişte hârtioare, numele scris cu un ac împungând. Şi el m-a rugat, dacă ies eu prima dată, să-i anunţ părinţii. Eu l-am rugat la fel pe el. Dar la un moment dat ne-au despărţit. Eu am rămas din nou singur, era o celulă destul de neplăcută, cât a fost şi celălalt erau două paturi, pe urmă au luat patul al doilea şi a rămas numai patul meu.

M.T.: Aţi fost anchetat de o anumită persoană?

N.C.: Da, Ambruş şi Moiş. Ei m-au anchetat pentru că erau foarte prinşi în acţiunea de lichidare a rezistenţei din munţi.

M.T.: Biserica nu a avut nici un fel de reacţie la arestarea dumneavoastră? Cunoşteaţi persoane influente…

N.C.: N-aveau ce să facă. Primul care putea reacţiona era Mitropolitul şi cei din preajma lui, dar nimeni nu îndrăznea. Era o atmosferă de teroare şi am stat acele cinci luni, pe urmă m-au lasat.

M.T.: V-au propus să colaboraţi?

N.C.: Da. Mi-au spus că dacă mai vine cineva dintre partizani, cineva paraşutat, dacă mai vine cineva dintre cei care sunt împotriva regimului să-i anunţ imediat. Dar nici nu era nevoie să-i anunţ pentru că mă căuta unul dintre ei, au fost vreo trei care s-au succedat până când am stat aici şi care m-au căutat mereu să mă întrebe ce s-a mai întâmplat, să le spun ce mai ştiu. Asta s-a întamplat în 1948, eu am plecat de aici in ’56 la Caransebeş şi apoi în 1958 la Sibiu. Cât am stat aici am fost permanent supravegheat, fără nici un fel de jenă; unde ieşeam in oraş sau în faţa locuinţei unde stăteam, vedeam mereu pe unul sau pe altul, pe care am început să-i identific, dar unul dintre ei venea la mine, unde locuiam aveam un geam, şi mă chema ca să mă întrebe ce ştiu sau îmi dădea întâlniri undeva în oraş; mai ales, n-o să uit niciodată, cred că se cheamă strada Feldioara…. Cât am stat în Timişoara, vizitele celor de la Securitate au fost permanente. După ce am plecat din Timişoara…

M.T.: Spuneaţi de strada Feldioara. Lângă Piaţa Bălcescu.

N.C. : Era o atmosfera de tensiune permanentă pentru că mă simţeam mereu urmărit şi, sigur, în condiţiile astea nu aveam linişte. Plecarea din Timişoara mi-a uşurat situaţia, am mai fost căutat foarte rar până şi la Sibiu cât am stat, dar perioada mai dificilă a trecut.

M.T.: Ştiu din surse apropiate de familia dumneavoastră, ca să folosesc o expresie protocolară, de fapt de la Doamna Dr. Neti Mircea, că aţi avut probleme şi cu locuinţa, aţi locuit în diverse locuri, la rude mai apropiate.

N.C.: La părinţii soţului ei am locuit înainte de a se întâmpla toate necazurile, când am venit in Timişoara, în ’46, ’47, ’48, cam pe atunci, pentru că nu ştiam cui să mă adresez ca să pot locui undeva. Familia, părinţii soţului lui Neti locuiau undeva in Calea Lipovei şi am stat la ei câteva luni până am găsit o locuinţă în casa unde, înfiintându-se Mitropolia, funcţiona aşa-zisa conducere a Mitropoliei  (Consistoriu Mitropolitan). În aceeaşi casă, de la proprietar, am primit o cămăruţă la subsol, avea geamurile spre stradă, unde am stat aproape până la sfârşit, până când am plecat din Timişoara.

M.T.: Deci aproape doisprezece ani.

N.C.: Din ’47, când am venit aici la Timişoara, şi până in ’57. Şi am locuit tot acolo la subsolul acelei case, care între timp a fost naţionalizată; s-a mutat biroul de acolo aici şi eu împreună cu consilierul de atunci, Gheorghe Cotoşman. El era consilier şi eu eram secretar.

M.T.: Aţi aflat vreodată numele celui pe care l-aţi găzduit?

N.C.: Nu.

M.T.: Poate că e mai bine.

N.C.: Dintr-un punct de vedere, da. Pentru că presiunile au fost atât de puternice încât s-ar fi putut să-mi scape ceva despre persoana respectivă. La mulţi ani după aceea, vorbind cu o parte dintre cei care au fost închişi atunci, mi-au spus numele celui paraşutat, dar l-am uitat.

M.T.: Presiunile la care aţi fost supus au însemnat nişte anchete mai dure sau mai mult?

N.C. : Mai mult dureri din punct de vedere psihologic. Celelalte, sigur, cu bătăi, cu amenințări…

M.T.: Deci au întrebuinţat toate metodele… Asta era metoda.

N.C.: … şi moda. Însă cele fizice nu mai afectat mult.

M.T.: Ce înseamnă tortură fizică? În ce sens folosiţi?

N.C.: În sensul că mă chemau noaptea sau ziua, mă ţineau în birourile, nu unde era Ambruş sau Moiş, ci mă puneau într-un birou aparte lăsându-mă acolo, nu-mi spunea nimeni nimic, neştiind ce se va întâmpla. Sigur, spunându-mi că au mai descoperit ceva, vorbeau despre acel Roman care l-a adus pe paraşutat la mine, despre alte persoane pe care eu nu le cunoşteam şi care au fost arestate; spuneau: “ Cutare a vorbit, a spus ce ai făcut, a spus ce ai fost”. Toate acestea…

M.T.: V-au acuzat de legături cu partizanii, cu legionarii?

N.C.: Da, dar nu aveau nici o dovadă. Erau doar insinuări.

M.T.: Pentru că, de pildă, printre acuzele anonime care au apărut de-a lungul anilor, mai ales după 1990, aţi fost acuzat că aţi fi avut legături cu legionarii.

N.C.: Ce s-a întâmplat… În perioada când eram în liceu, în liceul unde eram eu s-a constituit o aşa-zisă Frăţie de Cruce. Asta era o anexă a legionarilor şi eu am avut legături, n-am fost un membru activ, dar am avut legături…

M.T.: Aţi fost înscris şi dumneavoastră?

N.C.: Da, dar a fost ceva pur formal. Eu îndată ce am terminat liceul sau când m-am hotărât să urmez Facultatea de Teologie am rupt orice legătură cu cei pe care-i cunoşteam din grupul acela al Frăţiei de Cruce şi pe urmă nu am mai avut legături cu nici unul dintre ei. Am plecat din Caransebeş, am ajuns la Bucureşti.

M.T.: Dar persoana care a venit atunci să vă roage să-l găzduiţi?

N.C.: Acela era dintre cunoştinţele din liceu…

M.T.: Era din Frăţie?

N.C.: Nu era din grupul Frăţiei de Cruce, dar mă cunoştea, aflase că sunt în Timişoara, aveam, ca să spun aşa, o anumită prietenie. Dar fără nici un caracter politic. Era mai mult faptul că ne cunoşteam, părinţii noştri se cunoşteau.

M.T.: Şi acuzele care au fost făcute în timpul anchetelor… cunoşteau acest lucru, vi-l reproşau? Sau voiau mai degrabă să vă determine să recunoaşteţi legături cu partizanii?

N.C.: N-au făcut niciodată referire la Frăţie. Exclusiv la legăturile cu partizanii.

M.T.: Ca o curiozitate… v-aţi reîntâlnit vreodată cu anchetatorii dumneavoastră?

N.C.: Niciodată. N-am mai reîntâlnit nici pe cei care mă urmăreau… Cel puţin în cazul unuia dintre ei îi ştiam numele, dar…

M.T.: Cum se numea?

N.C.: Nu-mi mai aduc aminte. Însă cu Ambruş, cu Moiş, nu m-am mai reîntâlnit niciodată. Cei care erau pe urmele mele raportau tot ce spuneam sau ce aflau ei despre mine, dar la şefii lor nu m-am mai dus niciodată.

 


Acest articol a fost publicat în Portret de om. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *